IOANA PÂRVULESCU (Prozatoare, eseistă, critic literar, pu­bli­cist, pro­fesor la Facultatea de Litere a Universității din Bucu­rești): „S-a pierdut solidaritatea. Trăim vremea lui «care pe care»”

„Brașovul m-a crescut, dar am ales Bucureștiul”

– Ați scris mult despre București. Care este relația dumneavoastră cu urbea dâmbovițeană, știut fiind faptul că unii locuitori ai ei o adoră, iar alții o detestă?

– Am crescut în Brașov, în Ardeal, acolo mi-am petrecut primii 18 ani de viață, iar brașovenii nu sunt tocmai încântați de București. Cei mai mulți mă întreabă chiar și azi: „Cum poți trăi în Bucu­rești? Ce cauți acolo? Vino înapoi, la Brașov!” Bra­șovul m-a cres­cut, la nivel geografic, el este mama, orașul-mamă. Romanul de­dicat lui e Inocenții. Dar, pe de altă parte, familia mea paternă era din Bucu­rești, așa că, în momentul în care am ajuns în capi­tală, ca stu­dentă la Litere, eu, una, m-am sim­țit bine. Pentru că oamenii erau mai veseli, mai degajați, mai prietenoși, e drept că și mai ne­serioși. Ardelenii se deschid mai greu, dar sunt mai de încre­dere, statistic vorbind. Nu repet cli­șee, sunt lucruri pe care le-am tră­it pe pielea mea, sunt înscrise în CV-ul meu neo­ficial. A existat și o anumită căldură cu care m-a întâmpinat Bucu­reș­tiul. Aveam de ales între Bucu­rești și Cluj, ca loc în care să-mi urmez studiile. La Cluj, bunicul meu făcuse Medicină timp de un an, după care plecase să stu­dieze la Budapesta și la Vie­na, erau încă vremurile în care se putea face acest lucru. Am ales totuși Bucureștiul: era mult mai aproa­pe de casă și aveam rude aici. Nu mi-a părut deloc rău de ale­gerea făcută. Între București și Bra­șov există o di­ferență de vibrație culturală. Îmi doresc mult ca Brașovul să o recupereze, dar nu prin gălăgie, nu prin „tam-tam!” ucigă­tor, nu asta în­seam­­nă cultură. Nu distru­gând centrul vechi, prin ac­tivități zgo­motoase și tero­ri­zându-i cu decibeli pe cei ca­re locuiesc în preajmă, între ca­­re și eu. A ajuns să-mi fie frică să mai merg la Bra­șov, frică de zgomot, iar asta nu e semn bun pentru faima unui oraș și pen­tru administrația lui. Aș putea oferi oricând, gra­tis, pro­iecte culturale mai adecvate pentru orașul meu natal, dacă cineva are nevoie. Dincolo de această agresi­vi­tate sonoră, Brașovul câști­gă detașat la capi­tolul civili­zație și bune maniere, cu­rățe­nie. În­să eu m-am simțit luată în bra­țe de la început de Bucu­rești și nu am mai ple­cat de aici.

– În ce măsură ați rămas, totuși, ardeleancă?

– Cum cei 18 ani de acasă m-au for­mat hotărâtor, da, în multe privințe am rămas arde­leancă. Ca să mă refer la por­tretul-robot al transilvă­neanului, cu bunele și relele lui: sunt destul de înceată și, ca în glumele cu ardelenii, reacționez mult prea târziu, îmi place să fac lucrurile temeinic, sunt politicoasă și încerc să fiu civilizată, nu mă omor după bârfă, deși îi recunosc va­loa­rea terapeutică, încerc să-mi țin promi­siu­nile, dacă apuc să le fac, oricât de neînsem­nate ar fi, și nu-mi plac cei pentru care promisiunile sunt ficțiuni. Îmi arăt greu senti­mentele, pentru că sunt ceva de prea mare preț ca să le scot pe tarabă. Dacă e adevărat că peisajul natal te modelează, că e o matrice stilistică, vorba lui Bla­ga, Țara Bârsei e ma­­tricea mea, iar munții din jurul Brașovului sunt cei care m-au edu­cat, care m-au cres­cut. Munții sunt se­veri, nu te răsfață cu una cu două, au reguli pe care dacă nu le res­pecți o pă­țești, dar bucuriile pe ca­re ți le oferă sunt de-a drep­tul ma­gice. Am spus-o în Inocenții: nu mă mir că oamenii vechi se întâlneau cu Dum­­­nezeu pe munte.

„În comunism, cultura a fost un mod de a supraviețui frumos”

– Cum era Bucureștiul stu­denției dumnea­voas­tră?

– În plin comunism, vremurile nu erau deloc plăcute. În plus, mi-a fost foarte dificil, la început, pen­tru că locuiam în Balta Albă, pe Aleea Solida­rității. (Asta mi-a plăcut. De fapt, îmi plac numele străzilor pe care am locuit de-a lungul vieții: în Brașov, pe Sfântul Ioan, în București, Aleea Soli­darității, și acum locuiesc pe Șipotul Fântânilor. Nume poetice.) Drumul până la Facultate era un chin. Troleibuzele aveau capătul de linie chiar acolo unde locuiam eu. Spre Universitate, luam trolei­bu­zul 92, care venea foarte rar și capri­cios. Nu exista un orar, noroc că îl luam de la capăt. Dar se umplea după câteva stații atât de tare, încât era foarte greu să reziști până la Universitate. Fiind studentă, trebuia să mă ridic să dau locul unor persoane mai în vârstă (era încă educația în care tinerii dădeau locurile celor mai vârstnici), așa că degeaba por­neam bine, că oricum ajungeam rău. Nu mai zic ce dezastru era iarna! Am văzut de curând poze din acele vremuri și mi-am reamintit cum oamenii dă­deau pe afară din autobuze, ca o cocă cu prea multă drojdie, din castron. Mergeau pe scară, agățați ciorchine unii de alții sau se cățărau, pur și simplu, pe la spatele autobuzelor și troleibuzelor, pe ca­roserie, atât erau de disperați să ajungă cumva în centru. Nu de puține ori, mașinile acelea se stricau și rămâneai în drum. Așa că trebuia să-mi iau o marjă de timp serioasă, ca să ajung la cursuri.

Nu mă mai întorceam acasă până seara, chiar când aveam ore libere, pentru că era aproape im­posibil să faci de două ori pe zi drumul din Balta Albă la Universitate și înapoi. Nu era deci ușor de trăit în București. O să spuneți „Nici acum!” Și totuși! Recomand pentru uituci sau pentru cei tineri, volumul Și eu am trăit în comunism, pe care l-am coordonat, în care am strâns mici povestioare din acea vreme, ale mai multor trăitori în comu­nism, povestioare care spun mai multe decât orice discurs teoretic. Dar în ciuda mizeriei sociale, oamenii (cole­gii de generație, studenții mai mari) trăiau în efervescență cul­tu­rală. Cultura era un mod de a supraviețui frumos într-o lume urâtă. Și se crea o solidaritate (tot stăteam eu pe Aleea Solida­rității) extraordinar de reconfor­tantă pentru un tânăr nou venit într-un oraș mare. Solidaritate pe care o caut și astăzi, dar pe care nu o mai găsesc, din păcate, la nici o generație. Acum trăim vremea lui „care pe care” sau a lui „fiecare pentru sine, din toate pute­rile.”

– De ce credeți că atunci oamenii erau mai uniți?   

– Pentru că aveam un dușman comun, mult mai puternic: sistemul represiv comunist. Și atunci se crea o coagulare de energii și o bucurie extraor­dinară a prieteniei.

„Epoca zeilor și a eroilor a trecut”

– Se poate lupta împotriva dic­taturii prin lite­ratură?

– Literatura vine întotdeauna mai târziu, după părerea mea. Prin lite­ratură lupți cu dușmanii care deja nu mai există. Da, dar ar putea învia, iar asta dă sens acestei lupte mereu defa­zate. Sigur, au fost gesturi ale unor oameni care au scris îm­potriva regi­murilor opresive și au suportat conse­cințele, dar asta se întâmplă mai rar. Nu oricine e făcut să fie erou și nici nu le putem cere asta oamenilor, epoca zeilor și a eroilor a trecut. Uneori, ges­tu­rile astea de curaj au fost întâm­plătoare. Te trezești că ai scris ceva curajos, fără să fi țintit neapărat să dă­râmi lu­mea rea. Dar ce am observat este că trebuie să treacă un timp după momentul ca­tas­trofic sau negativ sau după mo­mentul prost al isto­riei, pentru ca lucrurile să se așeze și să poți scrie fără mânie sau cu o mânie distantă. Te revolți din nou, probabil, dar a trecut deja suficient timp încât să judeci lucru­rile bine. Dacă ne gândim la volumele scrise despre Primul Război Mondial, la noi Camil Petrescu a scris la 10 ani după terminarea războ­iului. Iar Topîrceanu își publică extraordi­na­rele amintiri de război și captivitate, Pirin-Planina, abia în 1936! Îți trebuie timp să decantezi faptele. Poți să scrii și pe loc, dar nu vezi cu aceeași limpe­zime, ești ca-ntr-o luptă în care adversarul (reali­tatea) se zbate încă sub tine. În ce mă privește, des­pre momentele traumatizante din viață am scris la mult timp după ce trecuseră. Dar eu sunt proza­toare. La poeți e altfel. Poeții scriu în momentul în care resimt un lucru, pentru că altfel, poezia ar putea să nu mai existe. Proza e tectonică, cere timp de așe­zare după ce s-a produs cutremurul. În viața mea am avut nevoie de foarte mult timp pentru ca să pot, pur și simplu, deschide gura despre anumite întâm­plări care m-au îndurerat cândva. Ca să dau din nou exemplul volumului Și eu am trăit în comu­nism, po­vestirile acelea au fost scrise la 25 de ani de la căderea comunismului. Și oamenii au fost extrem de obiectivi. Spun asta pentru că, fiind aproape 100 de colaboratori, ei au scris variațiuni pe aceeași te­mă, care se susțineau reciproc, se con­firmau. Și vorbim despre oameni care nu se cu­noșteau între ei. Amintirile despre cozi, despre frigul cumplit din locuințe (5-6 grade), despre frica atotputernică, se susțin reciproc. Atunci când ești foarte aproape de o traumă și scrii despre ea, există riscul să o de­formezi. Pe când după ce trece tim­pul, poți scrie mai co­rect. Pen­tru cărți de istorie trăită este necesar să îți dai timp. Fic­țiunea propriu-zisă e altceva, dar și ea vine mai târziu. Mie mi se pare că poezia și jur­nalismul sunt reacții la cald, ime­diat ce se petrece o oroare, dar proza nu.

– Credeți că vremurile pe care le trăim sunt ofertante pentru un scriitor?

– Sunt ofertante, pentru că sunt tulburi. Da, din păcate, în acest sens, da. Însă nu cred că un pro­zator ucrainean ar putea scrie acum despre războiul care se duce chiar în aceste clipe pe teritoriul țării sale. În primul rând, n-ar avea tihna necesară scri­sului. Cred că s-ar simți și vinovat să stea și să scrie, când se petrec lângă el orori. Când a început războ­iul din Ucraina, pe 24 februarie 2022, eu scriam la un roman care se petrecea în 1931, eram la început, aveam scrise vreo 25 de pagini. N-am putut să continui, mi se părea urât să fac asta, ca și cum te-ai îndopa cu bunătăți, în timp ce lângă tine cineva moare de foame. Când am vrut să reiau romanul, am constatat că dispăruse din computer, îl ștersesem fă­ră să vreau. M-am necăjit rău, dar apoi m-am consolat: a fost sacrificiul meu. Oricum, când ești în iureșul întâmplărilor, riști să greșești mult. Să dau un exemplu simplu: alegerile. Crezi cu toată inima în cineva, faci campanie electorală pentru un can­didat, convingi lumea, îl votezi, ești trup și suflet alături de el, apoi constați că este o mare dezamă­gire. Îți dai seama că ai ales greșit. De aceea trebuie să treacă timpul, să vezi încotro merg lucrurile. Să îți iei puțină distanță.

„Oamenii au nevoie și de frumos în viața lor, și mulți nu mai suportă acest bombardament cu știri negative și catastrofice”

– Apropo de distanțe temporale: din toată istoria lui, care este Bucu­reștiul pe care îl iubiți cel mai tare?

– Deși primul popas în călătoria mea în trecut a fost în Bucureștiul interbelic, nu pe acela îl iubesc cel mai mult. Bucu­reștiul interbelic a fost prima mea des­co­perire, se întâmpla imediat după co­munism, și desigur că perioada dintre războaie ni se părea o altă lume, un alt cos­mos, dar ulterior, când am desco­pe­rit Bucureștiul Belle Époque, cu casele, străzile și mai ales cu oamenii lui, de acela m-am îndră­gos­tit pe loc. Bucu­reștiul din preajma lui 1900, un loc al tuturor posibi­li­tăților, un loc al încre­derii în bine, un loc al încrederii în oa­meni, al pro­gre­sului. Vectorul era în­drep­tat spre un viitor în care oamenii investeau foar­te mult.

Presa avea și ea un rol foarte im­portant. În presa acelor vremuri apă­reau și lucruri bune, nu doar știrile ne­gative aveau impact, ci și cele po­zitive, lucru care ar trebui neapărat re­cuperat de presa noastră de azi, după părerea mea. Oamenii își doresc și au nevoie și de frumos în viața lor, și mulți nu mai suportă acest bom­bar­dament cu știri negative și catas­tro­fice. Cred că în cu­rând va avea loc o inversare, pentru că suntem cu toții sătui de atâta rău. Sigur că există și oameni care nu se bucură decât la răul altora, dar sunt puțini. Cei mai mulți au nevoie și de frumos, și de bine, de lucruri care să îți dea un pic de con­fort, într-o viață care este, prin firea lucrurilor, plină de amărăciune, de la boli până la moarte și sute de alte necazuri, inclusiv în dragoste. Omul are nevoie de puțină compensație, de puțină încredere, nu poți să trăiești numai hăituit de rău. Dar, revenind la întrebare, Bucureștiul Belle Époque este sigur favo­ritul meu, mai ales pentru oamenii lui. De aceea i-am și scris două romane, Viața începe vineri și Vii­torul începe luni.

– Care sunt locurile din Bucureștiul de astăzi care vă plac?

– Îmi lipsește complet simțul de orientare. Așa că n-am o arie foarte largă de locuri în care să mă plimb, ca să nu mă pierd. Îmi plăcea centrul Bucu­reștiului, Centrul Vechi, zona Cișmigiu, dar acum Parcul Cișmigiu e jalnic. Locuiesc lângă el și pot da mărturie că, de la miros până la aspect, totul e urât. Chiar frunzele copacilor sunt urâte, pentru că pe toate e picurat albul acid al excrementelor de ciori. Seara nu recomand nimănui să treacă pe aco­lo, e ca în Hitchcock, te poți trezi și tu cu hainele „albite”. Nu s-a mai pus gazon vara asta, nu sunt flori, lacul a fost secat, nu mai sunt lebede, de fapt, în afară de ciori, nu mai sunt deloc păsări, deși la intrarea în parc este un panou cu toate speciile de păsări care, chipurile, trăiesc acolo. Sau poate că sunt, dar se ascund de supărare. Cert este că arată groaz­­nic și, de unde îmi plăcea ca, în drum spre Fa­cultatea de Litere, unde predau, să trec zilnic prin Ciș­­migiu, acum mă întristez la fiecare drum. Dar sunt diverse străduțe pe care le descopăr cu bucurie, în locuri mai puțin cunoscute. Îmi place un părculeț, Parcul Luigi Cazzavillan, și el un pic lăsat de iz­beliște, lângă care este clădirea în care a locuit Luigi Cazza­villan, prietenul lui Cara­giale, ca­re este însă o ruină, aco­perită de iederă și vegetație. Era o clă­dire foarte interesantă din punct de ve­dere arhitectonic, o piesă care nu ar trebui pierdută. Au ră­mas cam puține locuri în Bucu­rești un­de să te poți plimba și să îți facă plăcere cu adevărat. Ajung rar în He­răs­trău, dar încă îmi place. Am fost de curând în Parcul Izvor și nu am avut altă bucurie decât că am găsit nouă trifoi cu patru foi. Încă nu mi-au adus noroc de nouă ori, dar a fost de necrezut momen­tul în care i-am găsit. Așa că, în ciuda modului în care arată Bucu­reștiul azi, se întâmplă și lucruri fru­moa­se, dacă ești gata să vezi și „polul plus”.

„Scriitorii știu să măsoare timpul altfel decât cu ceasul”

– Vă place să vă jucați cu timpul în cărțile dum­neavoastră. Vă preocupă timpul și în reali­tate? Curgerea lui?

– Nu știu cum a apărut obsesia asta la mine, dar a trebuit s-o constat și eu. Sigur că timpul este o dimensiune obligatorie în orice roman, dar la mine e mai mult decât atât. Am o preocupare specială pen­­tru timp, în toate romanele mele: călătorii în timp, întoarceri în timp, timpul care capătă un fel de concretețe. Nu l-am făcut chiar un personaj cu bar­bă și cu plete albe sau un monstru care își devo­rează copiii, dar este pregnant. Ce îmi place la lite­ratură este că scriitorii știu să stăpânească timpul, să îl domesticească, să îl transforme din animal sălbatic în animal de companie, dar nu în sensul unui cățeluș care dă din coadă, ci un animal care are in­­depen­dența lui, dar e lângă tine. Scri­i­torii știu să facă dintr-un timp lung un timp scurt, din timp scurt timp lung, să dilate un minut care să țină un roman întreg, știu să îl măsoare altfel decât cu ceasul… Dau un exemplu de măsurare fă­­ră ceas din cartea Prietenul armean, de Andrei Makine, unde se vorbește despre „tim­pul cât i-ar lua unei cești care ca­de de pe o măsuță până să se spar­gă” sau, în alt roman, timpul cât toci un morcov. Sunt tot felul de po­sibilități, în ro­mane, care compensează un pic ire­versibilul timpului din viețile noastre. Căci, până la urmă, nu te pui cu timpul! De aceea e mai bine să fii prieten cu el. Eu sunt prietenoasă cu toată lumea, cum să nu fiu cu timpul? De obicei eu îl iau așa cum e, iar el mă acceptă cu toate de­fec­tele mele, știe că, oricum, sunt nu­mai în trecere pe-aici.