MARIANA ANGHEL: „Mulțumesc, Doamne, pentru tot!”

– Sărbătorim Ziua Națională a României, și la ora apariției acestui interviu, Mariana Anghel cântă, cu si­guranță, pe vre­una din scenele țării, cântecul care a făcut-o așa de iu­bită și pre­țuită: „Vin români la Alba iar”. Un cântec a cărui po­veste se împletește cu cariera muzicală a îndrăgitei interprete din Ța­ra Hațegului, care sărbătorește, anul acesta, 40 de ani de ac­tivi­tate artistică –

„Ce bucurie mai mare decât să vezi că oamenii îți cântă cântecele?”

– Mariana Anghel, să începem cu povestea cân­tecului!

– De 1 Decembrie, mi se solicită an de an să interpretez acest cântec: „Vin români la Alba iar”. În varianta inițială, cân­te­cul se numea „Veniți, ro­mâni, să cerem dreptul!”. Mi-l cânta tatăl meu, pe când eram copil, și-mi spunea că-l în­vățase, la rân­dul lui, pe când era elev la școală. În Anul Cen­te­nar, 2018, cântecul s-a răspândit peste tot. Am primit cred că sute de mesaje video, cu grupuri de co­pii, de tineri, care cântau cântecul ăsta al meu, în căruțe, pe jos, în ma­șini, în școli, te miri pe unde. Ce bucurie mai mare decât as­ta, să vezi că oa­menii îți cântă cân­tecele? Așa îmi simt misiu­nea împlinită. În plus, nu exis­tă spectacol în care să nu in­clud măcar un cântec patriotic. Și mai îmbucu­ră­tor este faptul că până și la nunți mi se cere să cânt astfel de cântece și se creează, de fiecare dată, momente incredibile.

– Ce-i mișcă atât de profund pe români la cântecele patriotice? Majoritatea cântăreților din Ardeal ridică publicul în picioare cu melo­diile lor pe teme naționale.

– După ce noi, soliștii din Ardeal, am pro­movat ani la rând cântecul istoric sau, cum îmi place mie să-i spun, de iubire de neam și țară, și după ce regretata doamnă Mărioara Murărescu l-a difuzat la maximum pe micul ecran, acum cântecul patriotic este iubit în toată țara, toți românii vibrează la el. Iar Ardealul, cu atât mai mult, căci ardelenii au trăit pe viu toată suferința pe care noi o cântăm, toată lupta, nădejdea, au fost mereu ca un zid, n-au lăsat să treacă nimic rău spre frații de dincolo de Carpați.

O iubire pe viață

– Se împlinesc 40 de ani de când ai urcat pe scena muzicii popu­lare. Îți mai amintești începutul?

– Eu socotesc că mi-am început cariera artistică odată cu debutul la Televiziunea Română, la 16 ani, patronat de regretata Marioara Mu­rărescu, dar și în Radiodifu­ziunea Română, sub îndrumarea specialiștilor de acolo. Am avut parte de îndrumări prețioase, care m-au îndreptat spre cântece populare autentice. Dar de cântat, eu cântam dinainte, încă de la 12 ani. Fratele meu, Marcel, mai mare cu cinci ani decât mine, m-a înscris la un concurs or­ganizat la Casa de cultură a sin­dicatelor din Că­lan, o localitate în­tre Hațeg și Hu­nedoara. Ce i-o fi dat lui prin cap să facă asta nu știu, căci aveam doar 12 ani. E drept, cântam la toate ser­bările școlare. Am câștigat acel con­curs alături de alți doi soliști, și apoi mi-am făcut ucenicia în Ansamblul „Doina Stre­iului” din Călan, am fost nelipsită din specta­cole, mer­geam cu ei peste tot. Puțin mai târziu, când am început să particip la concursuri, am intrat pe mâna specialiștilor de la Deva. Atunci era șefă la Cultură doamna Rafila Iacob, cu o echipă deo­sebită, cu specialiști pe toate palierele. Erau prezenți la fiecare spectacol, ne atenționau când greșeam, ne învățau cum să pu­nem accentul pe câte un cuvânt, să-l pronun­țăm regional, ca în Hunedoara, să ne îmbrăcăm în costume din zonă, autentice. Atunci, sub mâna lor, am început să fac performanță și, la un moment dat, mi-au interzis să cânt altceva în afară de folclor, ca să nu-mi stric inflexiunile natu­rale ale vocii. Dincolo de cenzura necruță­toare a organelor de partid și de stat, a mai existat o cenzură benefică: cenzura profesiona­lismului, dispărută aproape cu totul din lumea muzicală de azi. Eu n-am apucat, însă, să particip la foarte multe concursuri, pentru că ascensiunea mea a fost rapidă. Aveam doar 17 ani, când am câștigat trofeul „Floarea din grădină”, pe vre­mea aceea, concursul suprem al muzicii popu­lare. De-atunci înainte, dru­mul meu a mers tot în sus.

– Nu-ți pare rău după par­tea de copilărie pierdută de dra­gul muzicii?

– Ușor n-a fost. Îmi amin­tesc că aveam program zilnic, stabilit pe ore și minute, o viață spartană, efectiv. Am făcut și balet în copilărie, mă ducea mama cu trenul, de la Călanu Mic la Deva. Căram manua­lele cu mine și îmi făceam te­mele pe tren, pe unde apucam, vai de capul meu! Eram și șefa clasei, foarte implicată în toate. Ai dreptate cu întrebarea ta, am închis ușa copilăriei prea repe­de, m-am trezit adult, fără să fi știut ce înseamnă să fii adoles­cent. Nu știu dacă am fost mai mult de două-trei ori la disco­tecă, nici la film, n-aveam timp de nimic, până și sâmbăta și du­minica eu alergam pe cocla­uri, pe dealuri, pe la case izo­late, pe unde aflam că există câ­te un bătrân care să știe cân­tece vechi. Și costume vechi căutam. Portul Hune­doarei e fabulos, port de regine. Cu toa­te astea, dacă s-ar putea s-o iau de la început, tot asta aș alege să fac. A fost o iubire pe viață.

Cântări pentru Dumnezeu

– De câțiva ani, intri în sufletele românilor și prin pricesnele pe care le cânți în spectacole de mare ținută, în care-i ai alături pe actorul Dorel Vișan și pe colegul tău de scenă, Ionuț Fulea. Povestește-ne puțin despre acest proiect.

– Priceasna e un fel de rugăciune cântată, spe­cifică, inițial, doar bisericilor din Ardeal. De când am adus-o pe scenă – nu doar eu, ci și alte soliste îndrăgite de muzică populară –, priceasna se cântă în toate zonele țării, și mă bucur din suflet pentru asta. Este o cântare care te-ajută să te apropii mai ușor de Dumnezeu, ți-l aduce pe Dumnezeu în suflet. Mai departe, Dumnezeu știe și singur ce are de făcut.

– Există vreo poveste legată de pricesnele pe care le cânți?

– Da, există o poveste pe care n-am s-o uit niciodată în viața asta. La un revelion al artiștilor, am câștigat la tombolă o excursie în Israel. Ajun­să în Țara Sfântă, aveam prilejul să trăiesc pe viu toată povestea pe care o pregătisem pentru con­cert, de la intrarea lui Iisus în Ierusalim până la Înviere. Sim­țeam cum se scutură de pe mine toate relele, cu fiecare loc vizitat. Nu mă puteam opri din plâns și oamenii mă priveau ciudat, nu înțe­legeau de ce sunt atât de transfigurată. Asta se întâmpla în 2010, iar structura acestui concert e neschim­bată și acum. Avem alături grupul ca­meral Cantores, din Brașov, dirijat de profesorul Petrișor Varga, și grupul vocal Anghelos, dirijat de Traian Stoiță, iar fratele meu, Marcel Anghel, ne acompaniază la toacă. E un spectacol fără nici o prezentare, fiecare moment îl pregătește pe ur­mătorul, și totul curge firesc, exact ca o rugă­ciune. Ionuț Fulea ni s-a alăturat în 2011, pentru că simțeam că e nevoie să am un echilibru pe scenă, o voce bărbătească, iar a lui Ionuț e caldă, potrivită pentru a cânta pricesne.

– Coborând din zona romantică în viața de toate zilele, e greu să supraviețuiești astăzi, ca ar­tist popular, interpret de folclor autentic?

– Eu, personal, n-am stat niciodată foarte bine cu banii. Dar înainte era mai ușor să răzbești. Încă nu am vârsta să spun „pe vremea mea…”, dar, da, atunci, la începuturi, eu, ca artistă, nu tre­buia să plătesc nimic. Radiodifuziunea Română, de exemplu, îmi deschidea studioul și îmi oferea șansa să înregistrez cu Orchestra Radio un întreg repertoriu, fără să plătesc nimic; îmi erau decon­tate transportul și cazarea, erau brațe deschise peste tot pentru a susține un tânăr care mergea pe drumul ăsta, al folclorului autentic. Toți colegii din generația mea știu lucrurile astea, pot depune mărturie, cât de mult am fost susținuți, cât de firesc ni se oferea posibilitatea să înregistrăm, să filmăm, eram tot timpul prezenți în emisiuni, la radio și TV. Eram promovați fără să plătim un leu. Azi, cel mai greu este pentru începători din cau­za asta, mulți migrează către folclorul co­mer­cial.

„România e ca un pom înflorit”

– Uniformizarea și globalizarea se simt, de la o vreme, și în muzica populară. Diferențele din­tre zone dispar. Crezi că există și riscul de a ne fi afectată identitatea? O să ne doară în cot că vine ziua națională?

– Toate zonele mari ale României sunt diferite una de cealaltă, prin felul muzicii, prin costume, fiecare județ are subzone etnofolclorice total di­fe­rite una de alta. De aici vine și frumusețea, în diversitatea de elemente ce ne caracterizează țara din punct de vedere folcloric. România e ca un pom înflorit, așa arătăm de frumoși. Fiecare zonă e plină de altă culoare, de alt parfum. Numai într-un singur județ, Hunedoara, de unde sunt eu, avem patru feluri de a juca: Învârtită, Jiană, Ha­țegană, Lină. Și în alte județe, la fel avem. Ăștia suntem noi, românii: fără pereche în lume, când e vorba de tradiții populare. De la ea ne vine iden­titatea națională. Deocamdată n-avem de pus alt­ceva în loc.

– Dincolo de luminile scenei, viața ta per­sonală are o mulțime de umbre. Ai trecut peste un divorț urât, ți-ai crescut fata singură. Totuși, zâmbetul îți mai luminează viața. Cum ai făcut?

– Într-adevăr, am avut parte de multe, foarte multe încercări. De unele nici nu mai vreau să vorbesc, m-am desprins de ele și am lăsat viața să-și urmeze cursul. Când am divorțat, eram foarte tânără, iar Adriana avea doar un an. A fost greu, pentru că eu cres­cusem într-un mediu superb, în casa părin­ți­lor mei, și mi-aș fi dorit să-i pot oferi și fiicei mele un astfel de model de familie. N-a fost să fie! Singura mea salvare a fost Dum­ne­zeu! Dar mi-a trebuit mult să înțeleg cum func­ționează legătura cu El. Asta nu se moș­tenește, nu se educă, e o permanentă căutare, un dialog continuu. Căci Dumnezeu ne răs­punde mereu, în mod tainic, trebuie doar să fim foarte atenți la ce ne spune, să-I înțele­gem și să-I acceptăm voia.

Gluga dacică

– Mariana, dar pe dealuri mai mergi? Mai sunt bătrâni prin satele de munte ale Hune­doarei, de la care să culegi cântece?

– Mai sunt, dar din ce în ce mai puțini. Și oamenii de la țară s-au contaminat de moder­nisme, până și bă­trânii au telefoane performante, intră pe rețelele de socia­liza­re sau pe televizor. Și atunci, atât de a­mestecat este gustul, încât, chiar și când încerc să mai culeg ceva, am mult de cer­nut între auten­ti­cul ori­ginar și „zgu­ra” mo­dernă. Dacă se va du­ce generația asta în vârstă, nu știu ce mai rămâne. Din fe­ri­cire, eu am avut in­tui­ția să adun din vre­me folclor auten­tic, am ajuns să am o colecție impresio­nan­­tă de cântece vechi, pe care inten­ționez să le pun în cir­cu­lație cât de cu­rând.

– Ai cules folclor doar din zona ju­de­țului Hunedoa­ra?

– Nu, am trecut peste munți, am cu­les și din județul Al­ba, și din zonele de oieri de dincolo de Carpați, în județul Sibiu. Dar (că tot se-apropie Crăciunul) cele mai frumoase colinde le-am cules de la Dâncu Mare, din Hunedoara. Sunt niște capodopere! Așa cum sunt și cos­tu­mele populare…

– Îmi amintesc că unul din fabu­loa­­sele tale costume popu­lare de iarnă include un fel de pelerină cu o glugă, ceva și straniu, dar și foarte elegant…

– Gluga aceea este folosită de păstori, în ge­neral, de oamenii muntelui, pentru a-i feri de nin­soare sau de ploaie. Ea se regăsește doar în cos­tumul popular din zona județului Hunedoara și este o glugă specifică dacilor. E reprodusă și pe Columna lui Traian. Eu o am din ținuturile mele natale, zona Călanului și Țara Hațegului. Este unică în țară.

– Împlinești 40 de ani de activitate. Cu ce sen­­timent celebrezi această mare împlinire a vie­ții?

– Dumnezeu mi-a oferit șansa să trăiesc momente unice pe scenă, să străbat lumea în lung și-n lat, cu ajutorul cântecului. Sunt cu inima plină de frumusețe. N-am ce să zic, decât: „Mulțumesc, Doamne, pentru tot!”.