STEPHANE SIOHAN (Jurnalist francez): „Cu Zelenski la conducere, Putin credea că va înghiți Ucraina dintr-o îmbucătură. Din nefericire pentru el, a dat de-un os”

Numele lui e Zelenski, e președintele unei țări în război, are cearcăne adânci și tri­couri kaki. Dar cine și ce se ascunde în spatele acestui om, pe care, de jumătate de an, stă cu ochii întreaga Europă? Stephane Siohan și Re­gis Génté, doi jurnaliști francezi specializați pe pro­blematica estului, au făcut în ritm record bio­gra­fia acestui personaj enigmatic. O investigație stră­lucită, care nu lasă deoparte ascensiunea lui Zelenski în lumea celebrităților, bâlbele de la pri­mele întâlniri diplomatice internaționale, aparta­mentele de lux de la Londra și încurcatele legături cu oligarhii. Dar nici celelalte întâmplări, infinit mai greu de cântărit, care fac azi din actorul îm­bră­­cat în pantaloni de camuflaj un erou. Apărută în Fran­ța, la Edi­tura Robert Laffont, biografia lui Zelenski s-a tradus și la noi, prilej de a sta de vorbă cu unul dintre au­tori. Stephane Siohan și-a în­ceput cariera de jurnalist chiar în Româ­nia, a locuit timp de doi ani la Bucu­rești, iar din 2014 este corespon­dent per­manent la Kiev pentru co­tidianul francez „Libé­ration” și pen­tru „Radio France In­terna­tio­nale”.

– „În slujba poporului”, se­rialul care l-a propulsat pe Ze­­lenski ca actor, e povestea unui pro­fesoraș de liceu, care trăiește în­tr-un apartament so­vietic co­mu­nal și care, într-o bună di­mineață, la ieșirea din baie, descoperă uluit că a câș­tigat ale­gerile. O comedie în tu­șe groa­­se, fără îndoială, dar, în parte, chiar povestea lui Ze­lenski. Seamănă sau nu sea­mă­nă președintele Ucrainei cu pro­priul lui per­sonaj?

– Ceea ce e cu adevărat ulu­itor e că Zelenski nu e doar ac­torul principal al acestui serial, ci și producătorul, co-scenaristul și co-regizorul lui. Văzută a pos­teriori, simbioza aceasta între povestea profe­so­rașului devenit președinte și evenimentele reale e stupe­fi­antă. De altfel, în pri­mele luni de mandat preziden­țial, mi-am frecat deseori ochii a uimire, într-atât descopeream, tulburat, în viața reală, scene sur­prinse parcă din serial. Ze­lenski e un excelent sociolog al societății ucrainene. Valoa­rea principală a acestui film în asta și constă. A reușit să sintetizeze în perso­najul lui, Vasyl Golo­borodko, dorințele și așteptările întregii societăți: o clasă politică dem­nă, care luptă împotriva co­rupției și a oligarhilor ce mulg continuu resur­sele țării, pentru transformarea Ucrainei într-o țară normală, în care preocu­pa­rea principală e să trăiești, nu să supraviețuiești. Dacă iau dis­tanță, asemănările dintre ei există. Am fost, nu o dată, surprins de can­doarea, ca să nu-i spun di­rect naivitatea, pe care o emana, fără să pot spu­ne cu precizie dacă asta e defect sau mai de­grabă atu. Cert e că în 2021, când majo­ritatea ucrai­nenilor se temeau că, în fața amenin­țărilor rusești, președintele se va dovedi temător, Ze­lenski a făcut dovada unui curaj fizic și moral cu totul nebănuit.

„În Ucraina, poporul conduce, nu președintele”

– „Am nevoie de muniție, nu de-un taxi”, de­clara Zelenski în primele zile după numirea în funcție. O frază devenită celebră, care marchează debutul unei popularități care se apropie azi, pe Instagram, de 17 milioane de urmăritori. Cum de poporul ucrainean, care până acum un an punea la îndoială competențele lui prezidențiale, a decis, brusc, să aibă încredere în el?

– Cu câteva săptămâni înainte de izbucnirea războiului, popularitatea lui în sondaje era de doar 25%. I se reproșau incapacitatea de a lupta cu ade­vă­rat împotriva corupției și atitudinea ambiguă cu privire la oligarhi. Apoi, când Rusia își comasa de­ja trupele la graniță, mulți ucrai­neni se temeau că Ze­lenski va da dovadă de slăbiciune și va face un com­promis. Dar în Ucrai­na poporul conduce, nu pre­­șe­­­din­tele. După aproape zece ani de când lo­cuiesc la Kiev, în calitate de jur­nalist, pot să o spun fără ezitare: Ucrai­na e o țară ultra-democratică. Populația e cea care dă un mandat imperativ ale­șilor săi, iar dacă aceștia nu-l respectă, ei bine, nu îi vine greu să facă o revo­luție. Dinainte chiar să în­cea­pă războ­iul, ucrai­nenii erau gata să se bată până la capăt, decât să cedeze vreun gram de suvera­nita­te. Zelenski n-a crezut în in­vazie pâ­nă în ultima clipă. Când ea, în cele din ur­mă, s-a produs, n-a putut de­cât să se pu­nă la unison cu poporul. Când a co­bo­rât în stradă și s-a filmat, spu­nându-le con­ce­tățenilor lui „Sunt aici, n-am fu­git”, a fost exact me­sajul pe care ucrai­nenii îl așteptau de mult. Aveau nevoie de-o căpetenie, de-un comandant cu care să plece la luptă. Chiar și cei mai încrâncenați opo­zanți ai lui Zelenski, și încă are destui, i-au recu­noscut tăria morală și s-au încolonat în spatele lui. Intelligentsia ucraineană îl detesta pe Zelenski înainte de război. Din 24 februarie în­coace însă, cota lui de popula­ritate e la peste 90%. Și, cât timp nu va fa­ce greșeala să se angajeze în compromisuri pe­ri­cu­loase pentru inde­pendența ucraineană, nici nu va scădea.

– După ce a ajuns în fruntea țării, presa oc­cidentală a început să vorbească cu stupefacție de „fenomenul Zelenski”. De fapt, cum era el per­ceput de occidentali?

– Drept un extraterestru, mai ales în acele trei luni de campanie electorală. Atenție, nu vorbim de un idiot! Doar că Zelenski era exact genul de om de afaceri înzestrat, isteț, carismatic, care ajunge șef de bandă și-n vârful domeniului lui. În 2019, Ze­lenski era președintele Kvartal 95, cea mai mare societate de producție audio-vizuală din lumea post-sovietică, în afara Rusiei, cu care a făcut averi, din comerț de bancuri și cuvinte bine ticluite. N-avea cul­tură generală, nici politică și n-avea habar nici măcar cum funcționează instituțiile. La prima întâl­nire cu ambasadorii Uniunii Europene, la Kiev, în iarna lui 2019, abia făcea diferența între NATO și OSCE, în ciuda faptului că țara lui purta deja un răz­boi. Toți cei prezenți la acea întâlnire au fost șocați, până și Zelenski însuși și-a dat seama că nu s-a prezentat cum ar trebui. Dar Zelenski e un om care nu ezită să se pună sub semnul îndoielii, un om cu o uriașă capacitate de muncă și-un om care știe să-nvețe. Chiar pe de rost, când e cazul. În fond, e actor. În 2019, diplomații occidentali erau amuzați și fascinați de acest tip simpatic și proaspăt. Dar erau și condescendenți și îngăduitori: Zelenski nu cunoștea codurile de bună purtare ale marii familii po­litice europene. Iar primii lui pași în arenă au fă­cut din el un băiețaș simpatic, pe care-ți venea mai degrabă să-l bați prietenește pe umăr. L-am urmărit mult în perioada aceea și azi sunt convins că, în adân­cul lui, a suferit. De altfel, doar cu doi oameni po­litici reușește să dezvolte o relație chiar per­sonală: cu Boris Johnson și cu Charles Michel. Cât despre Putin, în primele declarații despre Zelenski, îi subliniază mai ales talentul actoricesc, ca și cum i-ar nega orice legitimitate ca șef de stat. Cu Ze­lenski la conducere, Putin credea că va înghiți Ucrai­na dintr-o îmbucătură. Din nefericire pentru el, a dat de-un os.

„E milionar, dar nu miliardar, cum se spune”

– Aflăm, pe parcursul cărții pe care ați scris-o, că Zelenski este orice, numai un profesor sărac, precum în se­rial, nu. Vila pe care o deține în Tos­cana stârnește discuții aprinse. De fapt, la ce nivel se ridică averile lui?

– Putem spune fără dubii că e milionar, știm sigur însă că nu e miliardar. Averea lui e averea obți­nută din cariera de pro­du­cător audio-vizual și din succe­sul de televiziune. Ca președinte al so­cietății Kvartal 95, a semnat contracte de difuzare și produc­ție cu unul dintre principalele ca­nale de te­leviziune ale țării, 1+1. Deci, da, Zelenski s-a îm­bogățit, ca orice businessman care reu­șește în afa­ceri. E greu de stabilit în cifre averea lui, dar este, într-adevăr, proprietarul unei vile în Tos­ca­na, situată pe aceeași stradă cu vila lui Roman Abramovici și a fiicei lui Boris Elțîn. Cu partenerii lui din Kvartal 95, a cumpărat apartamente la Lon­dra, pe Baker Street, legendara stradă a lui Sherlock Holmes. Anchetatorii ucraineni care au studiat scurgerile de informații din Documentele Pandorei în 2021 au descoperit însă și că societatea lui Ze­lenski semnase un contract cu canalul 1+1 care se ridica, grosso modo, la 50 de milioane de euro, din care o mare parte ar fi ocolit impozitele ucrainene, prin societăți ecran cipriote și prin diverse investiții imobiliare. Acte la limita legalității, însă cu sigu­ranță imorale, pentru că a exilat o parte importantă a averii lui. Prin urmare, Zelenski nu e deloc sărac. Spre deose­bire de oligarhi însă, averea lui vine din propria activitate profesională și nu se sprijină pe exploa­tarea criminală a resurselor statului.

„Zelenski era, de cel puțin 15 ani, măscăriciul, bufonul oligarhilor”

– Zelenski a fost ales președinte și pentru că nu făcea parte din acest cerc al oligarhilor. Ulte­rior, s-a dovedit însă că era apropiat de miliar­darul Igor Kolomoiski, personaj inconturnabil al scenei politice, chiar proprietarul postului de televiziune 1+1 și cel care a finanțat serialul „În slujba poporului”. Mai are Zelenski „datorii” de plătit sau a rupt la timp cu oligarhia?

– Aș spune că Zelenski era, de cel puțin 15 ani, măscăriciul, bu­fonul oligarhilor. Nu doar pe mi­cul ecran, ci și în afara lui, atunci când era angajat să anime cu trupa lui de umoriști petrecerile miliar­da­rilor țării, chiar și pe ale celor filo-ruși. Pentru oligarhii ucrai­neni, să contro­leze televi­ziunile era primordial, altfel, cum și-ar mai fi impus agenda? Ze­lenski a făcut turul televiziunilor de-a lun­gul anilor, dar începând cu 2009, a de­venit protejatul lui Igor Kolomoiski, al trei­lea cel mai bogat om din Ucraina. E oligar­hul care și-a conservat cel mai vizibil meto­dele și alura de bandit. Kolo­moiski e cel care l-a făcut pe Ze­lenski bogat și celebru. În schimb, Zelenski i-a deschis lui Kolo­moiski uși. În 2015, Kolo­moiski, care după Revoluția Maida­nului a susținut puterea pro-occidentală, a intrat în conflict deschis cu președintele Petro Poro­șenko, el însuși un oligarh. De ce? Pentru că Poroșenko voia să treacă sub oblăduirea sta­tului niște în­treprinderi publice de trans­port petrolier, care erau, în realitate, con­trolate și pilotate de Kolomoiski. Kolo­moiski i-o plătește finanțând un serial de televiziune, care iro­nizează pe față clasa politică ucrai­neană. În­tr-un moment în care popularitatea lui Po­roșenko e în scădere, face din Ze­lenski/Go­lo­borodko o holo­gramă de preșe­dinte ideal, cu care se vor identifica proape toți ucrai­nenii. Kolomoiski e și cel care a finanțat și susținut campania politică a lui Zelenski. Pentru că tot ce urmărește el e să recupereze principala bancă a țării, „Privat”, al cărei proprietar a fost cândva, înainte să fie națio­nalizată. Azi, pen­tru occidentali, Ko­­lo­moiski e diavolul. Încă de la alegerea lui ca pre­ședinte, i-au cerut în mod repetat lui Ze­lenski să rupă relațiile cu acest oli­garh, ur­mă­rit de justiție în mai multe țări. În 2021, la doi ani de la alegerea lui, Zelenski își dă sea­ma că trebuie să taie legăturile cu păpu­șa­rul. Doar că să-ți ucizi tatăl, fie el și căp­că­un, în cazul de față, e un act dificil. Ezită s-o facă, iar apoi Ucraina e propulsată-n război.

„Adevăratul talent al lui Zelenski e că a înțeles, de când a izbucnit războiul, că e șef doar pe hârtie”

– Odată ajuns la conducere, Zelenski și-a luat alături toți prietenii actori. Ba chiar l-a numit ca șef al administrației prezidențiale pe fostul său producător. Sunt acești oameni capabili să con­ducă o țară și să poarte-un război?

– Cred că Ucraina e singura țară din lume condusă de o echipă de producători de televiziune și de organizatori de evenimente. Multă vreme am fost eu însumi circumspect în legătură cu acest straniu anturaj. În 2019, Zelenski a adus în guvern tineri reformiști, cu adevărat talentați. Au plecat însă la scurt timp, neîncrezători în legătură cu am­bițiile reformatoare ale preșe­dintelui și dezarmați de legăturile lui recurente cu mediul oligarhic. Fiindcă e un șef de stat versatil, Zelenski nu are în­cre­dere decât în oamenii lui. În plus, cere rezol­vări imediate: un ministru a fost dat afară după doar două luni, fiindcă n-a făcut probă de rezul­tate. Ce tre­buie să înțelegem însă e că în Ucraina logica pu­terii e răs­firată. Președintele nu face to­tul. Socie­tatea civilă e extrem de vivace. Iar armata e de departe instituția cea mai respectată. Adevăratul talent al lui Zelenski e că a înțeles, de când a izbuc­nit războiul, că e șef doar pe hârtie, că cei care se bat cu adevărat sunt soldații și toți ucrainenii im­plicați în rezistență. A știut să nu-și ia poziția de condu­cător, ci pe cea a unui adevărat șef de orches­tră, care, grație talentului incontestabil de comu­nicator, pune pe muzică eforturile conjugate ale țării întregi.

– Încă de la începutul răz­boiului, și presa, și rețelele so­ciale ucrainene l-au catalogat pe Ze­lenski drept erou, cu entuzias­mul celor bucuroși să regă­seas­că acest spirit eroic, deve­nit parcă desuet în lumea occi­dentală.

– Trebuie să știți că eroul e figura centrală a so­cietății ucrai­nene. Aici se venerează eroii, oamenii care se sacrifică pentru o cauză, mai ales cei care o fac pentru independența țării. Europa și Occidentul sunt cele care au lipit pe Zelenski eticheta de erou. 90% dintre ucraineni îl susțin pe Zelenski, dar nu văd pe nimeni chiar mut de admirație. Acasă la el, n-a devenit un idol. Țara e în răz­boi și el e preșe­din­tele. Deci, n-ai de ales, îl susții. Și apoi, nu se descurcă chiar rău. Dar cum ziceam, societatea ucrai­neană e ultra-democratică și anti-autoritară. Cât despre occidentali, le lipsește obișnuința de a observa șefi de stat puși în fața unor provocări de via­ță și de moarte. Ziua în care Zelenski a decis să se bată n-a făcut decât să pună și mai tare în con­trast lipsa de cu­­raj a celor mai mulți lideri din so­cietatea occiden­tală.

– S-a schimbat azi, după opt luni de război, ima­ginea pe care poporul o are despre preșe­dintele său?

– Susținerea pe care Zelenski o are din partea societății e constantă, cu foarte puține inflexiuni. Mai face și erori, dar Andryi Yermak, șeful ad­minis­trației prezidențiale, ține loc de paratrăsnet. Opoziția, condusă de fostul președinte Poroșenko, aproape că n-are voce și n-are altă opțiune decât să-și conjuge și ea eforturile în numele războiului. Deo­camdată, toți ucrainenii sunt angajați în această probă de foc: un război al cărui deznodământ în­seamnă supraviețuirea sau moartea statului ucrai­nean. Cât timp Zelenski ține cârma bărcii, ucrai­nenii o să-l urmeze. Dacă Ucraina va câștiga războ­iul și pacea va reveni, viața politică va deveni la fel de concurențială ca înainte.

„Oamenii de la Washington n-au mare încredere în Zelenski. Și aș spune că nici invers”

– Există voci, nu doar printre pro-ruși, care afirmă că Zelenski nu e decât o mario­netă a Sta­telor Unite. Luați în conside­rare și această ipoteză?

– Nu cred absolut deloc în această teorie. Mi se întâmplă des să fiu întrebat de televiziunile fran­ceze dacă președintele ucrainean e cumva antrenat de experți în co­municare americani. Le răspund că ame­ricanii și europenii sunt cei care ar trebui să ia cursuri de comunicare politică și vi­zuală de la ucraineni. Adevărul e că rela­țiile din­tre administrația Zelenski și ad­minis­trația Biden sunt relativ proaste. An­turajul lui Biden nu i-a iertat niciodată lui Zelenski și consilierului său principal, Andryi Yermak, că, în 2019, au fost la un pas să-l dea pe Hunter Biden, fiul liderului de­mocrat, pe mâna justiției ucrainene, la presiunea lui Donald Trump. Oamenii de la Washington n-au mare încredere în Zelenski. Și aș spune că nici invers, dat fiind că Zelenski n-a crezut deloc în avertismentele americanilor în legătură cu in­va­zia. Între ei e o relație mai degrabă de obligație. Ucrainenii au nevoie de sprijin financiar și militar american, fără de care n-ar putea rezista în fața ar­matei ruse. Iar americanii profită de situație, pentru a se proiecta geopolitic și a slăbi forțele Ru­siei, un actor major. În acest joc al marilor pu­teri, există însă un actor complet subes­timat: poporul ucrainean și voința lui de a exista, curajul și man­datul imperativ pe care-l impune conducătorilor săi.

– Ați scris aproape 200 de pagini des­pre pre­ședintele ucrainean. 200 de pagini extrem de bine do­cumentate și detaliate. Și totuși, dacă peste câ­teva decenii ar trebui să le rezumați copiilor dvs. cine a fost Zelenski, ce ați putea spune?

– Istoria e departe de a se fi scris în totalitate, multe capitole sunt încă înainte. Și, cine știe, poate va fi nevoie și de o nouă carte. N-am o mare ad­mi­rație pentru clasa politică de azi de nicăieri din Europa, e într-o degradare constantă. Și nici n-am crezut niciodată cu adevărat în eroi. Iar pentru mo­dul de a guverna al lui Zelenski n-am vreo apetență particulară. Dar ceea ce nu voi uita niciodată e că pe 24 fe­bruarie 2022, dimineața, a făcut dovada unui imens curaj. Și a reușit să se ridice în fruntea ucraine­nilor, care sunt un popor ex­trem de curajos.