Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MICA CeFeRiadă – ANDREI MIHAIL (Antropolog): „Atmosfera era la fel de fierbinte ca pe stadionul Giulești”

Găzduită de Sala Polivalentă a Clubului Sportiv Rapid pe tot parcursul lunii Noiembrie, expoziția „Mica CeFeRia­dă” documentează, din perspectivă antropologică, istorică și vizuală, impactul pe care l-au avut în comunitățile de cartier bazele sportive feroviare din București. Construite de diferite departamente ale CFR-ului de-a lungul secolului XX în cartie­rele locuite preponderent de angajații companiei, ele au ocupat un loc important în viața cotidiană a comu­nităților. Astăzi, bazele sportive din cartierele ce­feriste riscă să cadă pradă dezvoltării imobiliare ha­otice, care va avea ca efect scăderea tot mai accen­tuată a calității vieții în aceste zone cu o identitate socială puternică.

Fascinație pentru istoria feroviară

– Andrei, povestește-ne cum ai ajuns la acest subiect de documentare mai puțin spec­taculos la o primă vedere. Ce te-a atras la el?

– După ce mi-am susținut, sub îndrumarea lui Vintilă Mihăilescu, teza de doctorat în antropologie, m-am întors la o idee mai veche a mea: documentarea bazelor sportive ridicate în timpul comunismului. Eu, unul, am prins vremurile în care copiii cartierului ne strân­geam pe câte o bază sportivă și băteam min­gea toată ziua. Nu te costa nimic. Venea câte un antrenor la școală și ne chema la selecție. Așa am ajuns să facem mai multe sporturi, baschet, judo, bineînțeles fotbal, ne petre­ceam timpul liber într-un mod sănătos. Am rămas și acum mare amator de tenis, iar unul din­tre colegii mei a devenit campion euro­pean la judo. Toate astea, pornind de la o bază spor­tivă de cartier.    Am primit pentru acest pro­iect    o bursă elvețiană, și rezultatul muncii me­­le s-a concretizat în platforma online sta­dion de cartier, în care am strâns informațiile și imaginile legate de aceste baze sportive: peste 100. A fost o alegere bazată pe simpatie, am o fascinație pentru istoria feroviară din România. Ador să merg cu trenul, în vara asta am călătorit dus-ntors până în Franța, și sunt atras de întreaga cultură feroviară.

– Când se vorbește despre sportul fero­viar, toate gândurile duc la Ra­pid București. Dar tu ai desco­perit și alte mici cluburi, baze sportive, foarte îndrăgite.

– Da, am găsit șase baze spor­­tive. Tracțiunea și Speranța Tri­aj, în Chitila, Constructorul Fe­roviar, Victoria CFR, Cire­șarii și CFR BTA, toate în nord- ves­tul Bucureștiului. Tracțiu­nea, de pildă, aflată la capătul cartie­rului Chitila, era o insulă cefe­ris­tă autonomă, cu dis­pen­sar, școală, sală de festivități, blocuri din cărămidă roșie și, bineîn­țe­les, stadion de fotbal. Aici am simțit cel mai bine legă­tura între sport și comunitate. Oamenii erau mândri de echipa lor de fotbal și o susțineau frenetic la meciurile de aca­să. Mi s-a povestit că atmosfera era la fel de fier­binte ca pe stadionul Giulești. Adversarii sim­țeau presiunea, chiar dacă erau meciuri de amatori, mai ieșea și câte o bătaie. Toți se știau între ei, după meci spectatorii ie­șeau la o bere și un grătar cu fotbaliștii, se făceau glu­me, se luau peste picior. Comunitatea se în­chega în jurul acestor echipe, baze sportive, ceea ce acum nu se mai întâmplă.

„Bucureștenii obișnuiau să se amestece mai mult, un lucru sănătos pentru societate”

– Ca antropolog, cum ai privit succesul de care s-a bucurat proiectul tău?

Tracțiunea Chitila – campioana Bucureștiului, categoria Promoție (ediția 1992-1993)

– Și acum, la mai mulți ani după ce am lansat platforma stadiondecartier.asz.ro, con­tinui să primesc mesaje de la oameni ce au locuit în preajma bazelor sportive. Îmi spun că au jucat și ei la una din echipe, îmi povestesc, îmi trimit poze, tăieturi din ziarele vremii. Re­marc o latură nostalgică foarte puternică. Oamenii au jucat acolo fotbal în tinerețe sau mer­geau cu prietenii, unii doar stăteau la plajă, alții cu iubita la umbra unui plop, sunt amin­tiri plăcute după care tânjesc. Dar nu este numai asta. Ei nu privesc doar în trecut, ci sunt nemulțumiți de pre­zent, de lipsa unui spațiu în care să se întâlnească, de dispariția acestor baze cu care se identificau. Mai este ceva important. Înainte, oamenii acestui oraș se intersectau, se amestecau mai mult, lucru foarte sănătos pentru o societate, cei din diferite pături sociale nu erau    despărțiți. Azi, cei cu bani închiriază terenuri cu gazon artificial, joacă în nocturnă, ceilalți nu prea mai au unde face sport, iar sentimentul de comunitate e tot mai rarefiat.

– Ce s-a întâmplat cu aceste baze sportive după 1990?

Meci de rugby pe baza Cireșarii

– A urmat o perioadă de inerție de vreo zece ani, în care, chiar dacă nu mai erau în­treținute ca înainte, aceste baze continuau să atragă oamenii din cartier. Apoi, după 2000, odată cu privatizările și desființarea unităților de care aparțineau, au urmat un traseu asemănător cu cel al clădirilor de patrimoniu. Proprietarii le-au lăsat în paragină, au recurs la tot felul de dubioșenii pentru a le scoate de sub protecția legii sportului și apoi au început să construiască peste ele. În unele situații, comunitatea s-a luptat să le păstreze, ca în cazul Speranței Triaj. Prin anii ‘70, muncitorii de la Halta Pajura, de lângă șoseaua Chitila, au amenajat un teren pentru echipa lor, Va­gonul. Pentru cele câteva rânduri de tribune au fost folosite șine de tren, acoperite cu tabla de la vagoanele abandonate din jur. Au pus traverse de beton în jurul terenului, pentru ca mingile să nu ajungă în curțile oamenilor. Un vagon albastru din spatele unei porți fusese împărțit în trei și servea drept vestiar pentru echipa gazdă și arbitri. Nu s-au mai descurcat cu fondurile tot mai mici și nu au mai con­tinuat, terenul a fost lăsat baltă un an, apoi tinerii din cartier au strâns bani împreună, și-au făcut echipă, au preluat terenul. Totul era la nivel de amatori, dar luau lucrurile în se­rios, aveau chiar și echipă de copii și juniori, o organizare de tip „socios”, cum se spune în America de Sud.

Cele mai multe baze sportive și-au încuiat porțile

    A durat până prin ‘92-’93, când Federația de Fotbal a crescut baremurile pentru organizarea meciurilor, plata arbitra­jelor, și nu și-au mai putut permite fi­nanciar să continue, așa s-a desființat echi­pa. A fost o poveste frumoasă, pentru că rareori se întâmpla ca oamenii să se unească dincolo de structurile sportive de la uzine sau locurile de mun­că. Dar s-a încheiat și aceasta, așa cum s-au încheiat aproape toate poveștile cu baze sportive. Foarte puține au rămas funcționale. Oamenii au tot mai puține locuri în care să se adune pentru sport, iar copiii tot mai puține locuri unde să bată o minge. Curtea școlii e încuiată, în spatele blocului e plin de ma­șini, spațiile verzi se tot betonează, suntem tot mai departe de ideea de comunitate și de sport.

(Proiectul poate fi urmărit online pe site-ul micaceferiada.asz.ro)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian