FILIT, un festival de lumini

– Născut în capitala Moldovei și hrănit din entuziasmul celor pes­te o mie de scriitori care i-au călcat de-a lungul timpului pra­gul, Festivalul de Literatură și Traducere de la Iași și-a sărbătorit anul acesta a zecea aniversare –

În diminețile de octombrie, Iașiul pare ascuns în straturi de gri. E nevoie de câteva ore, ca soarele să încălzească inimile, să aprindă galbenul gutuilor și să trezească pisicile la viață. Și atunci, când lumina toamnei devine brusc mai prie­te­noasă cu muritorii de rând, în amestecul de entu­ziasm și oboseală cu care bați străzile, atent să nu verși pe catalogul festivalului cea mai bună cafea cu lapte din lume, simți bucuria că ești din nou aici. Ai a­juns, străzile miros a cărți și a nori. E miercuri, iar FILIT-ul poate să-nceapă.

Manuel Vilas, umbra si iubirea

„Căsătoria e foarte bună, cât timp există și di­vorțul. Cred mai mult în divorț decât în că­sătorie, mai ales dacă îl faci de două ori”. Sunt vorbele scriitorului spaniol Manuel Vi­las, cu care au debutat serile desfășurate sub acoperișul Teatrului Național din Iași. O ale­gere cum nu se poate mai bună, fiindcă Ma­nuel Vilas a avut tot ce trebuie pentru a ține publicul aproape: umor și sinceritate, emoție și puterea de-a râde de el însuși. Și, înainte de toate, un fel cald și uman cu care a știut să se țină departe de dezbaterile ste­rile. S-a aruncat în schimb cu poftă în poveștile vie­ții lui și ne-a vorbit des­pre Barbastro, localitatea de 13.000 de locuitori în care a venit pe lume, despre muzica lui Bowie, a lui Lou Reed și a lui Bob Dylan, care i-au marcat copi­lăria, despre Războiul Civil și dictatura lui Franco, care a murit când el avea 12 ani, și despre cum a ajuns să citească toată opera lui Kafka, pentru că a fost repartizat profesor într-un sat uitat de lume.

Manuel Vilas crede în iubire și în faptul că iu­bi­rea trece uneori granițele dintre viață și moarte, cre­de în mesajele criptice, pe care tatăl său i le trimite, uneori, din lumea de dincolo. Cartea tradusă în limba ro­mână spune chiar povestea părinților lui. Iar dia­logul purtat în prima seară de FILIT a com­pletat-o inspirat, cu teribila obsesie pentru umbră a tatălui său și cu înduioșătoarea spaimă de îmbă­trânire a mamei, care toca pe creme de față banii propriilor copii.

Nu știu dacă „În toate a fost frumusețe”, cum spune scriitorul Manuel Vilas în titlul romanului său, dar în discuția de pe scena Tea­trului Național din Iași a fost, cu siguranță, destulă. I se datorează și lui Marin Mălaicu-Hondrari, gaz­da serii și cel mai bun traducător de spaniolă, dacă e să dăm crezare distincției oferite anul trecut de Obser­va­torul Cultu­ral.

Cea mai bună cafea din lume

Pentru măcar două lucruri me­rită să iubești strada Cuza Vo­dă din Iași. Pentru gangul dedicat poe­tului Emil Brumaru, ai cărui pereți, ilustrați cu versuri și desene de artistul Harcea Pacea, au fost inaugurați în a doua zi de FILIT. Și pentru Gist, unul din cele mai cool locuri ale Iașiului, care își aruncă aromele de cafea până în mij­locul intersecției. Dacă prinzi un loc în fru­musețea asta de ca­fenea, ești no­rocos: leagănele stau atârnate de tavan, cafeaua vine toc­mai din Columbia, iedera se cațără leneș pe pereți, iar budinca de chia are unt de fistic.

Emil Brumaru locuia nu departe. Cât am stat la Iași, i-am căutat îngerii dolofani pe stră­zile abrupte și întortocheate, în cortul FILIT, unde venea și asculta atent, mereu în­soțit de o femeie, prin librării și antica­ria­te, de-a lungul străzii Lăpușneanu și-n ca­feneaua lui preferată, unde într-o altă toam­nă, la fel de aurie, am înregistrat amândoi un interviu. Nu i-am găsit. Brumaru are acum alte trasee, în cer. I-am găsit în schimb la Casa Muzeelor cănile de cafea și pereții tapetați cu cărți din mi­nusculul lui dormitor-biblio­tecă, în superba încăpere dedicată lui de artistul    Felix Aftene. I-am găsit vocea molcomă, moldove­nească, recitând alene propriile versuri. Și i-am găsit poezia, orfană de autorul ei, plecată în lume să-și caute cititorii.

O ilustră figură a Iașiului: Vasile Pogor

Se poate și mai rău decât cu două divorțuri, ca la Manuel Vilas. De pildă, căsnicia lui Ionel Brătianu cu principesa Ma­­ria Moruzzi (care își căpătase titlul de prin­cipesă prin căsătoria an­terioară cu fiul lui Ale­xan­dru Ioan Cuza și care a cum­părat celebra Casă Po­gor a Ia­șilor) a durat… mai puțin de-o oră. S-au căsătorit și au divorțat în aceeași zi, o simplă for­ma­litate, doar pentru re­cunoașterea legală a fiului lor. E una din zecile de povești pe care am avut bucuria să le des­copăr în superba clădire de pe strada Vasile Pogor. Fiindcă ce altceva mai bun ai avea de făcut, când peste Iași se lasă vântul rece și-un soare colțos, decât să scoți căciula din rucsac sau să te refugiezi la Casa Po­gor?

Azi, nu cred că mi-aș mai putea imagina un pri­mar școlit la Paris, în Știin­țe Juridice, pasio­nat de is­to­rie și artă, ca­re are trei mandate, tra­duce Goethe, Baudelaire și Edgar Allan Poe în timpul liber, găz­duiește săptămânal în ge­neroasa lui casă ședințele unei societăți literare (Juni­mea), e membru al Tribu­nalului, deputat, „ministru fără voie” și inițiat în Ma­sonerie. Cam ăsta a fost Va­sile Pogor, această mare, ilustră figură a Iașiului: un om care a făcut câ­te puțin din toate, politică, adminis­trație, litera­tură, dar a cărui singură, mare patimă a fost cititul. „Ziua, noaptea, sănătos, bolnav, Vasile Pogor citea.” Muzeul care îi e dedicat e proaspăt renovat și plin de minunății: am găsit acolo inelul de aur cu sigiliu al lui Emi­nes­cu, pianul lui Duiliu Zamfirescu, biro­ul lui Gheorghe Brătianu, tabachera lui Nicolae Gane și imensa, superba bibliotecă a lui Vasile Pogor. Și am mai găsit ceva: o „citațiune”/invitație a societății Junimea la băuta anuală, de unde am aflat, spre ma­rele amuzament, și originea expresiei „mânca­rea-i fudulie, iar băutura-i temelie”.

Casa Pogor a fost gazda multor întâlniri ale scrii­torilor veniți de pretutindeni, cu tinerii cititori ieșeni, elevi ai mai multor licee. Am participat și eu la una, cea care i-a adus alături pe mult iubita ar­meancă Narine Abgarian, care cu romanul ei „Din cer au căzut trei mere” a făcut record de vânzări în România, și pe spaniolul Manuel Vilas, a cărui carte „În toate a fost frumusețe”, proaspăt apărută la Editura Pandora M, e superbă și absolut sfâșietoare.

Ce n-am apucat însă să vă spun e că, pe lângă ne­nu­măratele istorii cu care am ple­cat acasă (despre căsătoriile Mariei Moruzzi, bătaia cu perne ins­taurată de Vasile Pogor, despre Maiorescu, Re­gina Maria și Iașiul din timpul războiului), muzeul mai ascunde o bijuterie proaspăt pusă pe picioare: Camera Junimii. Mai exact, o super instalație vi­zuală, o baie de proiecții și fascicule lumi­noase, care reconstituie, într-un fel, o ședință de altădată a societății, cu intervenții ale lui Maiorescu, Emi­nescu, Pogor etc., recuperate din dările de seamă ale Junimii și din jur­nalul ținut atunci de Iacob Negruzzi. E ne­mai­pomenită, credeți-mă pe cuvânt. Andrei Cozlac, artistul care a realizat-o, a luat de două ori premiul Uniter pentru video­mapping.

Sfârșitul lumii, după Boualem Sansal

Nu mi-l închipuiam deloc așa: cu părul per­fect alb, prins în coadă, cu sacoul, eșarfa și panta­lonii în culori potolite, cu minuscula, discreta, pată de roșu a batistei din buzunarul de la piept. M-aș fi așteptat la orice altceva de la algerianul Boualem Sansal. Am întâlnit în schimb, pe scena Teatrului Național din Iași, un cărturar, un adevărat scholar de 71 de ani, un cer­cetător care a făcut ani de zile ca­rieră în politici economice liberale și care recu­noaște sin­gur că a devenit scri­i­tor din întâm­plare. Dacă nu ar fi existat Războiul Civil în pro­pria lui țară, dacă nu s-ar fi instalat dictatura parti­dului unic, Boualem Sansal n-ar fi depășit niciodată granițele lu­mii academice. Istoria țării lui a făcut însă din el un scriitor angajat. Avea 50 de ani când a scris primul roman, și de atunci, premiile n-au încetat să curgă. Romanul „2084. Sfâr­șitul lumii”, distopia pe care mulți cititori au com­pa­rat-o cu „1984” al lui Orwell, a fost tradus în 25 de țări și i-a adus „Marele Premiu al Academiei Franceze”.

Despre Boualem Sansal s-a spus, nu o dată, că e cel mai curajos scriitor al lumii de azi, pentru că, deși denunță în romanele lui pericolele islamis­mului radical, con­tinuă să trăiască în Algeria, sub o dictatură. La Iași, am aflat însă prea puține despre motivele care îl împiedică să-și părăsească țara și aproape nimic des­pre cum s-a născut acest roman halucinant, des­pre ce-l împinge la scris sau cum iau naștere lumile lui ima­ginare.

S-a discutat mult și în buclă despre cât de mult le lipsește algerienilor un model democratic, despre cât de greu e pentru o țară    să-și creeze o identitate după 3000 de ani de asuprire, despre cum func­țio­nează diplomația secretă și cât poate sau nu poate economia să reconstruiască o națiune. Interesant, fără îndoială. Dar am plecat din sală (și n-am fost singura) cu sentimentul unei întâlniri eșuate, din ca­re literatura a lipsit aproape cu desăvârșire. O în­tâl­nire din care, din păcate, moderatoarea Magda Gră­dinaru, un jurnalist admirabil altminteri, n-a reușit să smulgă nici cea mai mică emoție.

***

A fost dezmăț absolut, sâmbătă seara, la „Pisici 2”, spectacolul scris de Bobo Burlăcianu și Bobi Du­mitraș și cântat și interpretat de actori ai Tea­trului „Matei Vișniec” din Suceava. Cortul a fost plin, s-a râs, s-a strigat și s-a aplaudat în neștire. Un motan care emigrează peste Ocean, o îndrăgostire și-o despărțire felină, un inventator, un impresar, un pu­rice, un iaz cu hipopotami, un sac maro, câțiva șoa­reci, un lăutar și Dumnezeu. Cam asta ar fi descri­erea, pe scurt, a unui spectacol care de fapt nu poate fi descris, care amestecă în cel mai ludic mod cu pu­tință genuri și rețete, influențe, poante și aluzii. Bobi Burlăcianu e un mai vechi colaborator al spec­ta­co­lelor Adei Milea, co­me­diant, inter­pret și compozitor el în­suși. Nu l-am văzut la Iași în zi­lele festivalului, dar aplau­zele publicului au ajuns cu si­gu­ranță la el.

Imagini cât o mie de cuvinte

Uneori, poveștile se scriu mai bine în imagini. O casă ve­che, cu bâr­ne putrede, o foto­grafie înră­mată pe un perete zu­gră­vit cu rola, copaci zgribuliți în­tr-o livadă uitată, cețuri și umbre care se aștern peste gar­duri, o bisericuță cu acoperiș de lemn, o sticlă veche pe un pervaz, o perdea pe care iedera s-a cocoțat în neștire și albul ninsorii care acoperă tot. Uneori, e nevoie de cuvinte puține, ca să des­chizi o poartă spre altă lume. Iar scriitorii știu asta cel mai bine. Fotograful Mircea Struțeanu a avut inspirația să aducă lumile acestea împreună. În „Nimeni acasă”, seria lui fotografică vernisată la FILIT, vorbește despre absență, nu doar cu uneltele fotografului care este, ci și ajutat de textele scurte și poetice ale unor scriitori din jurul lui: Gyorgy Dra­goman și Attila Bartis, Matei și Filip Florian, Radu Cosașu și Katja Petrovskaja. Dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, vorba zicalei, sunt și cu­vin­te, puține, care fac cât o mie de lumi.

Irlandezul cu 11 milioane de exemplare

Citește o sută de cărți pe an, iar de la 8-9 ani scrie zilnic. A scris câte două ore, ascuns în ca­me­ra de hotel, chiar și în zilele petrecute la Iași. Îl cheamă John Boyne, e irlandez născut la Dublin și e, cu siguranță, cel mai vândut scriitor invitat la ediția aceasta de FILIT. Recunosc, n-am vibrat prea tare cu el, deși seara a fost bine condusă de întrebările lui Robert Șerban. Nu gă­sesc altă explicație decât ușoara mea inapetență pentru scriitorul „profe­sionist”, pentru acel self-made writer, din a cărui poveste de viață trans­piră mereu ceva motivațional. Altfel, a fost sim­patic la final. A mărturisit amuzat că toată viața s-a străduit să-și impresioneze părin­ții. Uimit de fru­musețea Teatrului Național, a cerut organiza­torilor să aprindă pentru câteva clipe lumina, cât să-și facă un selfie cu sala și lojile pline ochi pe fundal.

John Boyne și-a șters contul de twitter, ne-a măr­turisit la Iași, pentru că se săturase de agre­siu­nea de care avea parte pe calea rețelelor so­ciale. Dar, hei, dacă aș vinde un titlu în 11 mili­oane de exemplare, și eu l-aș șterge, vă jur.

Război și literatură

În seara dedicată Ucrainei, pe măsuța joasă de pe scena Teatrului Național, cineva așezase doi porumbei de alamă. Unul într-o parte, ce­lă­lalt în alta. Mi-am imaginat între ei o creangă verde de măslin și gândul mi-a zburat fără să vreau peste graniță, la doar câteva sute de kilo­metri, unde intelec­tua­lii de la Kiev și-au ba­ricadat fe­restrele cu propriile cărți și un­de Serhii Jadan, unul din cei mai traduși scriitori ucraineni, a lăsat literatura pentru a se înrola vo­luntar.

Cel mai mult și mai mult s-a tăcut în seara dedicată Ucrainei. S-a tăcut, pentru că ce altceva ai putea face, când scriitorii sau ma­nagerii culturali prezenți pe scenă dau seamă simplu, fără lamentări inutile, despre tragedia din țara lor? Unde începe și unde se ter­mină literatura, când trăiești per­manent cu sunetul sirenelor pe fun­dal? A fost o seară grea, mo­de­rată cu empatie de Radu Van­cu, po­etul despre care s-a spus, chiar pe scena festivalului, că are inima mai mare decât Sibiul. O seară despre război și literatură, despre o suferință mai neagră ca cerneala tipografiei, la care a fost prezent și Iuri Viniciuc, unul din cei mai popu­lari scriitori ai Ucrainei. Căr­ți­le lui s-au publicat în Franța, SUA, Polonia, Croa­ția etc. A scris enorm, dar celebritatea lui se dato­rează și faptului că n-a încetat să denunțe nere­gulile regimului în articolele publi­cate în presă. Iuri e au­torul faimosului poem ma­nifest împotriva lui Viktor Ia­nuko­vici „Omo­râți jigodia!”. Pen­­tru atitudinile lui politice a fost arestat, amenințat cu moartea și dat de pes­te 30 de ori în jude­cată. Pe sce­­na teatru­lui din Iași, nu i-am simțit revolta, i-am simțit mai degrabă blândețea și sim­țul umo­rului. Și dacă tradu­că­toarele de ucrai­neană s-ar fi descurcat măcar onorabil, poveștile lui ar fi fost cu siguranță mai vii.

Un pahar de rosé, printre milioane de stele

De la etajul 13 al Ho­telului Unirea, seara, Ia­șiul pare un cer întors pe dos. Un cer cu galaxii și milioane de stele, cu cons­telații printre auto­străzi. Ajunge să-mi li­pesc pentru câteva clipe fruntea de sticla ferestrei și plec în zbor imaginar peste străzi și coline, peste turlele bisericilor, cu râsetele și vo­cile invi­taților atârnând ca o man­tie pe umerii mei. De câțiva ani, aici, în cel mai înalt restaurant din oraș, ai cărui pereți de sticlă te ca­tapultează direct între stele, are loc cocktailul fes­tivalului. O întâlnire generoasă, care ne adună pe fiecare de la dezba­terile, interviurile și îndatoririle lui, pentru câteva clipe de respiro, împre­u­nă, pentru câteva pahare de rosé. E și o pauză bine­ve­nită în alergătura festivalului, care amintește tuturor, dacă mai era nevoie, că literaturii îi stă cel mai bine la înălțime.

Despre farmecul ascuns al unui festival

Mi-ar mai fi trebuit spațiu în reportajul ăsta, ca să pomenesc căldura și eleganța lui Cătălin Sava, care prezintă admirabil fes­ti­valul, și bunăvoința voluntarilor, care ne-au ajutat să navigăm prin apele orga­nizării, plimbarea pe care am făcut-o cu Ana Sandu până la bojdeuca lui Crean­gă, pe care am găsit-o în renovare, și mirosul tutunului rulat de Filip Florian, zâm­betul cald al Cris­tinei Hermeziu și tonul ca­vernal cu care și-a recitat poemele Claudiu Ko­martin, râsul conta­gios al Mirunei Vlada și torsul de mare motan al lui Iulian Tănase, verdele din privirea Cătălinei Sta­nislav și îmbrățișările de gazdă ale lui Florin Lăză­rescu, pasiunea pentru fotbal a lui Bogdan Coșa și fa­bu­loasele povești din rulota Elenei Stancu și-a lui Cosmin Bumbuț.

„Am descoperit că timpul e elastic, că poți face aproape ce vrei cu el”, a spus Simona Modreanu la una dintre dezbaterile despre câte lucruri poți face deodată ca autor. În ce mă privește, am întins la maximum timpul petrecut la Iași și am descoperit, întocmai ca-n spusele ei, că e loc pentru foarte multe în doar câteva zile: pentru bătut librăriile și pentru plimbat prin Copou, pentru interviuri cu scriitori și pentru mâncat prăjituri, pen­tru muzee și co­vrigi înmuiați în mie­re și nucă, pen­tru ateliere de traducere și pentru stat la soare, pentru con­certe și povești frivole, pentru discutat cărți și ascultat poezie, pentru băut bere și făcut pariuri.

Am dormit puțin și am stat la vorbe până noap­tea târziu. Dar exis­tă un farmec anume și-n oboseala care se-acu­mu­lează, zi după zi: o fru­musețe nespusă a festi­valului ăsta, în care fie­care vrea să stoarcă și ultima picătură de timp. Și, dacă e ceva ce-am învățat de la FILIT, e că oa­menii cu care râzi, pierzi nopți și vorbești de lite­ratură îți rămân prie­teni pentru totdeauna, chiar dacă se-ntâmplă să nu-i mai întâlnești apoi ni­ciodată.

Candelabrul venețian

Merg de zece ani la Filit, și încă nu m-am să­turat să-mi pierd privirea, seară de seară, în cu­pola Teatrului Național, gazda generoasă a serilor acestui festival. E atâta frumusețe în decora­țiunile lui, atâta moliciune în faldurile satinului vișiniu, că mă scufund în ele ca-ntr-o poveste: stu­caturi rococo și arabescuri aurite, nimfe și îngeri pe un albastru paradisiac.

Sunt peste 100 de lumini în candelabrul ve­ne­țian greu și aurit, care atârnă din plafon. Și peste o mie de lumini în tot Teatrul Național. Și mai e și lumina fiecăruia dintre cei care-și des­chid sufletul pe scenă, a fiecărui om venit de la sute de kilometri, doar ca să respire pen­tru câteva zile literatură. Dar, de fapt, ce spun aici? FILIT nu e un fes­ti­val de literatură. Ui­tați de traduceri și de dez­bateri, uitați de poezie și de reci­tă­rile ei! FILIT e    un festival de lu­mini.