ATENA, o lecție de turism

– Toată lumea merge în Grecia vara. Eu am ajuns la sfâr­și­tul lui noiembrie. Țara muzelor din Parnas, a pri­melor jocuri olimpice, a Athosului – muntele sfânt al or­to­docșilor –, a sosului tzatziki și a petrecerilor bouzouki este, însă, fru­moa­să și primitoare în orice anotimp –

Primul meu zbor cu avionul

Mi-am făcut bagajul și am ajuns la aeroportul Otopeni, ca să merg la Atena, invitat fiind de    Uniu­nea de Ramură Națională a Cooperativelor din Sectorul Vegetal (UNCSV), cu sediul la București. Da, cooperativele agricole au reapărut în țara noas­tră, numai din dorința fermierilor, fără ca statul să impună acest lucru, așa cum a făcut, uneori, cu pis­tolul la tâmplă, la începutul epocii comuniste. În mod aproape incredibil, avem acum în România aproape 2.000 de cooperative agricole. Șefii unora dintre aceste cooperative fac parte dintr-un proiect fi­nanțat cu fonduri europene. La Atena, îi așteaptă un profesor eminent, dr. Constantine (Costas) Ili­opoulos, să le țină cursuri de bună guvernanță. La țară, îi așteaptă niște fermieri greci din Tesalia, să le arate cum își conduc ei cooperativele lor. Eu sunt omul cu pixul și cameramanul de ocazie, probabil, pă­rându-le multora suspect: „Oare ce va scrie des­pre noi?”. Pe mine, deocamdată, mă preocupă însă cu totul altceva. Mă aflu pentru prima oară într-un avion care zboară! O ceață groasă învăluie Bucu­reș­tiul și câmpia care îl înconjoară și asta mă de­cep­ționează. La 16:40 e încă ziuă, aș fi văzut cum avionul se desprinde de pământ și se ridică spre cer. Aș fi văzut blocurile tot mai mici, aș fi vă­zut Bă­răganul și Dunărea, de la mii de metri înăl­țime. Nu am norocul ăsta. Prin hubloul oval văd numai ne­gură albicioasă, de parcă am zbura prin aburii unei saune imense. Datorită lipsei de repere, nici nu resimt cine știe ce teamă. Nu văd abisul de sub noi. Aș putea fi foarte bine așezat pe scaun într-un auto­car care înaintează pe o șosea montană în­ghițită de cețuri. Cu o viteză de câteva sute de kilo­metri pe oră, aeronava ajunge rapid deasupra stra­turilor de nori, la aproape 12.000 de metri altitu­dine. Pătura de nori, de un albastru cerneală, care se întinde sub noi, pare mai degrabă o mare moho­râtă. Spre vest, spre zările Croației și Italiei, este încă senin, iar lumina aceea mărginește pologul imens de nori albăstrii de sub noi. Iluzia unui peisaj ma­rin mă face să mă simt într-un vapor care plu­tește lent, aproape de țărmuri. Când avionul începe să coboa­re, marginile norilor întunecați par corona­mentul unor arbori uriași. De asta am avut parte până aici, deasupra Atenei: de peisaje închipuite, formate din aburi și raze de soare, de mări și păduri părelnice, care au dispărut în noapte. Numai acum, la ateri­zare, când văd roiurile de lumini ale orașelor și satelor grecești, conștientizez hăul de sub mine și îmi doresc să ajung cât mai repede, să simt pă­mân­tul sub picioarele mele.

Vocea de la metrou

Au trecut repede zilele de cursuri și vizite la ferme. L-am ascultat pe pro­fesorul Costas, am vă­zut muntele Olimp, cu vâr­ful albit de zăpadă, am vi­zitat o linie care macină ore­gano, cultivat în Câm­pia Tesaliei, dar programul s-a terminat. E sâmbătă, și di­seară, pe la 5, trebuie să fim în aero­port, ca să ne întoarcem la Bucu­rești. Cum să-mi petrec zi­ua? Cum să intru cât mai bine în pielea unui turist? Ce anu­me să vizitez, ca să pot spune că am văzut și altce­va, decât buturu­ga de măslin, bătrân de peste 2400 de ani,    amplasată în holul Facultății de Agro­nomie, relicvă despre care legenda spune că pro­vine dintr-unul din măslinii din grădina în care Pla­ton, celebrul filosof antic, a înființat Academia de la Atena? Reflectez un pic și decid: trebuie să văd mai întâi portul Pireu și apoi să urc pe Acro­pole, unde se află Parthenonul, templul dedicat zeiței Atena. Cobor la metrou. E, trebuie să recu­nosc, mai curat decât metroul bucureștean. Tre­nurile vin la timp, într-un interval de 6 minute. Nu lipsesc cer­șetorii, întocmai ca la noi, când scapă de vigi­lența paznici­lor. Un băiat fră­mân­­tă în mâini un acor­deon, ca să scoa­­tă o melo­pee, dar călă­torii nu par în­duioșați și nu-l mi­luiesc cu vre­un ban. Stațiile sunt anun­­țate de o voce feminină caldă și în­vă­lui­toare. Numele lor au re­zo­nanțe cul­tu­rale: Syn­tag­ma, Evan­­gelismos, Ke­ra­­meikos…Aproape că m-aș plimba toată ziua cu metroul, numai ca să aud vo­cea asta rostind nu­mele stațiilor. Megara Moussi­kis, Neos Kosmos, Kalithea… Ies la suprafață. Trec o pasarelă în for­mă de corabie și, la capăt, am sub ochi o parte din portul Pireu, o înșiruire de cheiuri, de debarcadere, clădiri și alte construcții, în partea de sud-vest a Atenei. Feriboturi imense își așteaptă pasagerii, pentru a-i duce în insule. Acesta este, cred, cel mai important mijloc de transport al Greciei, fiindcă asigură legătura vitală cu puzderia de insule din Marea Egee, leagă teritoriile maritime de capitală și de regiunile continentale. Pireu este un port străvechi, unde au acostat în antichitate galerele puse în mișcare de sclavi vâslași, iar mai târziu, corăbii cu pânze și vapoare cu aburi. Acum, văd în depărtare un vas de croazieră uriaș, înalt cât un bloc de zece etaje. Ies din zona cheiurilor și intru într-un labirint de străduțe, unele măr­ginite de por­to­cali ornamen­tali, plini de roade. La parterul blocu­rilor, de numai trei sau pa­tru etaje, se află ca­fenele, ta­verne, ma­gazine de fructe și legume. E Ate­na obiș­nuită, fără mo­nu­mente, fără obiec­tive turistice. După un timp, nu mai știu în ce direcție merg. Bateria telefo­nu­lui s-a stins, nu mai am acces la aplicații de orientare. De jur îm­prejur, străzi, intersecții, portocali, pietoni și mașini, micul iureș al vieții de zi cu zi, în marginea marină a unui oraș străvechi și foarte nou, totodată. Revin în port, la pasarela în formă de corabie. Mai inspir o dată aerul mării și cobor din nou la metrou, ca să ajung la Acropole.

O mare de case

Înainte să urc dealul, în vârful căruia vechii greci au înălțat coloanele templului numit Parthe­non, pentru a o cinsti pe Atena, înțeleapta fiică a lui Zeus și patroană a acestui oraș faimos, beau un pahar cu bere, la o terasă de unde pot privi și Acro­pole, și forfota de la poale. Am umblat mult prin Pireu, simt nevoia unui moment de relaxare, îna­inte să iau cu asalt cea mai vestită înălțime a ora­șului. E plin de turiști chiar și acum, la finalul toamnei. Ies puzderie din gura me­troului și se re­varsă spre grădina cu ves­tigii antice. Turismul este un pilon important al econo­miei țării. Anul acesta, după pandemia Covid-19, Grecia estimează să câș­tige aproximativ 20 de miliarde de euro din turism. Mu­zeul Acropole nu încasează de la mine niciun euro, fiindcă jurnaliștii au acces gratuit. Iau aleea la picior, printre ziduri renovate și stânci rămase aici de când Mama Gaia le-a făcut. Urc tot mai sus, printre pini și chiparoși, până ajung în fața Parthe­nonului, a cărui fațadă este acoperită de schele. Jos, de jur împrejurul dealului, se întinde Ate­na, ca o mare de case albe. Numai culmile unor munți scunzi, întinse la asfințit și la apus, reușesc să zăgă­zuiască întinderea edilitară. E o priveliște minu­nată, dar nu mai am timp, trebuie să ajung la ae­roport. După ce ies de la ultima stație de me­trou, iau un tren de supra­față, dar nu și biletul afe­rent, convins că biletul pe care mai am trei călătorii este valabil și aici. Ca să intru în aeroport ( accesul este direct de la stația feroviară ), lipesc tichetul de sen­zorul tur­nichetului (în Atena, bifezi și ie­șirea, nu numai in­trarea), dar aparatul nu percutea­ză. Vine un paznic și îmi cere biletul de tren. Îi arăt biletul de metrou și aflu că nu e valabil. Trebuia să iau un alt bilet, de 9 euro. Îi spun, în engleză, că sunt prima oară în Atena, data viitoare voi ști ce am de făcut. Așa­dar, cum se zice, am făcut blatul în ca­pi­tala Gre­ciei. Scap fără amen­dă. La aero­port, mă sin­cro­ni­zez la se­cun­dă cu gru­pul de fer­mieri ro­mâni, care a sosit cu auto­carul. Ro­­mânia este o pu­te­re agri­colă mai ma­re decât Gre­cia, dar la ca­pitolul „Tu­rism”, are multe de în­vățat de la aceas­tă țară.