DOREL LIVIANU (Evocare de BOGDAN MIHAI SIMION): „Viața lui e o provocare!”

POVEȘTI DIN MICUL PARIS

Micul trompetist

– Eroul poveștii tale de azi este un nume mai pu­țin cunoscut, în comparație cu celebritățile tim­pului, pe care le-am prezentat până acum. De ce le merită compania?

– Dorel Livianu este un nume de neocolit în seria noastră, o provocare, din multe puncte de vedere. Pentru cele mai multe informaţii îi rămânem datori domnului David Bogdan Livianu, fiul artistului. Am vorbit de multe ori cu dumnealui și îl voi tot pomeni pe parcursul discuţiei noastre. Un om deosebit, avo­cat la New York, dar şi absolvent de „Julliard” – pres­tigioasa şcoală de muzică şi dans din Statele Unite. În plus, generos şi deschis, ceea ce, implicit, ne spune multe despre educaţia pe care a primit-o de la părinţi. Aceştia din urmă au fost la rândul lor cres­cuţi de familii deosebite, familii de evrei cosmopoliţi din Europa de Est, o comunitate despre care mă bucur că avem şansa să vorbim în seria noastră. Mă bucur, fiindcă etnia semită a avut o mare importanţă în perioada interbelică românească, prin instruirea şi priceperea ei. Deși în București nu erau la fel de nu­meroşi evreii ca în Moldova, dar, la fel ca şi acolo, cu toţii aveau şcoală, iar educaţia lor aducea bene­fi­cii reale lumii de mijloc din Micul Paris de pe Dâm­bovița. În plus, comunitatea evreiască din Bucureşti era, mai întâi de toate, una foarte cosmopolită: vor­bitoare de română, franceză, idiş, cu gust cultural şi extrem de deschisă la minte.

– Auspicii promițătoare pentru un viitor artist…

– Da. Dorel Livianu s-a născut în Bucureşti, pe fosta stradă a Vulturilor, zona Sfânta Vineri, lângă Pia­ţa Traian, în anul 1907! România fierbea, răscoa­lele ţărăneşti dăduseră la propriu foc ţării. Nu ştim prea multe despre copilăria lui, frânturile de infor­maţii pe care le avem vin de la fiul artistului. Bună­oară, există o secvenţă plină de candoare, care spune multe despre felul în care a fost crescut. La şapte ani (încă nu începuse primul război mondial), într-o întrunire de familie, interpretează rolul micuţului trompetist din opera „Aida” de Verdi. Ne imaginăm un tablou de epocă, cu un puşti şi o trompeţică, prin­tre bărbaţi mai în vârstă, cu zulufi coborâți pe tâmple, ce atârnă de sub pălării largi sau kippe prinse pe vârful creştetului. Alături de ei, tineri evrei eman­cipaţi, poate avocaţi, ingineri, funcţionari publici, oameni educaţi, din clasa de mijloc. Cu siguranţă, o familie numeroasă, cu origini străvechi. Ei bine, cu toţii îl ascultau pe micuţ cântând la trompetă, muzică clasică. La vremea aceea, Bucureştiul nu devenise în­că Micul Paris în care Dorel Livianu urma să aibă partea lui de glorie. Capitala era mahala lângă ma­hala, săracă, cu probleme pe care abia primarii vi­zionari ai anilor ’30 aveau să le rezolve. Un oraş al con­trastelor, cu familii putred de bogate – precum Cantacuzino „Nababul” –, locuind în case luxoase, iar la două străzi mai în spate – sărăcie lucie, boli, prostituţie şi analfabetism. Copii sărmani, alergând desculţi cu ziarele în mână, unele încă redactate pe sfert în franceză, limbă cunoscută şi de cele câteva familii evreieşti, între care şi cea a lui Dorel Livianu, familii care îşi încurajau copiii să urmeze meserii ale clasei de mijloc, și în care nu era nimic ruşinos dacă deveneai cântăreţ. Copilul era talentat la muzică şi părinţii visau să ajungă şef de orchestră, precum marele James Kok.

A urmat Liceul de Muzică, apoi, în 1925, s-a înscris la Conservator, avân­du-l pe maestrul Massini la catedra de canto. Dorel a absolvit cu pregătire clasică, dar sun­tem la sfârşitul anilor ’20, iar în Bucureştiul inspirat de Paris înfloreau romanţa, tangoul, foxtrotul – genuri muzicale atât de populare, încât pregătirea clasică a tânărului Livianu a pălit în faţa apetisantului modernism. Aşa se face că în 1929, semnează primul său contract cu celebrul restaurant bucureştean „Roata Lumii” aflat la intersecţia dintre Dorobanţi şi şo­sea­ua Bonaparte (azi, Ştefan cel Mare), un local foarte popular, nu neapărat cel mai luxos, dar apreciat. Bere, mici destul de ieftini, restaurantul făcea graniţa dintre centrul civilizat şi mahalaua Floreasca, ceea ce aducea o clientelă extrem de diversă. Un loc nu­mai bun ca să-ţi faci renume în mai multe pături sociale. Destul de repede, toată lumea începe să audă şi să aprecieze vocea cultivată a lui Dorel Livianu. Și cum se întâmplă întotdeauna în epoca interbelică, o dovadă majoră a succesului sunt discurile: aveai apla­uze în picioare la local, te chemau producătorii să înregistrezi. Primul disc al lui Livianu (cu melo­diile „Cărăruie du-mă iar” şi „Într-un boschet de trandafiri”) are o poveste interesantă, pentru că el apare la „Lifa Record”. Maria Tănase şi Fănică Luca au şi ei discuri imprimate aici, afacerea fiind o cola­borare între casa românească „Lifa” şi „Pan Record” din Bulgaria. Albert Pincas, evreu bulgar, era patro­nul filialei bulgăreşti – muzician pasionat şi foarte bun prieten de familie cu Dorel Li­vianu. So­fia era a­proape, să înre­gistrezi acolo era mult mai ieftin, doar calitatea discurilor lăsa de do­rit. Una pes­te alta, Do­rel Li­vianu este cân­tăreţul cu cele mai multe în­re­gistrări la „Lifa Record”. Și cum veş­tile circulau destul de repede chiar şi la vre­mea aceea, în 1935, artistul primeş­te ofer­tă de la „His Master’s Voice”, ce­lebra casă britanică. Cu sigu­ranţă, armata de spe­cialiști de la această imensă casă de discuri, înfiinţată tocmai la 1901, a as­cultat înre­gistrările de la „Lifa”: „Bună vo­ce! Slabă orchestră! Proastă înregistra­rea!” – pot să jur că aşa au apre­ciat en­gle­zii cele zece discuri înregistrate de Dorel Livianu. „Hai la noi!”. Şi el s-a dus în goa­na mare. Poate că în prezent, cu teh­no­logia de care dis­pu­nem, s-a mai pier­dut din vedere impor­tanţa calităţii înregis­trării. Dar pentru artiştii interbelici des­pre care vorbim, care adorau să-şi audă gla­surile prin pâlniile gra­mo­foanelor, să ai­bă melodiile înregistrare desăvârşit la „His Master’s Voice” însemna aur.

Botez muzical englezesc

– Ce-a înregistrat Dorel Livianu în Anglia?

– Eheei, aici e noutatea. Ce fler au avut spe­cialiştii de la Londra, ce intuiţie să-i propună lui Livianu pentru primul disc şi pentru aproape toate ce-i vor urma: cântece româneşti! Nu romanţe, nu tango, nu foxtrot! Poate că există o explicație și în faptul că majoritatea compozitorilor acestei muzici erau evrei, dar aş spune că şi vocea lui Livianu era croită pentru ele. Englezii au văzut primii acest lu­cru, propunerea a venit din partea lor, nu a lui Dorel Li­vianu.

– Ce ar trebui să înțelegem prin „cântece ro­mâneşti”?

– Oamenii consideră adesea că aceste cântece sunt „populare”, că vin din inima satului. Nimic mai fals. Sunt melodii compuse „la centru”, în majo­ritate de muzicieni evrei de înaltă clasă, care au simţit că era vremea unei mode noi: cântece cu iz urban, doar inspirate din muzica satului. Ele au fost şi au rămas hit-uri de muzică pop. S-au născut ca o modă, dar de atunci au rămas cu noi. Nemuritoare! De pildă, „Glasul roţilor de tren”, o melodie pre­zentă pe dis­cul de debut din 1935 al lui Dorel Li­via­nu, scos la „His Master’s Voice”, dar care e mai cu­noscut azi prin vocea Margaretei Pâslaru. Sau alte me­lodii de­venite celebre: „Ce frumoasă este via­ţa, când te-apu­­că dimineaţa, cu maşina la şosea şi ne­vasta altuia./ Dimineaţa pe răcoare şi cu bani la bu­zunare… să bei să chefuieşti, la nimeni să nu gân­deşti” sau „Ca să mi te fac nevastă, am dus viaţă de năpastă şi cu lumea m-am certat… Ca o garo­fiţă-n glastră, a-nflo­rit căsuţa noastră, dar tu, dra­gă, ai plecat. Căsuţa noastră plânge, plânge ne-nce­tat… Toate sunt cân­tece scrise atunci. Au prins ime­diat, mai ales proas­peţii orăşeni se regăseau în ele. Dar erau cântece de local, nu de bătătură. Stroe Nacht a scris „Mo­răriţa”, Claude Romano a scris „Dar-ar naiba-n tine dragoste”, Richard Stein – „Sanie cu zurgălăi”, pe versurile lui Liviu Deleanu, şi lista poate conti­nua. Nu întâmplător îl pomenesc pe poetul evreu ba­sa­rabean Liviu Deleanu. El a scris versurile pentru foarte multe cântece româneşti interpretate de Li­vianu, colaborarea lor fiind pusă la mare cinste şi azi în Republica Moldova. Fanfara Palatului de Cultură din Soroca are jumătate din cântecele din categoria café-concert din repertoriul lui Dorel Livianu. Artistul este extrem de popular şi apreciat acolo, uneori văzut chiar ca o moştenire a URSS (evi­dent, un neadevăr). Ni se pare ciudat azi, dar au fost vremuri în care Rusia şi Statele Unite îşi dă­deau prieteneşte mâna, mai ales prin Antifa (miş­carea anti­fascistă dintre războaie). Muzică multă, fru­moasă, de o calitate excepţională a înregistrării, s-a produs atunci, o moştenire cosmopolită, de care abia se mai ştie azi. Vedeţi, de aceea e o provocare să de­pănăm această poveste a lui Dorel Livianu: fiindcă ea cere multe note de subsol…

„Măi, frate, care stai de veghe la hotar…”

– Să rămânem la cântecele româneşti: aveau ele același succes ca tangoul, regele epocii inter­be­lice?

– Chiar mi-am pus şi eu întrebarea asta şi aş zice că da. Am ajuns la această concluzie studiind cata­loa­­gele, urmărind contractele fiecărui artist. Zece discuri de cântece româneşti a înregistrat Livianu la „His Master’s Voice”. Apoi, brusc, în 1937, i se pro­pun şi lui tangouri: „Habanera” şi „Să nu pleci fără mine”. De ce? Eu văd doar o explicaţie: artistul in­trase clar în concurenţă cu nume precum Jean Mos­copol şi Cristian Vasile, trebuia să aibă melodii ca ale lor, ca să-şi dovedească valoarea. Ei bine, discul res­pectiv a fost reeditat de cinci ori! Eu cred că succesul îl plasa pe Dorel Livianu alături de marile nume ale vremii, dar diferenţa dintre el şi ceilalţi artişti interbelici este că Livianu a trebuit, pe toată durata carierei sale din România, să se lupte cu un „monstru” al timpului: antisemitismul. Noi tindem să vorbim despre o sin­gură dictatură în istoria recen­tă a României, cea co­munistă. Este mai recentă, a durat mai mult, dar nu putem închide ochii şi să nu amintim că în perioada interbelică, ţara noastră era condusă de un guvern pro-fascist, iar antisemitismul înregistra cote alar­mante. Livianu continuă să aibă succes, dar la luptă mare cu ideologiile. Tocmai de aceea, eu cred că discul din 1938, cu cântecele pa­trio­tice „Oiţă, mio­riţă” şi „Măi, frate, care stai de veghe la hotar”, es­te un fel de „negociere” cu con­du­cerea ţării. „Măi, frate, care stai de veghe cu ar­ma-n mână la hotar, pă­zeşte-ne tu glia… să ne tră­iască România…”. „Oi­ţă, mioriţă, ţie ţi-aș cânta me­reu doina sufletului meu…”. Trebuia să dove­dească prin orice că se considera român. Culmea este că el şi familia sa chiar asta au simţit toată viaţa, gesturile făcute după ce Dorel a părăsit România au dovedit că a iubit-o enorm. Nu era pătimaş politic, nu vorbea împotriva anti­semitismului, iubea oame­nii, iubea ţara, nu-şi dorea nimic altceva decât să cânte.

Impecabilul Teatru Baraşeum

– Vine războiul…

– Da, dar înainte de el, în 1939, Dorel Livianu se căsătoreşte la Bucureşti cu Mella Silberstein – o bulgăroaică de etnie evreiască, jucătoare de tenis. Nuntă mare, cu big-band şi James Kok la baghetă. Ce fericire! Dar ce puţin a durat! Cum trebuie să-i fi fugit pământul de sub picioare, când Germania fas­cistă a început războiul! Deja îi era tot mai greu să lupte cu legile antisemite, care se înmulţeau săp­tă­mânal. Lucra la teatrul lui Constantin Tănase de ju­mătate de an (părerea mea este că maestrul îl angajase acolo ca să-l protejeze, pentru că până la acea dată, cariera lui Livianu avusese „scenă” doar în restaurante şi la petreceri private). Ei bine, la sfârşitul lui ’39, statul român a cerut înfiinţarea unui teatru exclusiv pentru evrei, clădire separată. Aşa apare „Teatrul Baraşeum”, unde jucau şi cântau nu­mai evrei, iar Dorel Livianu a lucrat acolo din 1939, până în 1945. Ultimul disc aprobat are pe el „Fetiţa mea dragă”, o minunăţie de cântec. Ce avea placa pro­dusă de „Columbia Records” pe cea­laltă faţă? Maria Tănase, cu tan­goul „Habar n-ai tu”. Maria Tănase era deja un simbol al românităţii, să faci echipă cu ea pe disc însemna că-i împărtă­şeşti idealurile. „Fetiţa mea dragă” a avut un succes enorm, pe tot par­cur­sul anilor ’40, s-a cântat neîncetat pe scena de la Baraşeum, eu cred că a fost hit-ul acelor ani grei. „Fetiţa mea dragă, ţi-aş da soa­rele oricând, fetiţa mea dragă. Ca să te văd mereu râzând, ţi-aş fa­ce din stele şiraguri împărăteşti, să te joci cu ele… Pen­tru un zâmbet de-al tău, lumea-ntrea­gă de-ai vrea, aş colinda, nimic nu-i prea greu pentru fericirea ta. Fetiţa mea dragă, ţi-aş da soarele oricând, ca să te văz mereu râzând…”. O mu­zică de ve­se­lie, care să alunge tristeţile războ­iului, aşadar. Teme total diferite față de anii ’30, când Cristian Vasile cân­ta despre adulter, droguri şi nevroze. Marii artişti au avut mereu grijă să ofere veselie în război.

– Erau și români în publicul de la Baraşeum?

– Publicul era în majoritate ro­mânesc şi venea buluc, fiindcă aici se jucau cele mai bune spectacole din capitală, în timpul războiului. În acei ani, vă spun cu mâna pe inimă, aveai două bucurii în Micul Paris: Gică Petrescu şi Teatrul Baraşeum. Orchestră mare în spate care suna extraordinar, James Kok dirijor. Aşa cum am mai povestit în seria noas­tră, muzicienii evrei erau cei mai cău­taţi pentru înregistrări, era bătaie pe ei, fiindcă mulţi citeau partituri. Ei bine, aceste legi antisemite i-au adus (cu forţa, ce-i drept) pe toţi la un loc. Un regal! Orchestra cânta dum­nezeieşte. Suna ca în New York, iar Dorel Livianu era omniprezent în aceste spectacole.

– Cum arăta Dorel Livianu? Ce­le câteva portrete existente da­tea­ză din prima tinerețe…

– Era superb: înalt, aproape doi metri. Cu joben părea uriaş. Atlet, fă­cuse box. Arăta ca pe Broadway, avea alură de Sinatra, de Fred Astaire. Cât despre cum era ca om, vă pot spu­ne din gura lăutarilor, cu care împărţea uneori scena. De pildă, Cos­tel Trompetistul, regretatul meu prieten, îmi povestea că după război, înainte de cântări, Dorel Livianu ve­nea să-şi ia lăutari de la Bursa veche, de la Izvor. Avea nevoie de câte un contrabasist, violonist, trom­petist pentru vreo pe­trecere privată. Era bătaie pen­tru el, toţi lăutarii se împingeau în faţă, strigau: „Ia-mă pe mine! Pe mine, maestre!”. De ce? Pentru că plătea foarte bine, îm­păr­ţea onest câştigul, primul rând de bacşiş era al lău­tarilor. Se îngrijea de mu­zicanţi, se asigura că mân­cau, că aveau ce bea. Era generos.

– Care e sfârşitul poveştii?

– Dramatic! În 1944, Dorel Livianu e deportat într-un lagăr din Transnistria. Torturat, umilit, dar în viaţă. Faima lui a împiedicat exterminarea, iar după opt luni este eliberat. Fiul său spunea într-un inter­viu că inclusiv nişte reprezentanţi ai casei „His Mas­ter’s Voice” au pledat pentru eliberarea sa. I se dă vo­ie să mai cânte, iar în 1949, intră în studioul Elec­trecord şi înregistrează un prim disc după război. Din nou, superb! Un amănunt ciudat, parcă şi amu­zant: pe coperta de carton a acestui disc, pe care-l deţin, scrie Electrecord, pe placa propriu-zisă scrie Columbia Records, iar peste acest înscris sunt lipite timbre ruseşti şi româneşti, de trei lei. Haos, căci în haos era şi societatea românească. Au mai ieşit câteva discuri, dar spiritul burghez al lui Livianu nu putea fi anulat de încercările de sovietizare a mu­zicii. Nu era considerat periculos, aşa că i s-a permis să plece din ţară, iar Dorel Livianu, soţia şi fiul se stabilesc la New York, în 1967. E invitat să cânte pop music american, cântece de limbă idiş, a parti­cipat la emisiuni TV americane, de mare audienţă în anii ’70. S-a stins în 1997, iar testamentul către fiul său în ceea ce priveşte muzica a fost cât se poate de limpede: să ofere gratuit toate înregistrările sale lumii întregi, ca o expresie a dragostei sale pentru Ro­mânia, Israel şi Statele Unite! Aşadar, tot reper­toriul său discografic (care mai există) este la liberă ascultare şi folosire pe canalul de YouTube „Dorel Livianu Music Museum”, canal îngrijit minunat de Bogdan David Livianu. E frumos şi de o dărnicie incredibilă gestul marelui cântăreţ! Nu vă imaginaţi ce mult înseamnă pentru un artist ca mine să poată cânta şi înregistra orice melodie de-a lui, fără constrângerile dreptului de autor! Pentru cei curioşi să-i asculte muzica, aş atrage atenţia asupra unei su­perbe înregistrări, Dorel şi David Livianu. Tatăl şi fi­ul, care-l acompaniază la pian, cântând împreună „Az der Rebber Ely Meilech”.

Începe marele artist, în­tr-o limbă română impecabilă, şi spune aşa: „Dra­gii mei, vă dau un sfat, pe care mi l-am dat şi mie: iubiţi romanţa şi nu veţi îmbătrâni niciodată. Ab­solut”. Se aplaudă, i se simte mare emoţie în glas. Cân­tă, vorbeşte, când în română, când în idiş, când în engleză, glumeşte şi se emoţionează, alternând lim­bile, publicul reacţionează, în mod evident în­ţelegând româna. Această înregistrare este o altă măr­tu­rie că Dorel Livianu e o poveste specială a Mi­cu­lui Paris cosmopolit, cu toate suferinţele şi chi­nuielile care-l leagă de partea asta de Europă, de violenţă, de război, de intoleranţă, dar şi de dragoste, iubire, aplauze. Capitalism, nazism, război, comu­nism, democraţie, toate la margine de imperii. Un artist care le-a supravieţuit tuturor nu poate fi decât dovada vie că muzica transcende aceste lucruri. Iar pen­tru el, personal, să te ridici deasupra acestor în­cercări, doar prin puterea sunetelor, nu înseamnă altceva decât că eşti un superstar.