• În inima țării, la Odorheiul Secuiesc, trăiesc 600 de români, într-un oraș de peste 30.000 de oameni. De Rusalii am fost printre ei și le-am cunoscut preotul și dascălul, doi “sfinți” în viață, care spun foarte bine povestea românilor din oraș •
Dascălul
Are 87 de ani și e dascăl de o jumătate de veac. Când cântă, închide ochii, își apleacă ușor capul și prinde strana cu mâna dreaptă, de parcă ar avea nevoie de ajutor. “Cântând cu ochii închiși nu-mi stă gândul la alte lucruri, care să-mi ia mintea și s-o ducă pe arătură. Așa-mi stă capul numai la Dumnezeu și la cântarea slujbei. Că de câțiva ani, liturghia o cam știu pe de rost. Pentru mine, slujba-i sfântă și trebuie trăită. Așa de ușor mă simt când o cânt, îmi liniștește sufletul!”. Scund, cu părul alb ca neaua, Dumitru Potlog are pe față un zâmbet vesel, o sclipire jucăușă în ochi și o vigoare de bărbat încă tânăr, deși peste el au trecut 87 de ani și nu puține necazuri. La doar 25 de ani, soția s-a dus la Domnul și i-a lăsat doi copii de crescut. Cât am stat la slujba de Rusalii, o slujbă lungă, de câteva ceasuri, în care sunt unite Utrenia, Liturghia și Vecernia, dascălul a stat foarte puțin jos, mult mai puțin decât mine, de parcă o forță nevăzută îl ținea drept în picioare în strană. “Slujbele bisericii mă întineresc, îmi dau un imbold. Eu mă simt foarte bine când cânt în biserică. Dumnezeu mi-a dat mereu un imbold spre bine și m-a păstrat totdeauna vesel. Ăsta este secretul tinereții. Rugăciune și gândul de-a face bine. Eu mă rog de trei ori pe zi, dimineața, la prânz și seara. Niciodată nu m-am culcat fără să mă rog, să-mi fac pravila care mi se cuvine. Și așa de bine mă odihnesc, de minune!”. Deși s-a mutat în Ardeal de la douăzeci de ani, Dumitru Potlog și-a păstrat graiul dulce vrâncean și focul credinței deprins de la bunici, în anii copilăriei. De la ei a învățat să se roage și, crede el, prin rugăciunile bunicului a și ajuns să cânte la strană. Bunicul i-a zis să se facă preot. Nu a ajuns să slujească în fața altarului, dar o face din strană. Și îi e de ajuns, se întâlnește și de acolo cu Dumnezeu. “De patru ani sunt singur, mi-a murit și cea de a doua soție, iar cei trei copii ai mei sunt, toți, în Austria. Așa că am rămas doar eu și Dumnezeu. El e singurul meu punct de sprijin. Unde mă duc și orișice aș face, merg cu El înainte. Întâi mă rog și apoi fac ce am de făcut. Iar Dumnezeu simt că mă ajută! Și până mă ajută, nu mă despart de strană. Asta-i cea mai mare bucurie a mea”.
Preotul
Biserica în care ne aflăm e albă, simplă și frumoasă, încinsă de jur împrejur de brâul verde al unor cireși împodobiți cu fructe mari, rubinii. A fost ridicată la o margine de oraș, așa că privește nestingherită spre dealurile care îmbrățișează Odorheiul. Arhitectura ei îmi amintește de suratele ei muntenești, înalte și zvelte ca domnițele din povești. Părintele Ioan Axintioaie, parohul locașului, e și el tânăr, vesel și limpede. Un om ca o apă de izvor. Zâmbește neprefăcut, cu o candoare de copil, pe care răul lumii nu îl poate atinge. E de loc din Brașov, și a venit aici ca să slujească, fără să se întrebe căror credincioși le va purta rugăciunile spre cer. Îmi spune cu o sinceritate dezarmantă că pentru el numărul credincioșilor nu e deloc important. Singurul lucru de preț este să stai în fața Sfântului Altar cu credință și bucurie. Atât. O credință care i-a fost sădită și lui în anii copilăriei într-un sat ca o gură de rai. “Eu am făcut grădinița în satul bunicilor, iar bunicii mei, dacă ar trebui să le fac portretul, ar fi unul de oameni sfinți. Bunica mă lua de mână și mă ducea la biserică, unde îl vedeam pe bunicul cântând. Bunicul a fost dascălul bisericii din Satul Nou, de lângă Brașov, cât a trăit. Îmi amintesc că bunica îmi dădea să citesc dintr-o Biblie cu desene, pe care o mai am și acum. Avea multă credință, dar o credință lăuntrică, pe care nu o exterioriza. Bunica m-a învățat să citesc, m-a învățat și tabla înmulțirii, înainte să merg la școală, iar bunicul, un om harnic, care a lucrat mult pentru biserica din Satul Nou, avea darul acesta de a cânta. A ținut strana satului ani mulți, îmi povestea cu mândrie de înaintașii lui, dascăli ai bisericii satului. Îmi aduc aminte cum se ruga seara, în picioare, înainte de a se culca. În fiecare seară, întotdeauna în picioare. Nu am stat mult timp la ei, doar până am început școala, dar m-au marcat sufletește pentru totdeauna. A fost raiul copilăriei mele, răstimpul în care nu am avut nicio grijă, o perioadă din viață pe care nu o pot compara cu nimic mai presus. Am mai mers la ei în vacanțele de vară, până în clasa a doua, când bunica a murit. Ei au plecat din lumea aceasta, dar sâmburele credinței sădit de ei mi-a rămas în suflet pentru totdeauna. Timpul a trecut, am terminat clasa a VIII-a în Brașov, am intrat la liceu, și atunci am trăit un moment de cotitură. Nu aș ști să vă spun ce s-a întâmplat, dar realitatea din liceu, în care se înjura, se fuma, mie nu mi-a plăcut. Sigur, aceasta este realitatea din multe alte școli, dar pe mine m-a șocat și m-a făcut să mă întorc spre curăția copilăriei mele din satul bunicilor. M-am hotărât să abandonez liceul și să dau la seminar. Ceea ce am și făcut. Când am terminat seminarul teologic din Brașov, am dat la facultatea de teologie din Sibiu, pentru că am vrut să fiu preot. M-am străduit să învăț foarte bine și să merg la toate slujbele care se făceau în seminar – aveam slujbe și dimineața, și seara. Mi-era tare drag ca în duminici și sărbători să merg la liturghie. Și mi-a plăcut teologia, am studiat-o cu drag. De la fiecare profesor am luat câte ceva. După facultate, terminată în 2013, am început să predau. Prima mea școală a fost la Teliu, predau și acum, aici, în Odorhei, la liceul Marin Preda”.
– Și cum e să fii profesor de religie? Mai au nevoie copiii internetului de credință și rugăciuni?
– În fiecare zi, înainte să pornesc către școală, mă rog ca să pot sădi ceva în sufletul copiiilor. Nicio oră de religie nu se asemănă cu o alta, chiar dacă avem și noi o programă. Este o provocare continuă, pentru că trebuie să găsim tot timpul acel filon subțire al sufletului copilului, acea fibră care trebuie să vibreze când vorbim despre Dumnezeu. Fiecare copil o are, dar e foarte greu să ajungi acolo. De aceea mă și rog cu copiii, atât la începutul orei de religie, cât și la sfârșitul ei. Iar în momentele acestea, de început și de sfârșit, oricât de agitați ar fi, copiii iau rugăciunea în serios. Pentru ei, clipele de rugăciune sunt sfinte, iar eu cred că asta este un mare câștig. Dar contribuția mea la ora de religie este aproape de zero, pentru că Dumnezeu face totul. Sigur că El lucrează prin mine, ca preot și profesor, dar e lucrarea Lui, nu a mea.
– Sunteți preotul unei comunități mai puțin obișnuite. Deși vă aflați în inima României, orașul în care slujiți are, oficial, sub 3% populație românească. Cum e să fii preot la Odorheiul Secuiesc?
– Să știți că atunci când am primit să vin aici preot, eu nu m-am gândit deloc la cât de mulți sau de puțini vor fi creștinii din parohia mea. Deloc! Am mers la PS Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, pentru a-l ruga să mă trimită preot la o parohie. Iar dânsul mi-a spus că pot merge la Odorheiul Secuiesc. M-a întrebat dacă vreau, am răspuns imediat că da, deși nu fusesem în viața mea în oraș. Eu cred că, tânăr fiind, vezi lucrurile altfel. Nu că acum aș fi bătrân, aveam 27 de ani la hirotonire, au trecut doar opt ani de atunci, dar aveam dorința aceasta de a-I sluji lui Dumnezeu. Indiferent că aș fi mers într-un cătun pur românesc din Țara Făgărașului sau într-o parohie cu câțiva români din Harghita, pentru mine, numărul creștinilor nu conta deloc. Dacă dorești să slujești o faci oricum, oriunde. E o dorință tainică. Am dorit să fiu în fața Sfintei Mese și să slujesc Sfânta Liturghie, să mă rog pentru oameni și cu oamenii. Să răspândesc bunătatea lui Dumnezeu în parohia mea. Să îmbunătățesc lumea prin slujirea lui Hristos. Iar dorința aceasta mi-a rămas. Nu a fost niciodată ușor, nici măcar apostolilor nu le-a fost ușor, și îmi era limpede, de la bun început, că trebuie să mă pregătesc pentru încercări. Și că, în orice parohie ajung, realitatea nu trebuie să mă schimbe. Aici, în Odorhei, așa cum ați spus, sunt puțini români, avem doar 600 de credincioși, într-un oraș de peste 30.000 de locuitori, iar dintre ei, majoritatea fac parte din familii mixte. Am fost impresionat, mergând cu Boboteaza, să îi găsesc pe toți răsfirați prin tot orașul, ne ia cam două săptămâni să ajungem la toți, pe unii nici măcar nu îi cunoaștem bine. Slujirea mea aici seamănă cu cea a preoților din diaspora, dar eu îi dau slavă lui Dumnezeu, pentru că oamenii vin la biserică prin rotație. Unii vin duminică de duminică, alții doar o dată pe lună sau mai rar, dar totdeauna sunt cam 50 de credincioși la slujba liturghiei. Ceea ce pe mine mă bucură.
– Cum este să trăiești printre secui? E o cruce?
– E și o cruce, dar și o bucurie. Faptul că suntem minoritari și că pe stradă nu auzim deloc vorbindu-se limba noastră, asta este crucea. În același timp, traiul printre semeni de-ai mei care nu-mi vorbesc limba este și un avantaj. Domnul ne spune în Scriptură – “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia”. Locul în care trăim ne ajută să ne concentrăm pe viața duhovnicească. Îți vezi de rugăciunile tale, nu te tulbură nimeni. Și mai este ceva. Contactul cu secuii poate să te și îmbogățească. Poate că și ei se îmbogățesc de la contactul cu noi. Avem credințe diferite, noi suntem ortodocși, ei sunt catolici, reformați sau unitarieni, dar în contact cu noi ei văd, de exemplu, cum ținem noi post. La reformați sau unitarieni el nu prea există. Și cred că noi, românii, avem câte ceva de învățat de la ei, ca oameni. De exemplu, la slujbe, ei niciodată nu se îmbracă în culori extravagante. Am lucrat cu meșteri secui la biserică și vă pot spune că putem învăța ceva din ordinea, punctualitatea și seriozitatea lor.
“Când «popa ortodox» face o slujbă, ea «se prinde»”
– Vin secuii la biserica dumneavoastră?
– Mai vin, ca să ne rugăm pentru problemele lor personale. La început am rămas suprins, de ce nu merg la bisericile lor? Apoi am înțeles că vin la noi și ne cer ajutorul, ne dau pomelnice, pentru că, din câte am înțeles, la cultele lor acest lucru nu se face. Așa că noi îi pomenim pe nume în rugăciunile noastre personale, mai mult nici nu putem face. Au fost și cazuri, mai rare, când ne-au cerut să venim să le facem o sfeștanie. Ei spun că atunci când “popa ortodox” face o slujbă, atunci ea “se prinde”. Așa spun ei. N-aș ști să vă spun exact ce înseamnă asta, dar cred că se referă la faptul că, după ce îi pomenim, Dumnezeu le împlinește dorințele. După ce ne rugăm pentru ei, se întorc și ne spun – “acum e mai bine”. Sigur că nu toate cele pe care le cer ei în pomelnice se și îndeplinesc, pentru că lucrarea lui Dumnezeu e tainică. Dar au credința asta, că ceea ce face popa ortodox “îi sfânt”. Secuii au un respect în plus față de preotul ortodox. Știu că pe el îl ascultă Dumnezeu.
– Părinte Ioan, sunteți tânăr, aveți toată viața înainte. Cum vedeți viitorul parohiei dumneavoastră? Are unul, vor mai fi români aici peste câteva decenii?
– Îmi este greu să vă dau un răspuns. Numărul credincioșilor noștri scade. Marea majoritate a românilor care ies la pensie în Odorheiul Secuiesc aleg să se întoarcă în locurile de unde au venit. Și își iau cu ei și familia. Sunt și cei care și-au întemeiat aici o familie mixtă, aceștia rămân. Iar tinerii români care vin să lucreze aici își fac doar un stagiu de cinci, zece ani, apoi încearcă să obțină un transfer, să se întoarcă în zona de unde provin. Așadar, e o continuă mobilitate a românilor, unii vin, alții pleacă. Dar există și o parte stabilă a parohiei, care nu se va schimba foarte ușor, așa că eu cred că români vor mai fi în Odorheiul Secuiesc, încă mulți ani de aici înainte. Nu cred că vom mai crește ca număr, așa cum s-a întâmplat prin anii 2000-2005. Ce vă pot spune este că peste zece ani, dacă veți reveni, pe mine mă veți găsi tot aici. Simt că sunt multe lucruri de făcut, atât administrativ, cât și pastoral. Trebuie să rămânem aici, ca să transmitem o idee de stabilitate, de credincioșie față de Dumnezeu și de valorile neamului nostru românesc. Să păstrăm unitatea în biserică, să ne ferim de dezbinări sau de extremisme în relația cu maghiarii. Cred că noi, ca români, putem da dovadă de multe lucruri bune.
“Viața noastră e făcută din minute, ore și zile, pe care le putem trăi frumos, ca daruri ale lui Dumnezeu”
– Trăim vremuri tulburi, părinte. Parcă sunt cele mai tulburi din viața noastră – am trecut prin pandemie, a venit acum războiul, aproape de granițele noastre. Ce îi sfătuiți pe credincioși? Cum să-și afle liniștea în mijlocul tulburărilor?
– Mi-ați pus o întrebare de Pateric. Îmi aduc aminte de vremurile din pandemie, când am slujit cu biserica goală, apoi afară, în curte… Au fost și pentru mine, ca pentru toată lumea, vremuri dificile. Acum avem un război în Ucraina, dar cred că ar trebui să nu uităm de războiul duhovnicesc, care este și nevăzut, și continuu. Nu știu dacă vă pot da o rețetă pentru pacea sufletului, dar cred că e bine să ne ferim de știrile alarmante, să ne mai luăm ochii de pe ecranele de orice fel, fie ale televizoarelor, fie ale telefoanelor, care au câștigat mai mult teren, mai ales printre cei mai tineri. Așadar, întotdeauna e bine să ținem un “post” de ecrane, de informații, care să ne ajute să ne limpezim simțirile sufletului și să vedem care e adevăratul scop al vieții noastre. Să punem în loc o rugăciune statornică, o lectură duhovnicească sau orice altă lectură, în stare să ne poarte în altă lume, pentru ca imaginația noastră să se liniștească puțin, iar lucrurile să se așeze. Să știți că am avut bătrâni care au intrat, din cauza știrilor alarmante, în stări de panică. Și nu a fost bine… Viața noastră e făcută din minute, ore și zile, pe care le putem trăi frumos, ca daruri ale lui Dumnezeu. Să apreciem ceea ce avem deja de la El – viața și sănătatea. Să le păstrăm și să cultivăm în familie și în relațiile cu cei din jurul nostru dragostea, speranța, comuniunea. Așa ne putem păstra liniștea.
Foto: Sofian Curte și Cristian Curte
Romanian