După „contrele” dintre PSD și PNL, asistate de pe margine de UDMR, în privinţa facturilor la energie, este în plină desfăşurare a doua bătălie, a pensiilor. Pentru partidele aflate la guvernare, pensionarii alcătuiesc un grup electoral extrem de important. Cele aproape șase milioane de voturi pot impune sau demola, la alegeri, un partid. Câştigarea pensionarilor este, de aceea, un obiectiv major al oricărei formaţiuni politice. Or, după căderea comunismului, care avea un sistem rigid de asigurare a „retragerii din câmpul muncii”, bazat pe principiul universal al contributivității, modul de susţinere a pensionaţilor s-a schimbat. Contributivitatea a rămas „regula de bază”, dar au apărut și reglementări complementare, specifice „societăților deschise”. Fonduri private de pensii, asigurări de sănătate complexe, cumpărări de ani de muncă suplimentari etc. au fost instituite ca modalități noi de furnizare a unui confort cât de cât onorabil datorat acestei categorii sociale vulnerabile biologic, după ani de trudă în propria ei țară. Numai că, „sistemul de gestionare” al vieții comunitare, impus de conducătorii revoluţiei anticomuniste după 1990, a generat nişte discrepanțe sociale greu de imaginat în țările capitaliste dezvoltate, cu sisteme de asigurare a bătrâneții funcționale și viabile. În contextul demolării economiei socialiste, de stat, a unor „privatizări selective” și pe fondul unei lipse acute de capital individual (care ar fi generat o clasă normală de antreprenori interesaţi de investiţii în economie), s-a format o castă de „administratori” (manageri!) ai statului, care, „repartizând” bugetul acestuia, și-a repartizat, din el, partea leului. Prin „sistemul” adoptat în 1990, statul a încăput pe mâna unei administraţii neprofesioniste (criteriile ei de selecţie fiind prioritar politice), a unei „birocraţii de aparat”, puţin interesată, după satisfacerea propriilor nevoi, de utilizarea corectă a „resturilor” bugetului. Burghezia de stat și-a acordat condiții speciale pentru muncă și viață (salarii și pensii nesimțite, sporuri și indemnizații nejustificate) și a avut grijă să legalizeze situaţia prin legi (speciale, și ele) adoptate de un parlament dominat de partidele puse în slujba ei. Cu un buget tot mai subţire, incapabil să susțină investiţii necesare societății în ansamblu, cu un firav sector privat în economie, stors la sânge de taxe și impozite tot mai complexe, cu investitori străini mulşi din greu de cei ce ar trebui să îi încurajeze, România a ajuns în situaţia falimentării sistemului național de pensii, a condamnării la o sărăcie lucie a majorității absolute a „retraşilor”, adică a celor ce constituie masa critică a votanţilor partidelor ce se bat pentru putere.
În 2022, statul român s-a regăsit, din această perspectivă, într-o situaţie dramatică. Crizele economice declanşate de pandemie și de nebunia războinică a Rusiei au generat o contractare a economiei româneşti, însoțită de consecinţele fireşti ale acesteia – inflaţia, penuria de produse esenţiale, blocaje și haos administrativ, accentuate de lipsa de profesionism și decizie a administraţiei în funcţiune. În fața alianței PNL-PSD s-au pus, brusc, probleme care până acum erau tergiversate sau tratate paliativ, rezolvate prin împrumuturi de stat tot mai costisitoare. Guvernul a realizat că bugetul nu mai ajunge pentru susţinerea fondului naţional de pensii (din care, se pare, „administratorii” s-au înfruptat deja) și este obligat să ia toate deciziile necesare pentru apărarea pensionarilor, acoperind rata inflaţiei și creşterile de prețuri pentru energie. PSD-ul și PNL-ul s-au întrecut, de aceea, în promisiunea unor creşteri ale pensiilor de la 5 – 6 , la 10 – 15 % , primul uitând de promisiunea unui spor de 40%, de la trecutele alegeri, al doilea, de anularea „pensiilor și a pensionărilor speciale”. Bugetul este însă „cu buzunarele goale”, din motivele pomenite, iar împrumuturile, tot mai greu de obţinut. O speranţă ar fi fondurile europene acordate prin PNRR. Ce-i drept, Comisia europeană a aprobat atribuirea a 9,4 % din PIB pentru fondul de pensii, dar tot ea a condiţionat fondurile de reformarea sistemului de pensii, prin eliminarea celor speciale și a pensionărilor la „vârste fragede”. Era normal ca PSD-ul să reclame, în această situaţie, că o majorare uniformă a tuturor pensiilor ar accentua diferențele dintre favorizații sistemului și pensionarii obișnuiți, propunând o „majorare în trepte”, dublată de o creştere, de asemenea treptată, a vârstei de pensionare. La rândul lui, PNL-ul, care cerea pensii bazate doar pe contributivitate și pe „economisiri private”, consideră că segregarea măririlor nu rezolvă chestiunea, fiind contrară legislaţiei în vigoare. Cearta celor două partide duce la tergiversarea rezolvării problemei și la riscul pierderii fondurilor europene, ceea ce a impus un acord provizoriu, pentru o creștere generală a pensiilor cu 12,5% (cu totul insuficientă, fie și numai din perspectiva ratei inflației). Celelalte ajustări urmează să fie făcute pe parcurs. Nu ştiu cum va reacţiona comisia UE, dar „bătrânii patriei” vor fi, ca de obicei, perdanții.
