FLORIN CARACALA (Regizor): „Trăim vremuri în care oamenii se mușcă între ei”

Printre tinerii regizori prezenți anul acesta la „Festivalul Național de Teatru”, cel mai important eveniment teatral din Ro­mânia, s-a numărat și Florin Caracala care a fost invitat cu spectacolul „Oameni singuratici”, pe un text de Gerhart Hauptmann, pus în scenă la Tea­trul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, în cola­bo­rare cu „Fabrica de Artă și Producție Tea­trală” și „Centrul Cultural German Iași”.

„Sunt atras de literatura germană”

– Anul trecut ai regizat, tot la Iași, „Libertate la Bremen”, de Rainer Werner Fassbinder, iar la finalul stagiunii trecute, ai pus în scenă „Oameni singuratici”, de Gerhart Hauptmann. Te atrage literatura germană?

– Nu doar că mă atrage literatura germană, dar cele două spectacole formează un diptic. „Libertate la Bremen” este o privire a lumii din perspectiva unei femei încorsetate în convenții sociale, iar în „Oameni singuratici”, avem un bărbat care trăiește pe undeva aceeași dramă. Deși spectacolele au oarecum un caracter muzeal, eu cred din ce în ce mai mult în perenitatea acestor probleme. Dacă în „Libertate la Bremen”, aveam povestea unui singur om, ficționalizată, în „Oameni singuratici” avem istoria unei familii. Partea a doua a dipticului pleacă într-un fel de la istoria individuală a personajului din „Libertate la Bremen” ducându-se în istoria umanității. Apar ca personaje și omul simplu, de la țară, și artistul, și intelectualul, și credinciosul ha­botnic, femeia casnică, cea atât de nedreptățită isto­ric și social, dar și femeia care se rupe de convenții și alege libertatea. Luate individual, fiecare din personaje este de bună credință, mânat de intenții bune, și ai sentimentul că toată lumea are dreptate. De fapt, despre asta este vorba în spectacol: despre cât de relative sunt lucrurile, în funcție de perspec­tiva din care privești lumea.

„Mă simt încă liber ca artist”

– Ai pomenit cuvântul „libertate”. Libertatea înseamnă doar drepturi sau și obligații?

– Libertatea vine la pachet cu multe. Cu drep­turi, dar, cu siguranță, și cu îndatoriri. Am senti­mentul că astăzi, la mai bine de trei decenii de definire şi redefinire a conceptului de libertate în țara noastră, într-o lume inundată de fake news, ex­tre­misme, doctrine, reactualizări şi noi interpretări de ideologii, dezgropări de viziuni socio-politice, care mai de care, e mare nevoie să ne (re)evaluăm interioritatea. Ca individ, ca societate, ca umanitate. Depinde cum definim libertatea, înainte de orice. Cumva, definiţia simplă, libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta, şi-a pierdut capa­citatea de esenţă şi sinteză. Noi ne permitem încă luxul de a vorbi despre libertate și chiar de a trăi oarecum liberi. Dar, în realitate, trăim niște vremuri atât de complicate, în care oamenii se mușcă între ei, unii atacă, alții își apără teritoriul. Teritorialismul îl vedem manifestat în zilele noastre la modul cel mai cumplit: prin război, unul dintre cele mai si­nistre concepte inventate vreodată de umanitate, dar care exprimă, în esență, tocmai eșecul umanității.   

– Tu, ca artist, te simţi liber? Ce înseamnă, de fapt, libertate artistică?

– Mă simt încă liber, ca artist. Profit în fiecare secundă de această senzaţie. Chiar şi acum, în timp ce vorbim. Nu ştiu însă în ce măsură chiar sunt li­ber. Libertate artistică… Nu mi s-a întâmplat nicio­da­tă ca cineva să vină să îmi spună să nu fac ceva, ca artist în timpul procesului de lucru. Nu mi s-a întâmplat niciodată ca cineva să îmi spună asta, nici înainte de procesul de lucru, şi nici după. Aşadar, în percepţia mea, mă simt un artist liber. Lipsa libertăţii artistice o asociez, într-un fel, cu cenzura. Nu neapărat din pe­rioa­da comunistă. Cenzura în toate formele şi mo­men­tele ei. E un prag fin de interpretare. Între­barea ta mă pune, însă, pe gânduri. Mă faci să mă gândesc dacă nu cumva mă autocenzurez fără să fiu con­ştient de asta. E tot o formă de privare de liber­tate. Una care e din ce în ce mai prezentă. Și nu doar în artă. Autocenzura e forma modernă de pri­zo­nierat. Și, din păcate, noi nu știm să ne bucurăm de liber­tate. Faptul că noi doi stăm acum, aici, și vor­bim liber era de neconceput în urmă cu doar câ­teva decenii. Cred că omul este liber doar în măsura în care dorește să fie liber. Unora le place dictatura. Sau poate că nu le place, dar s-au obișnuit cu ea. Nu cred că la Moscova pot sta doi ruși la o cafenea să vorbească deschis despre război. Dar nici nu fac nimic. Probabil că se va pune o nouă cortină de fier, dar, de data asta, noi avem norocul să ne situăm de partea mai luminoasă a istoriei.   

– Ce crezi despre singurătate, în lumea de azi?

– Noi toți suntem singuri. Suntem solitari, chiar și când suntem împreună. Suntem singuri, dar îm­preună, e un paradox. Ne ducem viața împreună și ne susținem unii pe alții, dar nu putem înțelege com­plet omul de lângă noi. Realitatea se constituie prin ceea ce eu văd. Și, de cele mai multe ori, noi proiectăm în celălalt ceva din identitatea noastră. Noi suntem toți împreună, dar ne înțelegem separat. Despre asta e vorba și în spectacolul meu.

„Sunt îndrăgostit de actorii din Iași”

– Cum ai lucrat cu trupa de la Naționalul din Iași?

– Minunat! M-am închis cu actorii și cu tehnicul în cubul ăla („Teatrul la Cub”, una dintre sălile Naționalului ieșean n.r.) și ne-am bucurat de teatru. Eu sunt îndrăgostit de actorii din Iași și mă simt un privilegiat când lucrez cu ei. Este un dialog ex­ce­lent și o stare de „îm­pre­ună”. De fapt, eu sunt de părere că teatrul este o simbioză, dra­maturg – regizor – actori – tehnic și, desigur, public. Dacă secolul XX a fost se­co­lul regizorului, în se­co­lul XXI, teatrul e sim­bioză. Asta o simt de câte ori lucrez la Iași și la Craiova, oazele mele de normalitate artistică.

– În spectacolul tău ai făcut personaje și din costumiere, și din oa­me­nii de la tehnic.

– Da, pentru că ei, în realitate, chiar sunt niște personaje! Ei ajută e­norm la nașterea unui spectacol și la viața lui ul­terioară. Și ei contri­buie la facerea teatrului. Un actor fără o gardero­bieră, fără un recuziter, fără un mașinist nu poa­­te juca. Teatrul nu este numai ceea ce se ve­de pe scenă. Un spec­tacol implică un număr mult mai mare de oa­meni și fie­care trebuie să își pri­mească recunoaș­te­rea. În tea­tru nu există privilegii. Toți sunt importanți, în ega­lă măsură.

– Știu că ai făcut și teatru cu deținuți. Cum a fost?

– Da, la Arad și la Iași. A fost demolator. Totul a pornit de la nevoia de a-mi înțelege utilitatea. Utilitatea mea și utilitatea meseriei mele. Și am avut multe lecții de învățat în timpul lucrului cu acei oameni. Ei erau niște oameni foarte vii și au de­venit niște artiști foarte vii. Am înțeles ce în­seamnă să nu îți ascunzi emoția, să nu joci emoția, să nu îți reprimi emoția, ci să trăiești cu ea. Sper că le-a făcut și lor bine, dar pe mine sigur m-a ajutat.    Fiecare etapă din viața mea de artist a pornit de la nevoia mea de a-mi clarifica niște lucruri. Și cred că așa va fi mereu. Rezultatul muncii mele, spec­tacolul, este pentru public. Dar procesul facerii unui spectacol este pentru mine.

– Spuneai că te simți acasă în teatrele din Iași și din Craiova. De ce doar acolo?

– Nu pot lucra decât în locurile în care mă pot identifica cu spațiul, cu oamenii, cu credința lor. Nu pot lucra cu niște oameni cărora nu le înțeleg credința. De aceea ador trupele din Iași și Craiova, pentru că acolo sunt artiști foarte „credincioși”, foarte dedicați meseriei lor.

„Cu toții avem nevoie de o credință, iar credința mea este arta”

– Ce e de fapt teatrul pentru tine?

– Un dialog. În care nu suntem neapărat de acord unii cu alții, dar importantă este discuția.

– Apare scris în spectacolul tău mesajul „Ar­tanuiartă”.    Ce vrei să spui prin el?

– În capul meu, arta este singura mărturisire istorică a umanității. Arta este singura istorie în care eu mă mai încred. Nu mă mai pot încrede într-o istorie social-politică, geografică sau de alt tip. Arta este pentru mine singura istorie care contează. Nu mă mai interesează altceva. Nu știu dacă sunt un norocos sau un ghinionist că am ajuns în acest moment al vieții mele, cu război la graniță, după doi ani de pandemie, ca să ajung la această concluzie. Cu toții avem nevoie de o credință, iar credința mea este arta. Nu știu dacă „arta” cu A mare sau cu a mic, nici nu e important, dar când spun „artă”, mă refer la nevoia omului de a se consemna pe sine. Și nu vorbesc aici nu­mai de arta instituțio­na­lizată, ci de semnul pe care îl lasă omul în lume. Pentru mine, artă este și un graffiti, și o poză pe Insta­gram sau un filmuleț pe Tik Tok. Sunt artă, pentru că sunt mărtu­rii ale umanității. Sunt artă, pentru că ele con­semnează tre­ce­rea noastră prin aceas­tă lume.