– Născut în capitala Moldovei și hrănit din entuziasmul celor peste o mie de scriitori care i-au călcat de-a lungul timpului pragul, Festivalul de Literatură și Traducere de la Iași și-a sărbătorit anul acesta a zecea aniversare –

În diminețile de octombrie, Iașiul pare ascuns în straturi de gri. E nevoie de câteva ore, ca soarele să încălzească inimile, să aprindă galbenul gutuilor și să trezească pisicile la viață. Și atunci, când lumina toamnei devine brusc mai prietenoasă cu muritorii de rând, în amestecul de entuziasm și oboseală cu care bați străzile, atent să nu verși pe catalogul festivalului cea mai bună cafea cu lapte din lume, simți bucuria că ești din nou aici. Ai ajuns, străzile miros a cărți și a nori. E miercuri, iar FILIT-ul poate să-nceapă.
Manuel Vilas, umbra si iubirea

„Căsătoria e foarte bună, cât timp există și divorțul. Cred mai mult în divorț decât în căsătorie, mai ales dacă îl faci de două ori”. Sunt vorbele scriitorului spaniol Manuel Vilas, cu care au debutat serile desfășurate sub acoperișul Teatrului Național din Iași. O alegere cum nu se poate mai bună, fiindcă Manuel Vilas a avut tot ce trebuie pentru a ține publicul aproape: umor și sinceritate, emoție și puterea de-a râde de el însuși. Și, înainte de toate, un fel cald și uman cu care a știut să se țină departe de dezbaterile sterile. S-a aruncat în schimb cu poftă în poveștile vieții lui și ne-a vorbit despre Barbastro, localitatea de 13.000 de locuitori în care a venit pe lume, despre muzica lui Bowie, a lui Lou Reed și a lui Bob Dylan, care i-au marcat copilăria, despre Războiul Civil și dictatura lui Franco, care a murit când el avea 12 ani, și despre cum a ajuns să citească toată opera lui Kafka, pentru că a fost repartizat profesor într-un sat uitat de lume.
Manuel Vilas crede în iubire și în faptul că iubirea trece uneori granițele dintre viață și moarte, crede în mesajele criptice, pe care tatăl său i le trimite, uneori, din lumea de dincolo. Cartea tradusă în limba română spune chiar povestea părinților lui. Iar dialogul purtat în prima seară de FILIT a completat-o inspirat, cu teribila obsesie pentru umbră a tatălui său și cu înduioșătoarea spaimă de îmbătrânire a mamei, care toca pe creme de față banii propriilor copii.
Nu știu dacă „În toate a fost frumusețe”, cum spune scriitorul Manuel Vilas în titlul romanului său, dar în discuția de pe scena Teatrului Național din Iași a fost, cu siguranță, destulă. I se datorează și lui Marin Mălaicu-Hondrari, gazda serii și cel mai bun traducător de spaniolă, dacă e să dăm crezare distincției oferite anul trecut de Observatorul Cultural.
Cea mai bună cafea din lume

Pentru măcar două lucruri merită să iubești strada Cuza Vodă din Iași. Pentru gangul dedicat poetului Emil Brumaru, ai cărui pereți, ilustrați cu versuri și desene de artistul Harcea Pacea, au fost inaugurați în a doua zi de FILIT. Și pentru Gist, unul din cele mai cool locuri ale Iașiului, care își aruncă aromele de cafea până în mijlocul intersecției. Dacă prinzi un loc în frumusețea asta de cafenea, ești norocos: leagănele stau atârnate de tavan, cafeaua vine tocmai din Columbia, iedera se cațără leneș pe pereți, iar budinca de chia are unt de fistic.
Emil Brumaru locuia nu departe. Cât am stat la Iași, i-am căutat îngerii dolofani pe străzile abrupte și întortocheate, în cortul FILIT, unde venea și asculta atent, mereu însoțit de o femeie, prin librării și anticariate, de-a lungul străzii Lăpușneanu și-n cafeneaua lui preferată, unde într-o altă toamnă, la fel de aurie, am înregistrat amândoi un interviu. Nu i-am găsit. Brumaru are acum alte trasee, în cer. I-am găsit în schimb la Casa Muzeelor cănile de cafea și pereții tapetați cu cărți din minusculul lui dormitor-bibliotecă, în superba încăpere dedicată lui de artistul Felix Aftene. I-am găsit vocea molcomă, moldovenească, recitând alene propriile versuri. Și i-am găsit poezia, orfană de autorul ei, plecată în lume să-și caute cititorii.
O ilustră figură a Iașiului: Vasile Pogor

Se poate și mai rău decât cu două divorțuri, ca la Manuel Vilas. De pildă, căsnicia lui Ionel Brătianu cu principesa Maria Moruzzi (care își căpătase titlul de principesă prin căsătoria anterioară cu fiul lui Alexandru Ioan Cuza și care a cumpărat celebra Casă Pogor a Iașilor) a durat… mai puțin de-o oră. S-au căsătorit și au divorțat în aceeași zi, o simplă formalitate, doar pentru recunoașterea legală a fiului lor. E una din zecile de povești pe care am avut bucuria să le descopăr în superba clădire de pe strada Vasile Pogor. Fiindcă ce altceva mai bun ai avea de făcut, când peste Iași se lasă vântul rece și-un soare colțos, decât să scoți căciula din rucsac sau să te refugiezi la Casa Pogor?
Azi, nu cred că mi-aș mai putea imagina un primar școlit la Paris, în Științe Juridice, pasionat de istorie și artă, care are trei mandate, traduce Goethe, Baudelaire și Edgar Allan Poe în timpul liber, găzduiește săptămânal în generoasa lui casă ședințele unei societăți literare (Junimea), e membru al Tribunalului, deputat, „ministru fără voie” și inițiat în Masonerie. Cam ăsta a fost Vasile Pogor, această mare, ilustră figură a Iașiului: un om care a făcut câte puțin din toate, politică, administrație, literatură, dar a cărui singură, mare patimă a fost cititul. „Ziua, noaptea, sănătos, bolnav, Vasile Pogor citea.” Muzeul care îi e dedicat e proaspăt renovat și plin de minunății: am găsit acolo inelul de aur cu sigiliu al lui Eminescu, pianul lui Duiliu Zamfirescu, biroul lui Gheorghe Brătianu, tabachera lui Nicolae Gane și imensa, superba bibliotecă a lui Vasile Pogor. Și am mai găsit ceva: o „citațiune”/invitație a societății Junimea la băuta anuală, de unde am aflat, spre marele amuzament, și originea expresiei „mâncarea-i fudulie, iar băutura-i temelie”.
Casa Pogor a fost gazda multor întâlniri ale scriitorilor veniți de pretutindeni, cu tinerii cititori ieșeni, elevi ai mai multor licee. Am participat și eu la una, cea care i-a adus alături pe mult iubita armeancă Narine Abgarian, care cu romanul ei „Din cer au căzut trei mere” a făcut record de vânzări în România, și pe spaniolul Manuel Vilas, a cărui carte „În toate a fost frumusețe”, proaspăt apărută la Editura Pandora M, e superbă și absolut sfâșietoare.
Ce n-am apucat însă să vă spun e că, pe lângă nenumăratele istorii cu care am plecat acasă (despre căsătoriile Mariei Moruzzi, bătaia cu perne instaurată de Vasile Pogor, despre Maiorescu, Regina Maria și Iașiul din timpul războiului), muzeul mai ascunde o bijuterie proaspăt pusă pe picioare: Camera Junimii. Mai exact, o super instalație vizuală, o baie de proiecții și fascicule luminoase, care reconstituie, într-un fel, o ședință de altădată a societății, cu intervenții ale lui Maiorescu, Eminescu, Pogor etc., recuperate din dările de seamă ale Junimii și din jurnalul ținut atunci de Iacob Negruzzi. E nemaipomenită, credeți-mă pe cuvânt. Andrei Cozlac, artistul care a realizat-o, a luat de două ori premiul Uniter pentru videomapping.
Sfârșitul lumii, după Boualem Sansal

Nu mi-l închipuiam deloc așa: cu părul perfect alb, prins în coadă, cu sacoul, eșarfa și pantalonii în culori potolite, cu minuscula, discreta, pată de roșu a batistei din buzunarul de la piept. M-aș fi așteptat la orice altceva de la algerianul Boualem Sansal. Am întâlnit în schimb, pe scena Teatrului Național din Iași, un cărturar, un adevărat scholar de 71 de ani, un cercetător care a făcut ani de zile carieră în politici economice liberale și care recunoaște singur că a devenit scriitor din întâmplare. Dacă nu ar fi existat Războiul Civil în propria lui țară, dacă nu s-ar fi instalat dictatura partidului unic, Boualem Sansal n-ar fi depășit niciodată granițele lumii academice. Istoria țării lui a făcut însă din el un scriitor angajat. Avea 50 de ani când a scris primul roman, și de atunci, premiile n-au încetat să curgă. Romanul „2084. Sfârșitul lumii”, distopia pe care mulți cititori au comparat-o cu „1984” al lui Orwell, a fost tradus în 25 de țări și i-a adus „Marele Premiu al Academiei Franceze”.
Despre Boualem Sansal s-a spus, nu o dată, că e cel mai curajos scriitor al lumii de azi, pentru că, deși denunță în romanele lui pericolele islamismului radical, continuă să trăiască în Algeria, sub o dictatură. La Iași, am aflat însă prea puține despre motivele care îl împiedică să-și părăsească țara și aproape nimic despre cum s-a născut acest roman halucinant, despre ce-l împinge la scris sau cum iau naștere lumile lui imaginare.
S-a discutat mult și în buclă despre cât de mult le lipsește algerienilor un model democratic, despre cât de greu e pentru o țară să-și creeze o identitate după 3000 de ani de asuprire, despre cum funcționează diplomația secretă și cât poate sau nu poate economia să reconstruiască o națiune. Interesant, fără îndoială. Dar am plecat din sală (și n-am fost singura) cu sentimentul unei întâlniri eșuate, din care literatura a lipsit aproape cu desăvârșire. O întâlnire din care, din păcate, moderatoarea Magda Grădinaru, un jurnalist admirabil altminteri, n-a reușit să smulgă nici cea mai mică emoție.
***

A fost dezmăț absolut, sâmbătă seara, la „Pisici 2”, spectacolul scris de Bobo Burlăcianu și Bobi Dumitraș și cântat și interpretat de actori ai Teatrului „Matei Vișniec” din Suceava. Cortul a fost plin, s-a râs, s-a strigat și s-a aplaudat în neștire. Un motan care emigrează peste Ocean, o îndrăgostire și-o despărțire felină, un inventator, un impresar, un purice, un iaz cu hipopotami, un sac maro, câțiva șoareci, un lăutar și Dumnezeu. Cam asta ar fi descrierea, pe scurt, a unui spectacol care de fapt nu poate fi descris, care amestecă în cel mai ludic mod cu putință genuri și rețete, influențe, poante și aluzii. Bobi Burlăcianu e un mai vechi colaborator al spectacolelor Adei Milea, comediant, interpret și compozitor el însuși. Nu l-am văzut la Iași în zilele festivalului, dar aplauzele publicului au ajuns cu siguranță la el.
Imagini cât o mie de cuvinte
Uneori, poveștile se scriu mai bine în imagini. O casă veche, cu bârne putrede, o fotografie înrămată pe un perete zugrăvit cu rola, copaci zgribuliți într-o livadă uitată, cețuri și umbre care se aștern peste garduri, o bisericuță cu acoperiș de lemn, o sticlă veche pe un pervaz, o perdea pe care iedera s-a cocoțat în neștire și albul ninsorii care acoperă tot. Uneori, e nevoie de cuvinte puține, ca să deschizi o poartă spre altă lume. Iar scriitorii știu asta cel mai bine. Fotograful Mircea Struțeanu a avut inspirația să aducă lumile acestea împreună. În „Nimeni acasă”, seria lui fotografică vernisată la FILIT, vorbește despre absență, nu doar cu uneltele fotografului care este, ci și ajutat de textele scurte și poetice ale unor scriitori din jurul lui: Gyorgy Dragoman și Attila Bartis, Matei și Filip Florian, Radu Cosașu și Katja Petrovskaja. Dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, vorba zicalei, sunt și cuvinte, puține, care fac cât o mie de lumi.
Irlandezul cu 11 milioane de exemplare

Citește o sută de cărți pe an, iar de la 8-9 ani scrie zilnic. A scris câte două ore, ascuns în camera de hotel, chiar și în zilele petrecute la Iași. Îl cheamă John Boyne, e irlandez născut la Dublin și e, cu siguranță, cel mai vândut scriitor invitat la ediția aceasta de FILIT. Recunosc, n-am vibrat prea tare cu el, deși seara a fost bine condusă de întrebările lui Robert Șerban. Nu găsesc altă explicație decât ușoara mea inapetență pentru scriitorul „profesionist”, pentru acel self-made writer, din a cărui poveste de viață transpiră mereu ceva motivațional. Altfel, a fost simpatic la final. A mărturisit amuzat că toată viața s-a străduit să-și impresioneze părinții. Uimit de frumusețea Teatrului Național, a cerut organizatorilor să aprindă pentru câteva clipe lumina, cât să-și facă un selfie cu sala și lojile pline ochi pe fundal.
John Boyne și-a șters contul de twitter, ne-a mărturisit la Iași, pentru că se săturase de agresiunea de care avea parte pe calea rețelelor sociale. Dar, hei, dacă aș vinde un titlu în 11 milioane de exemplare, și eu l-aș șterge, vă jur.
Război și literatură
În seara dedicată Ucrainei, pe măsuța joasă de pe scena Teatrului Național, cineva așezase doi porumbei de alamă. Unul într-o parte, celălalt în alta. Mi-am imaginat între ei o creangă verde de măslin și gândul mi-a zburat fără să vreau peste graniță, la doar câteva sute de kilometri, unde intelectualii de la Kiev și-au baricadat ferestrele cu propriile cărți și unde Serhii Jadan, unul din cei mai traduși scriitori ucraineni, a lăsat literatura pentru a se înrola voluntar.
Cel mai mult și mai mult s-a tăcut în seara dedicată Ucrainei. S-a tăcut, pentru că ce altceva ai putea face, când scriitorii sau managerii culturali prezenți pe scenă dau seamă simplu, fără lamentări inutile, despre tragedia din țara lor? Unde începe și unde se termină literatura, când trăiești permanent cu sunetul sirenelor pe fundal? A fost o seară grea, moderată cu empatie de Radu Vancu, poetul despre care s-a spus, chiar pe scena festivalului, că are inima mai mare decât Sibiul. O seară despre război și literatură, despre o suferință mai neagră ca cerneala tipografiei, la care a fost prezent și Iuri Viniciuc, unul din cei mai populari scriitori ai Ucrainei. Cărțile lui s-au publicat în Franța, SUA, Polonia, Croația etc. A scris enorm, dar celebritatea lui se datorează și faptului că n-a încetat să denunțe neregulile regimului în articolele publicate în presă. Iuri e autorul faimosului poem manifest împotriva lui Viktor Ianukovici „Omorâți jigodia!”. Pentru atitudinile lui politice a fost arestat, amenințat cu moartea și dat de peste 30 de ori în judecată. Pe scena teatrului din Iași, nu i-am simțit revolta, i-am simțit mai degrabă blândețea și simțul umorului. Și dacă traducătoarele de ucraineană s-ar fi descurcat măcar onorabil, poveștile lui ar fi fost cu siguranță mai vii.
Un pahar de rosé, printre milioane de stele

De la etajul 13 al Hotelului Unirea, seara, Iașiul pare un cer întors pe dos. Un cer cu galaxii și milioane de stele, cu constelații printre autostrăzi. Ajunge să-mi lipesc pentru câteva clipe fruntea de sticla ferestrei și plec în zbor imaginar peste străzi și coline, peste turlele bisericilor, cu râsetele și vocile invitaților atârnând ca o mantie pe umerii mei. De câțiva ani, aici, în cel mai înalt restaurant din oraș, ai cărui pereți de sticlă te catapultează direct între stele, are loc cocktailul festivalului. O întâlnire generoasă, care ne adună pe fiecare de la dezbaterile, interviurile și îndatoririle lui, pentru câteva clipe de respiro, împreună, pentru câteva pahare de rosé. E și o pauză binevenită în alergătura festivalului, care amintește tuturor, dacă mai era nevoie, că literaturii îi stă cel mai bine la înălțime.
Despre farmecul ascuns al unui festival
Mi-ar mai fi trebuit spațiu în reportajul ăsta, ca să pomenesc căldura și eleganța lui Cătălin Sava, care prezintă admirabil festivalul, și bunăvoința voluntarilor, care ne-au ajutat să navigăm prin apele organizării, plimbarea pe care am făcut-o cu Ana Sandu până la bojdeuca lui Creangă, pe care am găsit-o în renovare, și mirosul tutunului rulat de Filip Florian, zâmbetul cald al Cristinei Hermeziu și tonul cavernal cu care și-a recitat poemele Claudiu Komartin, râsul contagios al Mirunei Vlada și torsul de mare motan al lui Iulian Tănase, verdele din privirea Cătălinei Stanislav și îmbrățișările de gazdă ale lui Florin Lăzărescu, pasiunea pentru fotbal a lui Bogdan Coșa și fabuloasele povești din rulota Elenei Stancu și-a lui Cosmin Bumbuț.
„Am descoperit că timpul e elastic, că poți face aproape ce vrei cu el”, a spus Simona Modreanu la una dintre dezbaterile despre câte lucruri poți face deodată ca autor. În ce mă privește, am întins la maximum timpul petrecut la Iași și am descoperit, întocmai ca-n spusele ei, că e loc pentru foarte multe în doar câteva zile: pentru bătut librăriile și pentru plimbat prin Copou, pentru interviuri cu scriitori și pentru mâncat prăjituri, pentru muzee și covrigi înmuiați în miere și nucă, pentru ateliere de traducere și pentru stat la soare, pentru concerte și povești frivole, pentru discutat cărți și ascultat poezie, pentru băut bere și făcut pariuri.
Am dormit puțin și am stat la vorbe până noaptea târziu. Dar există un farmec anume și-n oboseala care se-acumulează, zi după zi: o frumusețe nespusă a festivalului ăsta, în care fiecare vrea să stoarcă și ultima picătură de timp. Și, dacă e ceva ce-am învățat de la FILIT, e că oamenii cu care râzi, pierzi nopți și vorbești de literatură îți rămân prieteni pentru totdeauna, chiar dacă se-ntâmplă să nu-i mai întâlnești apoi niciodată.
Candelabrul venețian

Merg de zece ani la Filit, și încă nu m-am săturat să-mi pierd privirea, seară de seară, în cupola Teatrului Național, gazda generoasă a serilor acestui festival. E atâta frumusețe în decorațiunile lui, atâta moliciune în faldurile satinului vișiniu, că mă scufund în ele ca-ntr-o poveste: stucaturi rococo și arabescuri aurite, nimfe și îngeri pe un albastru paradisiac.
Sunt peste 100 de lumini în candelabrul venețian greu și aurit, care atârnă din plafon. Și peste o mie de lumini în tot Teatrul Național. Și mai e și lumina fiecăruia dintre cei care-și deschid sufletul pe scenă, a fiecărui om venit de la sute de kilometri, doar ca să respire pentru câteva zile literatură. Dar, de fapt, ce spun aici? FILIT nu e un festival de literatură. Uitați de traduceri și de dezbateri, uitați de poezie și de recitările ei! FILIT e un festival de lumini.