DACIA – ultima frontieră a romanității

EVENIMENT CULTURAL

– La Muzeul Național de Istorie a României are loc zilele aces­tea o ex­poziție-eveniment: Dacia – ultima frontieră a romanității. Despre sem­ni­ficația ei și despre importanța care se mai acordă azi istoriei vechilor daci, ne vorbește Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului și iniția­to­rul acestui proiect –

Ernest Oberlander-Târnoveanu (Director al Muzeului Național de Istorie a României): „Am considerat că o discuție despre identitatea noastră este imperativă”

– Zilele acestea, la Muzeul Național de Istorie a României se desfășoară o expo­zi­ție fabuloasă, probabil cea mai im­portantă expoziție dedicată până acum Daciei. E impresionant nu­mă­rul ex­ponatelor, valoarea lor, dar și faptul că ele te ajută să vezi „fil­mul”, de aproape 1400 de ani, al istoriei Da­ciei. Ce v-a determinat să or­gani­zați un eveniment de o ase­me­nea amploare?

– Vă mulțumesc pentru invitația la dialog și trebuie să spun că și eu mă număr printre cititorii revistei dvs., pe care o apreciez. Ce ne-a de­terminat să organizăm această expo­ziție? În primul rând, faptul că nicio­dată, la București, nu a fost orga­nizată o mare expoziție care să pri­vească istoria Daciei, de la primele informații arheologice sau scrise des­pre ea, și până la conturarea unei etnii, desprinsă din marea masă a triburilor tracice. Apoi, am considerat că era timpul unor clarificări ba­zate pe studii serioase. Constat, cu relativă neplă­cere, apa­riția a două fenomene care mă îngrijorează. Pe de o parte, existența unui număr însemnat de per­soa­ne care nu au pregătire, nici isto­rică, nici ling­vis­tică, și care afirmă despre geto-daci, lu­cruri care te duc cu gândul la pro­­bleme psi­hiatrice. S-au scris, în ultimele decenii, niște enor­mi­tăți despre daci. Pe de altă parte, am consi­de­rat că o discuție despre identitatea noas­tră este imperativă. Din pă­cate, am constatat că nici profesioniștii, arheo­logi sau is­torici, mai ales cei tineri, în jur de 40 de ani, nu se mai preocupă cu adâncimea și cu des­chiderea ne­cesară asupra unui su­biect atât de important, precum dacii, fără de care nu pu­tem să înțe­legem etnogeneza ro­mâ­nilor. Avem ne­voie de informații bazate pe dovezi despre stră­moșii noștri. Nici limba română nu poate să fie înțeleasă în com­plexitatea ei, dacă nu în­țelegem substratul pe care a fost construită. Aceste observații m-au făcut ca, de multă vre­me, de când am fost numit di­rec­tor, să mă gândesc la orga­nizarea acestei mari expoziții și sunt fericit că am izbutit să o realizăm.

Aurul și argintul dacilor

– Expoziția este uriașă. Cu ce ar trebui să începem? Care sunt cele mai im­por­tan­te piese ale ei, care trebuie nea­pă­rat văzu­te?

– E o întrebare foarte dificilă, pentru că sunt pus în poziția unui părinte care ar trebui să spună care dintre copiii lui îi este mai drag. Sunt foarte multe piese importante și peste zece tezaure. O să încerc să fac o selecție… Sigur, pentru public, aurul și ar­gintul, marile tezaure princiare, sunt niște piese foarte impresionante și, într-adevăr, sunt și foarte rare, unice în România și chiar în lume. Dar aș începe cu coiful de aur de la Coțofenești, din ju­dețul Prahova, nu doar pentru că este o piesă super­bă, dar el este foarte important și din punct de ve­dere al evoluției dacilor. Acest coif ne vorbește des­pre o nouă structură a societății, el marcând un mo­ment de rupere între tradițiile mai vechi, din prima epocă a fierului, și cele mai noi, ale unei societăți structurate și ierarhizate foarte puternic. Este și o piesă impor­tantă pentru istoria ar­mamentului, dar și a îm­brăcămintei sau reli­giei geților, cu 500 de ani înainte de Hristos. Apoi este tezaurul de la Agighiol, găsit în mor­mântul unui cuplu tânăr, pe care îi con­siderăm regi sau prinți ai populației getice de la gurile Dunării, contem­po­rani cu Alexandru Ma­ce­don. Acest tezaur are piese de argint fastuoase, ce ne permit să reconstituim nu doar viața pe care o duceau acești regi geți, dar și cum își imaginau ei că o să fie pe lumea cealaltă. Ei sperau să continue în viața de apoi ceea ce făceau și în viața te­res­tră – erau con­ducători militari, deci aveau ne­voie de arme, erau mari preoți, ofereau banchete aris­tocraților și nu puteau să meargă pe lumea cea­lal­tă fără vase și cupe speciale, erau înmormântați îm­preună cu caii lor, care erau și un simbol al sta­tutului social. Apoi, sunt alte două piese celebre și foarte importante – rhytonul de la Poroina (o cupă sub formă de cap de animal, din județul Mehedinți, una dintre cele mai vechi piese din Muzeul Națio­nal, care a intrat în colecția muzeului încă de pe vre­­­mea lui Al. Ioan Cuza, când a fost înființat „Mu­zeul Național de Antichități”). Nu există multe pie­se atât de vechi, într-o colecție publică din Ro­mâ­nia. Și diadema de la Bunești-Averești, o dia­demă de aur, găsită în cursul săpăturilor la o fortificație ge­tică, care arată ce minunății puteau să creeze, cu 300 de ani înainte de Hristos, acești oameni. Aș amin­ti, de­sigur, și celebrele brățări dacice de aur. Dar pe lân­gă acestea, sunt și alte piese, fantastic de im­por­­tan­te, cum este depozitul de fierărie de la Loz­na, jude­țul Botoșani, cu unelte de fierărie, unel­te agri­cole, lem­nărie, arme, sau cazanul de fier de la Sar­­mi­zegetusa, realizat într-o tehnică absolut uluitoa­re.

Marii maeștri ai fierului

– Un cazan de fier, printre atâtea bijuterii de aur și argint, aflate în vistieria regilor daci. De ce ați considerat importantă prezența lui?

– E important acest cazan, pentru că, deși noi credem că dacii sunt un popor legat de aur, în realitate, forța și succesul lor s-a datorat stăpânirii unei tehnici extraordinare de a produce fier într-o cantitate foarte mare și de a-l transforma. De fapt acest lucru a dat măreție societății dacice și forța cu care s-a confruntat cu alte triburi învecinate, inclusiv cu Imperiul Roman. Pe aceeași idee avem expusă și o piesă extraor­dinară – Scutul de la Piatra Roșie, după părerea mea, o capodoperă a tehno­lo­giei fierului, din toate timpurile. Acest scut este, efectiv, o sculptură în fier, realizată de un meșter cu niște abilități extraordinare. Fierul este un material dur, iar dacii nu aveau tehnologia tur­nării, așa că ei for­jau piesele. La acel scut, cel mai pro­babil s-a lucrat mii de ore, pentru că piesă trebuia încălzită mereu la roșu. Eu am studiat îndea­proape multe piese de aur, dar niciuna nu mă impresionează ca piesele de fier și ca aceste scuturi, care sunt realmente ului­toa­re. În plus, analizele au arătat că erau acoperite și cu alamă sau argint, deci, erau și colorate. Noi le vedem acum ruginite, dar la vremea lor, cam pe timpul lui Burebista, ele erau impresionante ca mano­peră și combinație de materiale.

„Avem o echipă de profesioniști excepționali”

– Pe lângă tezaurele menționate de dvs., aș remarca și plăcuțele de la Roșia Montană, și cele de aur de la Geoagiu și chiar primele obiecte din sticlă. Cât de dificil a fost să strân­geți într-un singur loc toate aceste ex­ponate unice, multe dintre ele foarte fragile?

– Vă mărturisesc că, fără să fim lipsiți de modestie, expoziția a fost o adevărată provo­ca­re! Ea a însemnat un efort foarte mare de nego­cieri cu 45 de muzee și un efort logistic uriaș. Au lucrat la ea peste 80 de oameni de la muzeul nostru, dar și de la alte muzee. Avem o echipă de pro­fesioniști excepționali, care au dovedit că pot pregăti transport pentru obiecte fragile, la 17 mii de kilometri distanță, așa cum a fost cazul la expoziția des­pre China, din 2016. E o profesie în sine, care se învață și se exersează. Avem colegi care sunt în pli­nă maturitate profesională în acest domeniu. Sunt și istorii secrete, pe care nu le pot dezvălui, dar ce pot să spun este că, de multe ori, este dificil să ne­go­­ciezi cu colegi din alte muzee, ca să îți împru­mute piese. Din multe considerente… unele bazate pe lucruri concrete, tehnice, precum transportul sau siguranța, altele bazate doar pe orgolii, invidii, ches­tii mărunte aș zice, sau vechi raporturi dintre ins­tituții, care s-au păstrat în timp, le moștenești și trebuie să le gestionezi. Din păcate, unele piese chiar nu am reușit să le prezentăm, deși ele erau disponibile: una de la Brukenthal, alta de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, care am ținut foarte mult să fie prezentă în expoziție, sau câteva piese de la Muzeul de Etnografie și Istorie din Corabia… Dar după luni și chiar ani de nego­cieri, am obținut o selecție de piese pe care noi, ca pro­fesioniști, le considerăm esențiale și ele îți per­mit să îți faci o imagine de ansamblu despre evolu­ția civilizației și forța creatoare a dacilor. Proiectul pe care îl prezentăm acum nu s-a născut ieri, a în­ceput cu un proiect din 2017, care nu a avut înțele­gere la Ministerul Culturii. Din fericire, în 2020, am început negocierile cu Muzeul Național de Arheo­logie din Madrid, pentru o expoziție mare despre Dacia. Directorul muzeului de acolo mi-a spus: „Dragă prietene, să facem această expoziție, dar în Spania, Dacia este doar o marcă de mașină, nu se știe altceva. Puneți un titlu diferit expoziției, ca să atragă publicul”. Am făcut acea expoziție și a fost un mare succes, a fost a doua expoziție, ca nu­măr de vizitatori din perioada modernă, a muzeului din Madrid.

„Moștenirea noastră istorică trebuie arătată lumii”

– În timp ce în Spania, „Dacia” în­seam­nă doar o marcă de mașină, vecinii noștri bul­gari, slavi la origine și veniți abia în se­colul VI pe Dunăre, i-au transformat pe traci în­tr-un veritabil simbol al țării și al istoriei lor, recunoscut pe plan inter­na­țional. De ce pa­trimoniul și istoria dacilor, impre­sio­nante și unice, nu sunt cunoscute în Eu­ropa și în lume?

– Este o lipsă de viziune atât la nivel înalt, politic, dar trebuie să recunosc că, din pă­cate, același lucru se întâmplă și la nivelul ins­tituțiilor de specialitate. Noi încă nu avem deprinderea de a face mari expoziții în străinătate. Bulgarii fac asta încă din anii ‘70, și o fac sistematic. E păcat, pentru că o mare expoziție are un impact asupra elitelor țării care o găzduiește, mă scuzați că spun direct, mai persistent și mai productiv decât o vizită la nivel înalt, care, cel mai probabil, se uită după un an. O mare expoziție lasă o anumită impresie și emoție în mintea unei anumite categorii de oameni, că nu merge oricine la Luvru sau British Museum sau la Muzeul Național din Madrid, sunt oameni cu un rol activ în viața culturală și politică. Ei ar rămâne cu o impresie de neșters după ce ar vedea o istorie atât de bogată și impor­tantă ca aceea a dacilor. Dar acest lucru tre­buie făcut sistematic. Costă, nu este ief­tin, dar trebuie făcut. Asta înseamnă, în sen­sul de­plin al cuvântului, propagandă națio­na­lă. Altfel, rămânem la periferia culturală a Eu­ropei, inclusiv în ceea ce privește moș­tenirea noastră istorică, care nu e mai puțin importantă decât a oricărei națiuni din Eu­ropa, dar nu reușim să o punem în va­loare. Avem o istorie bogată și o moștenire cultu­rală im­presionantă, trebuie să o arătăm lumii, ca lumea să o cunoască. Ar trebui un program ex­po­zițional pe o perioadă îndelungată, asumat politic, ca, indi­fe­rent cine vine la putere, el să continue. În general, în ultima vreme, noi nu am fost prezenți în lume cu expoziții care să fie demne de o țară europeană. Din fericire, expoziția actuală va merge la Roma, la Mu­zeul Național Roman, organizată în termele lui Dio­cletian, recent restaurate, un loc de istorie comună cu România.

Dacii, un domeniu „periculos”

– Dacă în afara țării este dificil să facem cunoscută istoria dacilor, nu ne împiedică nimeni să facem lucrul acesta acasă. Cum se explică re­zerva și indiferența față de acest subiect?

– Studiile de la noi sunt mult prea puține, față de starea reală a nivelului de cunoaștere. Multe stu­dii s-au concentrat pe te­zau­rele importante, dar pentru a avea o imagine despre o ci­vilizație, tre­buie să mergi și la viața co­tidiană, și acest lucru nu îl stă­pâ­nim. Inclusiv aici, la Mu­zeul Național, nu am avut multă vreme angajat un specialist pe acest do­meniu, de-abia anul trecut am găsit pe cineva cu un portofoliu important. Asta, pentru că formarea unui specialist, mai ales pe zona dacică, durează ani de zile. Este vorba despre doamna Maria Magdalena Ște­fan, un cercetător consacrat, un mare noroc pentru noi, dat fiind lipsa specialiștilor pe acest domeniu. O altă cauză a lipsei de studii și de specialiști este că… dacii nu mai sunt la modă, ca să zic așa. Da, se pare că și în cercetarea arheologică există „mode”. Unii con­sideră că excesele, dinainte sau de după 1989, pe acest subiect, fac ca acest domeniu să fie foarte periculos – ești expus atacului diferitelor tabere. Și atunci este mai comod să te refugiezi în domenii care spun mult mai mult pentru unii cercetători din Europa sau America – lumea greacă, lumea romană, Bizan­țul, teme considerate cu deschidere mai largă. Mai este și un alt aspect. Dacă vrei să fii un bun spe­cialist în perioada geto-dacă, pe lângă evoluția culturilor din prima epocă a fie­rului, cel puțin de la cultura Basarabi încoace, tre­buie să știi foarte mult despre civilizațiile de stepă, despre cele din vestul Balcanilor, să cunoști bine arheologie celtică, grecească și romană. Aceste lu­cruri nu sunt la în­demâna oricui și sunt necesare, căci dacă nu înțe­legi bine contextul, nu vezi deta­liul. Trebuie să știi multe limbi străine, ca să poți citi în original con­tribuțiile altor cercetători și, în general, să fii dispus să investești mult timp din viața ta într-un domeniu în care succesul nu este mâine, ci pe termen lung, pe viitor, ceea ce îi descu­rajează pe mulți. În plus, așa cum e organizat siste­mul de cercetare arheo­lo­gică, nu se pot face săpă­turi pe scară largă. Mi­nis­terul Culturii este prin­cipalul finanțator, și Comisia Arheologică stabilește niște sume ridicole. În mod obișnuit, ar trebui să ne concentrăm pe șantiere mari, care dau și materiale, dar și descoperiri teoretice. Astfel de șantiere ar trebui să fie locul în care colaborează diferiți spe­cialiști, din confrun­tarea ideilor lor să iasă un lucru bun. Dar atunci când sapi singur, cu cinci mii de euro buget, nu poți să faci decât un mic șanț, pe care trebuie să îl astupi la final. Șansa de a desco­peri ceva important în acest fel ține de statistica probabilităților… mici.

„Nu mai e la modă să vorbim despre interesul național”

– Ați anticipat ultima mea întrebare: Cum vi se pare stadiul descoperirilor arheologice din lumea dacică? Reperul principal pare a fi în continuare ceea ce a descoperit Cons­tan­tin Daicoviciu, în urmă cu aproape o sută de ani. La ora aceasta, s-a săpat un procent infim din Sarmizegetusa Regia, ca să nu mai amintim de celelalte cetăți da­cice… Avem o moștenire extraordinară, pe care nu reușim să o scoatem la lumină și să o studiem. De ce?

– Ceea ce se întâmplă cu cercetările pe zona dacică este, într-adevăr, scandalos! Și asta v-o spun cu multă ponderație… Aș por­ni de la chestiuni obiective, pentru că ați menționat Sarmizegetusa Regia. După cum știți, pe situl respectiv este foarte greu să se facă cercetări, deoarece există o pădure seculară și trebuie săpat printre rădăcinile acelor fagi imenși. Acolo, contextele arheo­logice sunt foarte grav afectate de pădure, dar și de răscolirea acelui spațiu timp de sute de ani. Să nu ne imaginăm că goana după aur din Munții Orăștiei a început doar după 1990! Acolo, localnicii au săpat încon­tinuu după comori, și din punct de vedere stratigrafic, este un loc în care șansa de a găsi ceva este minimă. Apoi, noi am moș­tenit un sistem pe care eu l-am numit „baroniile locale arheologice”. Sarmize­ge­tusa a picat în parohia Clujului, și acolo nu și-au putut găsi locul experți din nicio altă parte. Când au fost obligați să îi primească, le-au făcut zile fripte, încât au fost obligați să plece. O spun cu părere de rău, că sunt și eu ardelean, dar există orgolii care nu ar trebui să își aibă locul într-un domeniu știin­țific și într-un domeniu atât de sensibil, care este, în ultimă instanță, identitatea națională. Pe de altă parte, după marile să­pă­turi din anii ‘50, făcute cu metode destul de rudi­mentare (se făcea arheologie cu lo­pata și târ­nă­copul, ca în grădină), e foarte greu să recons­titui contexte și din ele să tragi concluzii istorice elevate. Banii sunt puțini, poate nici nu sunt fo­losiți înțelept… Iar la nivel înalt, prin margina­lizarea acestor cercetări, înțeleg că, pur și simplu, sunt alte priorități la domnii cu putere de decizie. E o lipsă de viziune și, sigur, sunt și interese mici, dincolo de interesul mare. Nu mai e la modă să vorbim despre interesul național, și uităm că, din­colo de lucrurile care ne separă, sunt și cele ce ar trebui să ne unească. O spun cu destul de multă amărăciune, după o ca­rieră de mulți ani.

Foto: Muzeul Național de Istorie a României