Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Balada Mânăstirii Hagieni

–  Povestea veche, tristă și fericită a unei biserici pe care Dumnezeu n-a lăsat-o să moară –

Corăbiile Bărăganului

Biserica mânăstirii după renovare

Când mâna omului n-a mai apucat să tragă brazde pe fața câmpiei, natura și-a luat pământul înapoi. Ciulinii și troscotul, pălămida și mohorul se luptă să ia în stăpânire stepa Bărăganului. Sub soa­rele toamnei, care nu vrea să se plece iernii, prive­liștea mă poartă înapoi spre timpurile în care Ialo­mița era un râu pe care na­vigau corăbii cu pân­ze, iar Hagienii nu erau, ca acum, un sat pierdut în pâclele Bără­ganului, ci un port în drumul coră­biilor spre Dunăre. Istoria lui e scrisă în cronici.

Biserica veche în timpul lucrărilor de renovare

Texte vechi spun că la sfârșitul veacului al XIV-lea, pe malul Ialomiței, în câmpia cu același nume, se afla un sat care făcea parte dintr-o moșie a Mânăstirii Cozia. Așezarea apare în hri­soave cu două nume – Cărăreni sau Lumineni. Cu timpul, numele satului s-a schimbat în Hagieni. Un local­nic, domnul Vasile Ion, care e născut și crescut aici, știe din bătrâni că noul nume i-a venit satului de la turmele unui armân, Hagi Ene, care s-ar fi propășit aici, venit din sud, de peste Dunăre. Alți cercetători spun că astfel de nume de așezări, căci mai sunt și altele în Dobrogea, vin de la „hagialâc”, acel obicei al musulmanilor de a merge în pelerinaj la Mecca. În „hagia­lâc” vor fi mers și creș­­tinii noș­tri ialomițeni, dar nu la Mecca, ci la Ierusalim. Nu m-aș mira să fie așa. Dacă ha­gie­nii aveau port la Ialomița, în sat, de ce nu s-ar fi îmbarcat în corăbii, să meargă cu ele până la Sulina, și de acolo, pe alte corăbii, până la porțile Cetății Sfinte? „Arheo­logii au găsit la noi o ancoră de corabie, lângă sat, colo-n sus, la poala dealu­lui, vedeți?” Mâna vânjoasă a domnului Va­sile Ion îmi arată o linie imagi­nară, dincolo de albia Ialomiței, o linie care era, odi­nioară, mar­ginea apei și a portu­lui, din care nu a mai rămas astăzi nimic. Doar poveștile, care se coc vara în lumina soa­relui, ca să fie spuse acum, la gura so­bei, în frigul ier­nii. Și tot poveștile spun că piei­rea satului a fost năpraznică și a venit într-o singură noapte a anului 1970. Pe atunci, Hagienii mai a­veau încă aproape cinci sute de case, peste care s-a abătut, năpraz­ni­că, viitu­ra. Ialomița și-a ieșit furioasă din matcă și a măturat mai multe sate din câmpia care-i poartă numele. Nimeni nu a bă­nuit nimic. Oa­me­nii s-au trezit înecați în casele lor, puhoaiele au năvălit peste ei prin uși și feres­tre, mulți și-au aflat scă­parea ieșind pe acoperiș. Cei mai puțin norocoși și-au dat sufle­tul în mâi­nile Domnului, uciși de apele furioase. Atât de mare a fost nă­pasta încât, după ea, sa­tul s-a risipit. Au pus umă­rul la asta și to­vară­șii de la partid, care ve­deau în orice așezare din câmpia Ialomiței doar un loc bun pentru agri­cultura socialistă. Așa se face că astăzi, din vechiul Lumineni, rebotezat Hagieni, mai sunt în picioare doar câteva case. Câteva case și o mânăstire mân­dră, renăscută ca o pasăre măias­tră, în pustiul Bără­ganului.

Pe „Drumul Carelor”

Ialomița, fără pod

Începuturile Mânăstirii Hagieni coboară în timp pe la anul 1500, când a fost ridicată ca metoc al Mâ­năstirii Cozia. Devastată de un in­cen­diu, biserica de lemn a ars, iar chiliile se vor fi risipit, și cu ele, și călugării. A rămas însă harul rugă­ciunilor lor, har care a sfințit, vea­curi la rând, pământul negru al Ialo­miței. Până târziu, locuitorii satului Hagieni povesteau că, în nopțile liniș­tite de iarnă, deasupra câmpiei se auzeau cântări monahale, venind din cer. Harul dumnezeiesc nu se trece, rămâne în țărână o veșnicie, așteptând o clipă prielnică. Mai întâi, pe locul bisericii mânăstirii, sătenii au ales să dureze o biserică de lemn pentru nevoile satului. Apoi, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu sprijinul regelui Carol I, în locul bisericuței de lemn au ridi­cat una de cărămidă, pictată bogat în interior. Cine­va îi va fi șoptit la ureche luminatului rege că Ha­gie­niul fusese cândva loc de seamă, cea mai veche așezare din Ialomița, port însemnat pentru corăbiile ce navigau către Orient și loc de popas pentru ne­gus­­torii ce străbăteau zona pe „Drumul Carelor”. La capătul lui, se afla altă perlă a Bărăganului, Târ­gul de Floci, unde se spunea că se născuse Mihai Vitea­zul. Un oraș așezat pe apă, asemenea Vene­ției… Dar comunismul și distruge­rea satului, la sfâr­șitul anilor ‘70, după ravagiile făcute de inundații, au pustiit cti­toria lui Carol I. Apa i-a spălat temelia, viforni­țele i-au spart aco­perișul, ploaia i-a șters zugrăvelile minu­nate. Rană vie, doar ruinele sfâr­tecate ale bisericii le aminteau puținilor trecători că acolo, la Hagieni, s-a slujit vea­curi de-a rândul Sfân­ta Litur­ghie. O vreme, biserica n-a mai intere­sat pe nimeni. Nimeni nu a crezut că ea mai poate fi salvată. Până la în­ceputul anilor 2000, când un călugăr maramu­reșan, cu ochii albaștri și suflet cât soarele, părintele Ra­fail Mâț, azi stareț al mânăstirii, a strâns în jurul lui o obște de călugări tineri și entu­ziaști. Din su­doarea lor, Mânăs­tirea Hagieni a în­viat.

La capătul punții

Părintele rasofor Gherasim

Cum vii de la Țăndărei, mergând spre podul care trece Dunărea la Vadul Oii, pe partea dreaptă a șose­lei se desprinde un drum galben, de pământ, care se oprește în apa Ialomiței. Un pod de lemn, pe care nu poți merge decât cu piciorul, se arcuiește dea­supra ei. Dacă îl treci, pe celă­lalt mal, se întinde un tărâm care poate fi străbătut doar la pas: Hagieni. Ici, colo, câte o casă în ruină îți amintește de satul care a fost odată, aici, șters de pe fața pământului de marea viitură de ape a anului 1970. În pustietatea câmpiei, Mânăstirea Hagienilor pare o nălucă adusă de vânt, ciudată și nepotrivită cu locul. Nici țipenie de om, nici urmă de pelerini, așa de obiș­nuiți în spațiul lavrelor româ­nești. Mă aflu într-un ocean de pustiu și de liniște. Trec printr-o poartă deschisă larg și intru în­tr-o curte lucrată harnic, în linii geome­trice. Ordinea dinlăuntru pare să se lupte cu dezor­dinea sălbatică a câmpurilor din afară. Un rai în pustiu. Cu gesturi moi, un părinte în vârstă, cu barba înspicată de ani, strânge ultime­le frunze ale toam­nei din iarba verde, tunsă englezește. Nu e călugăr, e doar rasofor, adică în treapta uceniciei, deși e aici de treispre­zece ani. „Eu aici mi-am găsit jumătatea – călugăria (zâm­­beș­te). Părinții mei au fost oameni credincioși, au vrut să mă fac preot, poate că dorința și ru­găciunea lor m-au adus aici. Am o soră gea­mănă. Pe la 50 de ani, eram amândoi oa­meni reali­zați, dar singuri, fără fa­milie. Și atunci mi-a zis sora mea: «Nene, du-te și tu la o mâ­năstire și te roagă, poate că ne vom găsi și noi jumătatea.» Așa am făcut. Am venit la mâ­năstire și mi-am aflat-o… Jumă­tatea mea e călugăria!”. Până să ajungă la Hagieni, părintele Gherasim a mai fost pe la trei mânăstiri, dar nu-și afla pacea. Aici și-a găsit-o, deși viața nu e ușoară, iar mânăstirea e izolată de lume. „Cred că ăsta e secretul. Unde sunt viețuitori mulți, poate fi și multă dușmănie, dar unde sunt călugări puțini, e dragoste mai multă. Aici, la Hagieni, am găsit iubire. Și iată că sunt de 13 ani. Mâine-poimâine ies la «pensie».    Cât despre faptul că mânăstirea e izolată, iar mun­ca e grea, eu zic că muncind, te gândești mai cu silință la Dumnezeu. Nu zic că fac eu cine știe ce rugăciuni, dar zic mereu la lucru: «Doamne, Doam­ne, ajută-mă! Ajută-mă, Doamne!». Și Dum­ne­zeu e lângă mine. Tot timpul… Mă ajută. Dar, ca monah, nu trebuie să te tot clatini, așa, ci să te ții de o linie dreaptă. Sigur că te mai abați, uneori, în stânga și în dreapta, că și monahii sunt oameni, dar drumul tău e înainte. Acolo trebuie să ajungi, la Domnul! Și vei ajunge, chiar dacă mai și greșești”.

Egumenul

Părintele egumen Gabriel Botezatu

Pe părintele egumen Gabriel Botezatu l-a rân­duit să vorbească părintele stareț Rafail Mâț, cel care a ctitorit Mânăstirea Hagieni, și care, la vremea când am ajuns eu acolo, era bolnav, în spital. De loc din Moldova, de unde au descălecat mulți dintre monahii care au refăcut mânăstirile Bărăganului, părintele Gabriel s-a născut într-un sat cu nume pre­destinat – Schitul Frumoasa, din județul Bacău, un sat în care a slujit mult timp părintele Nicodim Măn­diță, un sfânt al veacului trecut, care-și așteaptă canonizarea. Chemare către călugărie a avut de mic, așa că a plecat la mânăstire încă de la 14 ani „cu mult entuziasm și cu sufletul mare”. Îmi spune că dacă s-ar mai naște o dată, tot călugăr s-ar face. Sta­rețul Rafail Mâț l-a întâlnit pe când era elev la Se­mi­narul Monahal de la Mânăstirea Neamț și i-a pro­pus să vină cu el, să pună umărul la ridicarea unei noi mânăstiri în câmpia Ialomiței. A zis da și iată că e aici de optsprezece ani. Când a venit, biserica ridicată de regele Carol I era încă în refacere. Dacă făceau slujbe în ea, cădeau pe Sfânta Masă bucăți din tavan. Au muncit toți. „Eu cred că mânăs­tirile sunt candelele credinței, în care ne străduim și noi, monahii, dar și credincioșii, să păstrăm aprinse flă­cările rugăciunii. Cu multă rugăciune și multă stră­duință, eu nădăjduiesc că Dum­ne­zeu ne va învia și sufletele. Eu cred că asta facem și noi, de aici, din mijlocul Bărăganului – încer­căm să transmitem pu­terea cre­din­ței. Dacă vom avea credință, Domnul ne va dărui acea sclipire în suflete, care să ne poarte spre împărăția Lui. Știm cu toții că Hris­tos stă la ușa sufletelor noastre și bate. Uneori poate că îi deschidem, alteori nu. Dar ar trebui să căutăm spre El în orice clipă a vieții, ca să ne mântuim. Din mila lui Dumnezeu, noi, românii, trăim în Grădina Mai­cii Domnului. Eu am intrat în călugărie pentru întâia dată la 14 ani, la Mânăstirea Bisericani din Moldova, unde Preacu­rata li s-a arătat Sfinților Chi­riac și Iosif, care doreau să plece în Sfântul Mun­te. Li s-a arătat și le-a spus: «Un­de plecați, părinților?». «În Muntele Athos, că acolo e Gră­dina Ta, Măicuță!». «Ră­mâneți aici, că și aici este Grădina Mea!»”.

Loc pustiu cu suflet bogat

– Grădină în suflet, pus­tiu pe pământ… Nu vă sim­țiți izolat niciodată în locul ăsta? Nu există nici măcar un pod peste Ialo­mița, care să te aducă aici…

Biserica satului Hagieni, înainte de inundație

– Eu nu cred că locurile sunt pus­tii, ci sufletele noastre sunt bogate sau, dimpotrivă, pustiite. Și dacă sufletul îți este pustiu, poți să fii în mijlocul unei bogății duhovnicești și să nu o simți deloc. Eu nu m-am simțit niciodată aci într-un loc pustiu. Poate că mi-aș dori, îmi trece prin minte câteo­dată că aș vrea să fiu într-un loc cu adevărat pustiu, într-o singurătate mai mare decât aici. Să fiu în loc pustiu, cu sufletul bogat. Pentru că fiecare călugăr către asta tinde – să-și agonisească pacea sufletului prin ne­voință și rugăciune. Eu cred că asta e meni­rea monahului, ceea ce trebuie să facem fiecare dintre noi – să fim tot timpul în lucrare. Că dacă nu ai de lucru, îți dă vrăj­mașul de lucru. Și dacă nu ai de lucru cu mâinile, trebuie să în­cepi să lucrezi cu mintea și cu sufletul tău. Neîn­cetat! Viața călu­gă­rilor e o lucrare continuă, fie cu mâinile, fie cu sufletul. Și trebuie să îl credem pe Hristos care ne-a spus: „Luaţi jugul Meu asupra voastră, căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară”. Dacă nu vom uita noi, românii, de Dumnezeu și Îi vom primi în sufletele noastre pe Hristos și pe Maica Sa, care e și Maica noastră, a tuturor, atunci sufletele noastre nu se vor pierde. Nici ele, nici țara noas­tră. În veac! Pot veni milioane de ruși peste noi, dar Dum­nezeu nu va îngădui să pierim. Dumnezeu ne va ajuta să fim liberi. Dacă suntem aproape de Hristos, suntem împreună cu Dumnezeu și suntem liberi!

Flori pentru Dumnezeu

– Hagieniul e astăzi un loc pustiu. Sunt mai multe cruci în cimitir decât oa­meni în sat. De ce să tru­dești ca să ridici o mânăstire în pustiu? Ce v-a îndemnat către atâta jertfă?

Biserica mânăstirii – interior

– Nu aș vrea să vorbim des­pre mine, eu am fost și sunt prea mic pentru tot ce s-a făcut aici. A fost rân­duiala lui Dum­ne­zeu, al cărui prim slu­jitor au fost PS Da­maschin Coravu, de vrednică pomenire, care a reînființat Mânăstirea Ha­gieni în anul 2000, și părin­tele nostru stareț Ra­fail Mâț, care a venit aici și a rectitorit, practic, to­tul. Aici, în câmpia Ialomiței, era nevoie de o reclă­dire a credinței, a spiritualității, a vieții duhovni­cești. Am putea spune că la Hagieni nu am înființat o mânăstire nouă, ci am repus temeliile uneia foarte vechi, a celei care exista aici pe vremea lui Mihai Viteazul și care a dispărut în timp. Sute de ani, viața monahală a fost doar între­ruptă, noi am reluat-o. Era, cred, obligația noastră, ca monahi care vrem să îi slujim lui Dumnezeu, să nu lăsăm în paragină o biserică, nu numai pentru că era casa lui Dumnezeu, ci și pentru că era ctitoria regelui Carol I. Aici, la Ha­gieni, nu a fost vorba doar de un nou început, ci, mai ales, de o continui­tate. Credința are nevoie de continui­tate, iar noi am vrut, cu ajutorul lui Dumnezeu, să reînnodăm un fir, chiar dacă el a fost rupt timp de câteva sute ani. Temeliile existau aici, în Bără­gan, aveau nevoie doar să fie împlinite. Și le-am împlinit în primul rând prin rugăciune, pentru că noi, preoții de mânăstire, nu avem prea multe de oferit. Doar rugăciu­nea, iar Dumnezeu rânduiește ca rugăciunile noastre să aducă și daruri care se și văd, precum refacerea bise­ricii vechi a mânăstirii. O lucrare im­portantă, pentru că orice biserică e ca o floare pe care i-o dăruiești direct lui Dumnezeu. E o mare durere să vezi o astfel de floare ofilită.

– Părinte, la final aș vrea să vă întreb dacă ceea ce ați semănat aici, în câmpia Ialo­miței, cu atâta trudă, are și rod? Ajung credincioșii la Mânăstirea Ha­gieni?

Apus peste Hagieni

– Cu ajutorul lui Dumnezeu, eu cred că Mâ­năstirea Hagieni a început să lumineze. Poate că e mult spus „un far”, dar o candelă este. Mai ales după ce a reînviat biserica veche a mânăstirii, care a fost resfințită anul trecut, pe 12 septembrie. Da, vin mulți pelerini care ne calcă pragul, iar asta ne bucură. Încercăm să le ieșim în întâmpinarea ne­voilor sufletești, pentru că, așa cum v-am spus, noi, mona­hii, altceva în afară de rugăciune nu avem de oferit. Dar rugăciunea e foarte importantă în viața omului, pentru că Mântui­torul ne-a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adău­ga vouă.” Comuniunea în­tru dragostea lui Dum­ne­zeu este mântuitoare. De aceea și noi, călugării vie­țuitori aici, la Hagieni, în­cercăm să sporim comu­niu­nea aceasta, aju­tându-i pe pelerini cu rugăciunile noastre. Pentru că asta și caută, atunci când vin spre o mânăstire – puterea lui Dumnezeu prin ru­gă­ciuni.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian