LUMINAȚIA

– Este singura sărbătoare dintre lumi, când granița dintre noi și cei duși se face subțire și aproape străvezie. Dacă pornești pe calea întâl­nirii cu ei, este posibil ca la întoarcerea spre casă, să nu ți se pară întunericul atât de nepătruns, înghețul atât de tulburător în măreția lui și singurătatea atât de fără de speranță. Săr­bătoarea întâlnirii începe în fla­că­ra unei lumânări –

Puntea dintre lumi

Luminația e ziua luminii pe care o întindem către cei care nu mai sunt aici, ca să le luminăm ca­lea întoar­ce­rii către casă, către ceea ce au lăsat în urmă. Dar Lu­minația este și ziua luminii menite să ne lumineze nouă drumul, să ne facă mai pe înțeles ros­tul și me­ni­rea, să ne ajute să des­câlcim căile atât de întortocheate, une­ori, ale zilelor. Mai presus de toate, Lu­mi­nația ne arată În­ceputul și Sfârșitul între care încap toate cu­noscutele și ne­cu­noscutele alfa­be­tului vieții: bucu­rii și tristeți, iz­bânzi ori întâr­zieri. La ci­mi­tir te duci cu flori și cu lu­mâ­nări. Cureți și împo­do­bești mor­mintele și-apoi aprinzi lumâ­nările ca să se vadă din orice parte le-ai privi că acolo e un început de săr­bătoare. Sărbătoarea în ca­re cei duși dintre noi, cei plecați, se întorc din um­bra uitării noastre, în lumi­na aducerilor aminte.

Sunt morminte pe care se aprind zeci de lu­mâ­nări, altele pe care ard doar câteva, sunt altele care s-au pierdut și-au scăzut printre ier­buri, ajungând doar niște movile nu mai mari decât un mușuroi. Unele s-au șters cu totul, odată ce crucile de lemn au putrezit și neamul s-a mutat cu to­tul de cealaltă parte a lumii. Pentru aceș­tia, și preotul are o rugă­ciune de pomenire. Nu poți să n-o asculți, nu poți să nu aprinzi apoi o lumânare cu gândul la ei, nu poți să-i lași la gardul cimitirului fără să-i chemi la căldura unei lumânări. Că o pui pe un mușuroi, la rădăcina unui brad, la ca­pătul unui drum, pe o masă în grădină, lân­gă un pahar cu vin, ori­unde ar fi, de Lu­minație ea îi aduce și pe cei ră­mași orfani de lu­mea asta în locurile în care au viețuit. Și morții fără morminte au dreptul să se întoarcă, și flacăra lumânării îi aju­tă să nu se rătăcească, să le fie ușor să recunoas­că dru­mul, chiar dacă nu mai e ni­meni din neamul lor în partea vie a lumii.   

Sunt morminte care de Luminație sunt în­con­jurate de mulți oameni, altele la care nu vine ni­meni din lu­mea de aici. Dar cei de din­colo nu în­târzie niciodată. Ei vin totdeauna de Ziua Mor­ți­lor, ei sunt prezenți mereu și așteaptă un semn din care să înțe­leagă că nu s-au șters de tot din car­tea vieții. Câtă vreme măcar o lu­mânare arde și la căpătâiul lor, mai păstrează și ei legă­tura cu lumea din care au ple­cat. Flacăra lumâ­nărilor este în această zi a Lu­mi­nației pun­­tea pe care ne întâlnim vii și morți, puntea dintre lumi. Nu știm și poate nu vom ști ni­cio­dată a cui inimă sfârâie mai tare de dor, a noastră, a celor care am rămas, ori a celor care au plecat, cel mai adesea, fără voia lor.

Vorbe de dor

De Luminație, te duci la cimitir cu flori, cu lu­mânări și cu aduceri aminte pe care le scoți din ui­tare. Povestești despre cei care nu mai sunt și cuvin­tele au puterea de a-i aduce înapoi. Spui întâmplări pe care le-au trăit și, dintr-odată, îi simți mai aproa­pe. Îți amintești în­tâlnirile cu ei în pe­te­cul de viață pe­trecut împreună, și a­tunci te apucă dorul. E o me­lan­colie aparte, care se manifestă de Lu­mi­nație. Un amestec de    dor și căință, de drag și regrete, pe care vor­bele încearcă să le um­ple. Prin pu­terea lor uriașă, cu­vintele, vorbele, spu­sele au darul de-a trece din­colo de vămi, dincolo de timp. La flacăra lu­mânărilor povestim despre cei care nu mai sunt, îi înviem prin cuvintele spuse despre ei, îi adu­cem aproape și, dintr-odată, poți să simți că tim­pul parcă se opreşte în loc, se rupe cum­­va din timpul acela pe care l-ai lăsat dincolo de gardul ci­miti­rului, dincolo de poarta pe care ai intrat cu sfia­lă, ca întotdeauna. Acolo, în cimitir, între crucile celor duși nu mai este azi şi mâine, ci doar un timp al amintirii, care se naște prin povești. Ace­la e tim­pul morţilor şi al viilor laolaltă, e timpul sărbătorii dintre două lumi. Sărbătoare pe care trebuie s-o pregăteşti ca pe oricare alta, ca şi cum cei pe care-i pome­neşti n-ar fi plecat ni­ciodată din lumea asta în aceea a florilor, şi-ar fi duşi numai dincolo de gard să culeagă un măr de pe o creangă.

Puntea de lumină și calea de vorbe ne ajută să ne întâlnim morții. Uneori primim semne de la ei și nu e de mirare că se întâmplă așa. Ele pot să vină pe calea visului, sau a unor gânduri și întâmplări care par banale la o primă vedere. Este atât de pu­ternică această comuniune între cei care aparţin unei familii, unui neam, încât nu poate fi distrusă de despărţirea adusă de moar­te. Faptul că acelaşi sânge tre­ce, a trecut sau va tre­ce prin ini­mile noas­tre este suficient ca să ne ţi­nă împre­ună. O legă­tură pe care o simți cum crește şi pu­ne stăpânire peste toate gândurile, cum se în­firipă ca o iu­bi­re de care te îngri­jeşti să nu scadă, să nu se piar­dă.

A trecut Lu­mi­nația, și mă bucur că și în această toam­nă i-am întâlnit pe cei duși ai mei, pe pun­tea de lumină și pe calea vorbelor. Ori­cât de mare va fi iar­na care va veni, ori­cât de ne­sfârșit ge­rul, visele trimise de ei drept mulțumire    îmi vor ține de cald.