– A făcut design vestimentar, scrie și desenează în creion și spune că, de dragul orelor petrecute în atelier, ar fi în stare să nu mănânce o zi întreagă. O poveste matinală cu o artistă, un ibric, un inel și un câine –
– Bună dimineața, Irina!
– Bună dimineața, Dia, să nu te sperii, asta e vocea mea matinală.
– Ești acasă?
– Da, sunt cocoțată pe blatul de la bucătărie, la locul meu de cafea. Locuim într-un apartament cu multă lumină naturală. Bucătăria noastră dă chiar spre o curte interioară. Așa că aici m-ai găsit, cu ochii în gol, prinsă încă între vis și realitate. Îmi sortez și descâlcesc visele. Nu sunt cel mai comunicativ om dimineața. Când am treabă la 9, trebuie să mă trezesc de la 6, altfel nu înțeleg ce se întâmplă cu mine și ajung la locul faptei foarte ciufută.
– Ai demarajul mai lent…
– Am un prieten apropiat, care lucrează în lumea cinematografiei. Mi-a povestit cum își aranjează totul de seara, iar dimineața doar se spală pe dinți, sare în haine și pleacă. Cred că aș muri pe drum să fac asta. (râde)
– Cu câinele tău ieși înainte sau după cafea?
– Pe Cioară l-am pierdut vara asta. El nu era un câine matinal. Dacă îl trezeai prea devreme, se uita urât la tine. S-a schimbat dinamica dimineților noastre, de când nu mai e. Avea un pat al lui, foarte mare, făcut dintr-un palet. Dimineața, când dădea din coadă, lovea paletul și se auzea. M-am obișnuit să mă trezesc în zgomotul ăsta, să-l simt cum mă urmărește peste tot. L-am numit „umbra mea”. Îmi învățase atât de bine gesturile, încât știa exact ce urmează să fac. Cine n-a avut câine nu are cum să înțeleagă. Câinele e una din ființele alea cu care poți să fii singur fără să fii singur. Îmi lipsește mult prezența lui. În primele săptămâni după ce a murit, am avut sentimentul că nu mai știu să merg pe stradă. Îmi pleca mâna ca și cum aș fi avut lesa, dar îmi dădeam seama că nu aveam nimic în ea.
– Pe invitația la expoziția ta de tapiserii, ai scris: „am cinci picioare/ și o gaură în corp prin care se vede lumea/ care astăzi nu mai e la fel/nici mâine n-o să fie/ nici poimâine…/ și un contur desenat între brațe/doar un contur/ pentru C.” Sunt pânzele astea și despre câinele tău?
– Sunt aproape numai despre el. În august, ne-am dat voie să respirăm un pic și ne-am dus la Runcu, unde Andrei (fotograful Andrei Runcanu n.r.) are o casă, și am stat aproape o lună acolo, amândoi. Lucram la această serie nouă de tapiserii și, deși lucrările nu aveau legătură cu câinele nostru, aveam o neliniște constantă și o tristețe premergătoare sfârșitului. Cioară era deja foarte bolnav. N-am reușit să mă relaxez nicio secundă până la capăt. Știam ce vine, citeam asta în ochii lui. După o lună, când ne-am întors, a fost din ce în ce mai rău. Singurul fel în care puteam să evadez de lângă respirația lui hiperventilată era să mă adâncesc în muncă. Într-o zi, am ajuns la studio și n-am mai putut ține în mine, am izbucnit în plâns, am scos tot din mine ca să mă eliberez. Și așa, plângând și pe nerăsuflate, am făcut această lucrare în care am reușit să pun tot ce era în mine, a fost o scrisoare pe care i-am scris-o lui. Tapiseria asta a schimbat cursul lucrurilor și a făcut ca tot vernisajul să aibă legătură cu el. Se numește „August”, pentru că tot acel august a fost îmbibat de suferința pierderii lui. E un jurnal al trecerii lui, o mărturisire, dar nu e nimic sumbru acolo.
– Ce sunt de fapt aceste tapiserii?
– Eu multă vreme am desenat în creion. Dar la un moment dat, primăvara asta, mi-a venit o idee, tot în bucătărie, tot la cafea: să încerc să desenez cu textile. În general, când mi se întâmplă asta, devin compulsivă. M-am dus direct la atelier, am încercat să fac imaginea pe care o aveam în minte și a ieșit ce voiam. Mi-a plăcut uriaș de tare ideea asta de a coase de mână, de a desena cu ață și materiale. Toate gesturile astea învechite, desuete, mi s-au părut mereu extrem de valoroase. Și m-a entuziasmat și pentru că aducea laolaltă două interese în jurul cărora am gravitat în ultimii 20 de ani: textilele și desenul.
– De materiale, de texturi când ai început să te îndrăgostești?
– Bunicul meu era marochiner. Avusese și prăvălie, dar a trebuit să o închidă în comunism. Continua însă să lucreze de acasă, își transformase balconul în atelier. Încă îmi mai amintesc țăcănitul mașinii de cusut piele. Lucra până târziu în noapte. Eu am crescut printre tipare și fâșii de piele, în mirosul ăla de aracet, făcând cu bunicul steluțe din piele, pe care de Crăciun ni le puneam în brad. Cred că atunci mi s-a deschis curiozitatea asta pentru tăieturi, pentru modă, pentru tipare.
– Irina, ce obiecte te înconjoară acum?
– Nelipsitul ibric, care a rămas fără mâner. Ar trebui să-l schimb. O scrumieră în care am trei mucuri. Cana de cafea, care e aceeași tot timpul. Un tirbușon. O foarfecă de croitorie. O linguriță de argint cu coada sculptată. O cârpă de bucătărie care e de fapt un vechi ștergar brodat, cu dantelă pe margine. Crema de față. Etui-ul de ochelari. O factură. Un bon. Și-un inel al meu de alamă.
– Sunt o oglindă bună pentru cine ești tu?
– Da, chiar cred că lucrurile care ne înconjoară ne definesc. M-am întrebat de multe ori: dacă aș merge la cineva când nu e acasă, dacă aș intra ca hoțul și m-aș uita ce are în dulap, aș putea oare să spun ceva despre el?
– Dulapul tău cum e?
– Am un dulap mic, cu haine puține, pe care continui să le îmbrac cu plăcere de ani de zile. De pildă, un sacou negru de cașmir, cu nasturi aurii, pe care îl port de șase ani și nu mă plictisesc. Când vin cu o piesă nouă, zboară două. Dau mereu ce nu port. Stau foarte bine la jeans, am multe perechi, fiindcă în asta mă îmbrac cel mai des. Am multe sacouri și blazere. Dar dacă am trei tricouri negre, n-o să le țin pe toate trei, decât dacă sunt toate trei cum vreau eu. Iau un tricou și-l întorc de zece ori pe dos și-i găsesc o mie de defecte, că nu e materialul bun, că e tăiat nu știu cum la gât, că are mâneca prea lungă, că e cambrat etc. Pot face o disertație pe tema unui tricou. (râde)
– Nu pari deloc interesată de trenduri, deși ai activat ani de zile în modă.
– Da, nu m-au interesat niciodată tendințele și n-am nicio părere de rău că am ieșit din fashion. E un capitol pe care nu-l regret, dar îmi dau seama acum că nu a fost niciodată o zonă confortabilă, că toți anii aceia au fost o căutare înspre altceva.
– Ție îți mai faci haine?
– Îmi place și acum partea de creație și, uneori, când am nevoie de o rochie pentru un eveniment, mi-o fac singură, fiindcă știu exact ce vreau, sunt o manieristă cu gusturi foarte clasice. Dar și pentru că nu am alternativă. Casele de modă care chiar îmi plac sunt excesiv de scumpe, nu mi le permit.
– În dimineața asta în ce ești îmbrăcată?
– N-am înțeles niciodată obiceiul ăsta de a păstra pentru purtat în casă hainele alea care s-au tocit, s-au rupt și nu mai sunt bune pentru afară. Ideea asta că pentru ceilalți ne îmbrăcăm frumos, iar acasă venim și punem tricoul găurit, că tot nu ne vede nimeni, mi se pare ipocrită și mi se pare că are mare legătură cu respectul de sine. Eu am trei pseudo-kimonouri din bumbac și tot felul de rochii, transformate în cămăși, pe care le port în casă. Acum, am pe mine una din jersé. Dacă i-aș pune tocuri, ar putea fi foarte bine o rochie de ieșit pe stradă.
– De lucrat, lucrezi tot dimineața?
– Nu chiar, îmi ia mult până reușesc să mă pregătesc să ies din casă. Și rămân mereu până foarte târziu. Zilele trecute, m-am întors de la studio pe la 11.30 noaptea. Noroc că locuiesc foarte aproape de atelier. Atelierul meu e și studioul foto al lui Andrei și sediul „Babaluna”, magazinul nostru vintage, unde se împachetează și de unde pleacă coletele. Devine din ce în ce mai neîncăpător, mai ales că acum fac lucrări de 170 cm. Cum nu le pot întinde pe nicio masă, am ajuns să lucrez pe jos. Dar măcar mi-am dat seama ieri ce anume mi-ar trebui: un gheridon pe roți, pentru toate ustensilele, să le pot trage după mine, ca pe perfuzii.
– Tapiseriile din seria August// Irina Marinescu vor fi expuse la Grotto Gallery, pe str. Spătarului 17 bis, începând cu 4 noiembrie.
Romanian