Stăpân peste zare

Am trăit o poveste interesantă, într-un sfârşit de vară, petrecut la părinţii mei, într-un sătuc răs­firat pe deal. Ajunsesem acasă, împreună cu soțul meu, în toiul unei dispute aprige între mama şi fratele ei, unchiul Vasi. De data asta, motivul neînţelegerii era un uliu care, spunea unchiul, la câteva zile îi mânca câte un puişor de găină. Mama, raţională şi aprigă ca întot­deauna, îi spunea că păsările de curte trebuie ţinute în ţarc. Dacă le laşi libere prin poiată, ori le păzeşti, ori îţi asumi riscul să mai pierzi câte una. Mama avea un ţarc mare, din plasă de sârmă, acoperit tot cu plasă, pe care îl muta dintr-un loc în altul, astfel că păsările erau apărate de orice pră­dător şi aveau mereu iarbă proaspătă. Şi apoi, alt argument în apărarea uliului era că, aşa cum un­chiul tăia câte un pui de găină, atunci când îi vin copiii acasă, la fel şi uliul trebuie să-şi hră­nească puii. Dar mama vorbea degeaba: Vasi o ţinea pe-a lui şi era hotă­rât să împuşte uliul.

Mama şi Vasi sunt fraţi gemeni, se iubesc fără doar şi poate dar, de peste 60 de ani, mama zice că Vasi nu-i poate ierta că ea e mai mare decât el cu… zece minute! Glumele între ei sunt la ordi­nea zilei. Mama îi zice „Hultanul bătrân”, el îi zice „Gaiţa cotoroanţa”. Ca nişte copii!

La câteva zile de la sosirea noastră acasă, într-o dimineaţă, devreme, aud un glas de femeie de­parte, pe deal, strigând: „huliu măi, huliu, uliu, uli, uliiiiii”… Eram în grădiniţa de flori şi smul­geam buruienile. La câteva minute după acest stri­găt, am auzit câteva focuri de puşcă. Am ri­dicat pri­virea spre cer și-am văzut un uliu care plana şi venea în picaj către casa noastră. S-a lovit de geamul de la verandă şi a căzut la câţiva paşi de mine. L-am ridicat şi am văzut că nu are urme de sânge. Era ameţit din cauza impactului cu geamul. Soțul meu, care urmărise toată scena de la început, mi-a spus că uliul şi-a modificat traiectoria zborului după împuşcături. Apoi a în­ceput jihadul. Eu, cu uliul inert în braţe, l-am zărit pe Vasi alergând spre casa noastă şi agitând puşca veche de vânătoare, şi pe mama, ieşind cu furca din fânar, unde tocmai hrănea vitele. Înain­tea tu­tu­ror venea lătrând câinele unchiului care l-a agi­tat şi pe Negruş al nostru, care legat fiind, dă­dea să rupă lanţul. În toată această harababură stâr­nită din senin, am reuşit să duc repede uliul în ma­­gazie, în­tr-un coş cu capac. Apoi, am luat o gre­blă în mână şi am ieşit în întâmpinarea un­chiu­lui, prefăcân­du-mă că „nici usturoi n-am mâncat şi nici gura nu-mi mi­rosea”. L-am luat pe „nu ştiu” în braţe şi l-am tri­mis să se uite în jurul ca­sei. Pe el l-am pă­călit. Mai greu a fost să potolim câinele un­chiului, care mirosise locul unde a căzut uliul şi lătra agresiv. Cu strigăturile de ri­goa­re şi câţiva bulgări de pământ, am îndepărtat şi acest duşman. Apoi a ajuns şi mama, care, în spiritul de contradicţie ca­rac­teristic, l-a ameninţat pe Vasi că îl va reclama la poliţie pentru tulbu­rarea ordinii şi liniştii în sat, pentru încălcarea proprietăţii private, atac armat şi alte infracţiuni.

După ce „dușmanul” a părăsit teritoriul și s-a re­tras la el în ogradă, i-am spus mamei ce as­cun­se­sem în magazie. Fericire totală pe mama, că re­u­șisem să-l păcălesc pe Vasi. Avea o evidenţă a tu­­turor şotiilor în care ieşise victorioasă, în com­pe­tiţia inter fraţi. Am mers apoi împreună să ve­dem ce face uliul meu. Era în continuare inert, dar era cald, îi bătea inimioara şi atunci l-am stropit cu apă. Mama mi-a spus că este un pui de uliu şo­recar. Pe loc i-am pus un nume de alint, „Uliuţă”, deşi ciocul şi ghearele lui arătau clar că este un „ulioi”.

Protejatul meu şi-a revenit după trei ore, timp în care am căutat informaţii despre aceste păsări răpitoare. Aşa am aflat că se hrănesc cu mamifere mici, în special rozătoare, şoareci de câmp, de unde şi denumirea lor. Dar vânează uşor şi iepuri, şerpi, şopârle sau păsări mici.

Când a deschis ochii, Uliuţă a avut un gest reflex de a încerca să zboare. Acela a fost mo­men­tul în care nu l-am mai luat din coş, ca să nu-l stre­sez inutil, şi ne-am hotărât să-l ducem departe de sat şi acolo să-l eliberăm. Când am ajuns în apro­­pierea pădurii, i-am dat drumul. A zburat câţi­va metri razant cu pământul, apoi s-a ridicat dea­supra copacilor şi a dispărut. Era atâta măreţie şi li­bertate în zborul lui, încât mi-am amintit de vorbele în­țelepte ale poetului Lucian Blaga –” Cine crede în zbor este stăpân peste zare”. Așa cum era, acum, și Uliuță al meu.

DANA GORUN