Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Codruț

Foto: Shutterstock

Pe culmea unui deal, la locul numit Pre­deal, la o distanță de aproximativ 3 km de sa­tul Tul­burea (com. Corbeni-Argeș), se afla stâ­na tatălui meu, Grigor Tonoiu. Era înconjurată de o pădure bătrână, cu arbori seculari, nea­tinși de mâna omu­lui. De la stână, pe jos, până în zarea înde­părtată, se întindea câmpul verde. În toiul verii, când începea cositul și strânsul fânului, noi, copiii, eram prezenți în fâneață. Încercam să-i ajutăm, după puterile noastre, pe cei ce munceau sub arșița dogoritoare a soarelui de vară. De la distanță, se deschidea în fața noastră o priveliște care îți desfăta privirea. În marea de iarbă înflo­rită, de o parte se înșirau cositorii, iar în partea opusă, se aflau cei ce strângeau fânul. Erau fete și flăcăi din sat, care înveseleau lumea cu cântecul lor, ce răzbătea în toate împreju­rimi­le. Când soarele își trimitea ultimele raze, câm­pul era plin de căpițe de fân, peste care cobora, apoi, liniștea nopții. Oa­menii, obosiți, dar cu simțul rostului împlinit, se în­dreptau spre casele lor.

Într-una din zile, la marginea pădurii, noi, copiii, am găsit un pui de căprioară care nu putea să meargă, având un picior rănit. Cu mare grijă l-am luat și l-am dus la stână, un­de i-am legat pi­ciorul și l-am hră­nit cu lapte. Toto­dată, am im­pro­vizat un mic adă­post în care să fie protejat. După mai multe zile, pi­ciorul puiului de căprioa­ră, pe care l-am botezat Co­­druț, s-a vin­de­cat. Tim­pul tre­cea, Codruț creș­tea, dar în ochii lui blajini se citea o ma­re tristețe. Era dorința de li­bertate, de a-și gă­si, poate, mama. Deși gândul des­păr­țirii de el ne întrista, fap­tul că puiul de că­prioară tân­jea după spațiul nemărginit al pă­durii, ne-a îndem­nat să luăm hotă­rârea cea bună. După mult zbu­cium sufletesc și discuții cu părinții noștri, la sfatul acestora, ne-am hotărât să-i redăm libertatea lui Codruț. Cu lacrimi în ochi, l-am dus la mar­ginea pădurii, de unde l-am ur­mărit, apoi, cu pri­virea, până s-a pier­dut în desi­șul codrului. Ne-am înde­părtat încet, având ima­ginea chipului gingaș al lui Codruț, cu botul mic, catifelat și umed, cu ochii mari și bla­jini.

După o perioadă de vreme, aflându-ne într-o zi la stână, în umbra unui copac fal­nic, am avut o sur­pri­ză ne­aș­teptată. Deo­dată, pe muchia dea­lu­lui, a apărut un că­prior, s-a apropiat fără teamă de noi, ne-a privit cu atenție și apoi a dis­părut în ini­ma pă­durii. Eram si­guri că fusese Co­druț, priete­nul nostru, venit să ne mulțumească fiindcă i-am redat libertatea, sau poate mânat de dor. Ciobanii de la stână ne-au spus că nu era prima dată când căpriorul se ară­ta în apropierea țarcu­ri­lor cu oi, de parcă ar fi căutat pe cine­va. Au și animalele amintiri, la fel ca noi? Sau dor? Răs­punsul meu este afir­mativ, nu mai aș­teap­tă confirmarea spe­­cialiștilor.

ELENA S. – Curtea de Argeș

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian