DIANA ROUA (Creatoare din preparate din plante): „M-am întors ca să-mi urmez calea inimii”

La furat de flori

– Diana, aveți dublă cetățenie, ro­mâno-ger­mană, și oarecum în contra curentului ge­neral care-i face pe tineri să plece din țară, dvs. v-ați sta­bilit în Româ­nia, pentru a vă dedica unui do­meniu deosebit: lumea plan­telor. Ce se as­cunde în spatele acestui drum?

– Am copilărit în Timișoara și am plecat cu părinții în Ger­mania când aveam paisprezece ani. De copil am simțit deplin legă­tura cu natura, pe care am în­cercat mereu s-o descifrez. Eram fascinată de flori, nu mă puteam abține și le culegeam fără să-mi pot explica această pornire. Stăteam la bloc și mă duceam la furat de flori. Tre­ceam pe lângă casele cu grădini și nu puteam rezista tentației, ori­cât mă certa mama, când ajun­­­geam acasă cu brațele pli­ne. Florile parcă mă chemau, mă atrăgeau într-un mod ciu­dat, cu o forță căreia nu puteam să-i fac față. Nu am putut ni­ciodată să-mi opresc elanul de a culege flori, de oriunde mi se pă­rea că ele au să-mi spună ce­va.

– A fost cineva care v-a ajutat să vă apropiați de lumea florilor? Care v-a în­dru­mat în cu­noașterea lor?

– Bunica din partea mamei, cu care am cres­cut, a fost mereu intere­sată de sănătate și de găsirea unor remedii cât mai naturale. Era rusoai­că, o chema Svetlana, era o femeie mai sen­si­bilă, bine educată, blân­dă, o adevărată doamnă, caldă și… pufoasă, ca ori­­­ce bunică. Mi-e tare dor de ea. Ea mi-a po­ves­­tit multe despre ma­gia flo­rilor, de puterile pe ca­re le au, de lumea mis­terioasă și ciudată a lor. Ea m-a îndrumat spre o viață sănătoasă, cu hra­nă din propria grădină. Cri­tica me­reu produsele ali­mentar-in­dus­­tri­a­le pe ca­re le cu­nos­cu­se în Germania: zicea des­pre nemți că au „Supă de plas­tic”.

În țara Fraților Grimm

– V-ați acomodat ușor cu noul dvs. destin?

– Plecarea în Germania a fost o adevărată schim­bare de peisaj. La început, am fost entu­zias­mată. Intrasem într-o societate modernă, într-o lume nouă, clară, cu reguli bine definite. Ceea ce m-a ajutat cel mai mult în acea perioadă de adap­tare a fost tot legătura cu natura, de care mă sim­țeam tot mai apropiată. Ie­șeam des cu părinții la sfârșit de săptămână, se odih­neau și se încărcau de energie bună după zilele de lucru. Zona Kassel, unde trăiam atunci, e o zonă cu dealuri împă­du­rite, cu locuri minu­nate, cu po­ieni pline de flori, acolo s-au născut și s-au inspirat Frații Grimm. Apoi am avut un par­tener îndrăgostit de drumeții, cu care plecam pe dealuri, prin păduri. Vorbeam cu buf­nițele, ascultam în liniște șoriceii de câmp cum vorbesc între ei, eram foar­te prinși de tot ce se întâmpla în lumea viețuitoa­relor din jurul nos­tru.

– Occidentul a pierdut mult din natura sălbatică de altădată. Se mai pot vedea și auzi, acolo, buf­nițele și șori­ceii?

– S-au pierdut areale largi de pădure virgină, dar occiden­talii au înțeles cât este de im­portantă natura și au înființat parcuri naturale pe care le res­pectă dumnezeiește, n-ai să vezi nicăieri acolo mizerii lăsate de turiști. Există o educație a res­pec­tului față de natură, față de mediul încon­jurător, la urma urmei, față de celălalt, care acolo este sfânt. Ei au înțeles ce legături strânse există între noi și mediul natural. În zona Alpilor, de exemplu, există multe locuri cu plante sălbatice, dar nu se compară cu ce avem noi aici, în Ro­mânia, nu există atâta varietate, atâta bogăție vie, pe care ar trebui să o prețuim cum se cuvine.

Zâna Ziana

– De ce v-ați întors în România?

– Până la douăzeci și ceva de ani, veneam destul de des în țară, apoi au fost câțiva ani în care legătura cu țara am ținut-o doar prin telefon și scrisori către prietenii dein copilărie. Dar în 2014, după trei zile petrecute la Timișoara, am simțit clar că trebuie să mă întorc, simțeam cum ceva anume mă cheamă. Am rezolvat cu servi­ciul din Germania, și în trei săptămâni am fost din nou prezentă în România, ca să-mi urmez calea inimii. Unul dintre primele mele drumuri a fost în zona cetăților dacice. Voi ține minte toată viața momentul în care am ajuns în pădurea bătrână de la Sarmisegetusa. Am trăit acolo clipe unice. Mi s-a părut că drumul acela, care trece printre fagii uriași sclipea, era fosforescent, era viu cumva, părea coborât dintr-o poveste, am fost martora unei minuni. Acela a fost un mo­ment de trezire, de recunoaștere deplină a apar­tenenței mele la aceste locuri, a legăturii mele cu natura de aici. A fost momentul în care am simțit clar că locul meu este aici. Știam ce am de făcut și mai știam că voi găsi calea de-a supraviețui, cumva, pentru că era o legătură mai presus de voința mea. Eu nu mai am rude aici, așa că nu puteam să spun că, la nevoie, mă duc la mătușa sau la vara mea, dar simțeam că locul acela a stârnit în mine o altă latură, mai puternică, pe care nu o conștientizasem până în clipa aceea. Atunci s-a trezit Ziana, zâna din mine și am ajuns re­pede să mă iden­ti­fic cu ea. În copilărie, când ma­ma mea spunea că mă cheamă Diana, eu îi răs­pun­­deam că nu, pe mine mă cheamă Ziana! Sim­țeam mereu că aceasta stă as­cun­să și că așteaptă doar mo­mentul potrivit ca să iasă în fața tuturor. E ca o joacă a destinului, dacă vreți.

Căsuța din Apuseni

– V-a influențat, în vre­un fel, noul nume, via­ța?

– Eu am venit cu ideea și nevoia de-a trăi altfel de­cât o făcusem până atunci. Voiam să trăiesc într-o co­mu­nitate minimalistă, a­proa­­­pe de natură, conștientă, spiritual. Căuta­sem în anii aceștia un asemenea loc, l-am găsit greu până la urmă, dar l-am găsit. Trăiesc într-o că­suță în Apuseni, mă ocup de cu­le­gerea și prelu­cra­rea plantelor, vreau să apro­fundez cunoașterea și abilitățile lor de a se folosi într-o anume afec­țiune sau alta. De a ne vindeca, de-a ne arăta ca­lea unei vieți curate. Eu am făcut în Germania asis­tență socială, deci nu sunt departe de zona aceasta de empatie, de vindecare, dar la un nivel rațional cumva. Când intru în plan rațional, știin­țific, în lucrul meu cu plantele, simt că mă în­de­părtez de misterul pe care acestea îl poartă. Când mă gândesc că sunt Ziana, simt altfel, lim­bajul meu cu ele este mult mai direct.

Calendarul plantelor

– Și cum este acest limbaj al Zianei, cum comunică plantele?

– Când mă duc în pădure, pe deal, e foarte interesant, că simt cu putere ce anume plantă tre­buie să culeg în ziua respectivă și pe care să nici n-o ating. Sigur că țin cont de calendarul plan­telor, dar mai mult decât atât, mi-am dat seama că așa cum oamenii vorbesc, și plantele comu­nică, și între ele, și cu noi. Eu, de fapt, sunt un fel de intermediar, un mediu. Oamenii îmi spun la nivel subtil de ce suferă, și planta îmi spune „eu sunt aici, eu sunt potrivită pentru ceea ce vrei să faci”. De fiecare dată rețeta e alta, în funcție de cel care e în fața mea. Plantele și nevoile oa­menilor se întâlnesc prin mine. Lim­bajul este cumva subtil. Îmi vine ca o idee creativă, iau plan­ta asta, fac ceaiul ăsta sau altul. De unele plan­te mă apropii mai ușor, de altele, cum ar fi Mătrăguna, de exemplu, mă apro­­­pii cu mare respect, tocmai dato­rită vir­tuților ei. Acuma mi-e foarte apro­pia­tă Coada șoricelului, așa de plă­pân­dă, gin­gașă, feminină.

– Unde vă culegeți plantele? Cum arată expedițiile pe urma lor?

– Locurile mele preferate sunt în Apuseni, pe lângă vârful Vulcan, Bu­ceș, Roșia Montană, sau aproape de zona în care locuiesc, Băișoa­ra/Mun­tele Mare. Pentru mine, im­por­tant este să am acces la un me­diu ecolo­gic, na­tural, sanătos. Aici, oamenii au cam pă­răsit satele, na­tura e-n voia ei, ca la facerea lumii, iar cei care au rămas au mare res­pect de ea, am observat că până și animalele sunt tratate mai cu blân­dețe aici: câinii nu-s în lanț, văcu­țele și caii pasc li­beri, pe coline, tra­dițiile fac încă parte din viață, și lim­bajul oamenilor e mai blând și calm. Mie, personal, îmi place foarte mult to­nul molcom al ardele­nilor… Și cu cât sunt așezați mai sus pe culme, cu atât sunt mai calmi. Și eu stau sus, pe o colină, cam la 560 m altitudine, pot să spun că am de aici o viziune mai largă asu­pra lumii, și la propriu, și la figu­rat. Pot trage cu ochiul la ce se în­tâmplă în jurul meu.

– Suntem în decembrie, dar iarna uită să vină, așa cum se întâmplă de la un timp. Bă­nu­iesc că în pădure e încă toamnă. Se mai poate culege câte ceva?

– În orice anotimp poți găsi în pădure plante de mare folos, bune de sănătate și de mâncat: semințe, frunze, flori…    Eu în fiecare an găsesc, chiar și în ianuarie-februarie, sub zăpadă, Lobo­dă sălbatică și Rocoină, plus minunata și supra-talentata Urzică. De cules sunt acuma boabele de Ienupăr, Lemnul duce și frunzele de Zmeur.

– Cum privesc oamenii plim­bă­rile dvs. în pă­du­re, din care vă în­toarceți totdea­u­na cu coșul plin? Dar îndelet­nici­rea cu plante?

– Sunt foarte curioși și inte­re­sați, îmi povestesc imediat ce dureri au și dacă nu le pot făuri un eli­xir… Mă bucur ta­re dacă îi pot aju­ta. Și încerc să îi lămuresc că stilul de viață face și el parte din sănătate. În toate locurile unde am stat, am ajutat vecinii la tre­burile lor gos­­po­dărești. În gene­ral, sunt vârstnici rămași la țară, cu copiii plecați de­parte, adesea chiar în străi­nătate, iar ei îmi răsplăteau ajutorul cu bu­nurile lor: brânză de casă, lactate… Pe unii i-am ajutat la culesul prunelor, merelor…    răsplata mereu a fost pălinca, cu care eu am făcut bitter și tincturi… Îmi place foarte mult trocul… Chiar spre un astfel de trai și idee de comunitate tind mai departe. Dar și eu la rândul meu caut tămă­duitori tradiționali, de la care pot învăța și pot primi cunoștințe străvechi. Îmi place mult să stau de vorbă cu oamenii în vârstă, să ascult cu stă­ruință și curiozitate fiecare sfat pe care mi-l dau, fiecare rețetă pe care o știu din bătrâni și pe care au experimentat-o cu folos. Mă fascinează lumea asta, a înțelepciunii vechi, populare, mă bucur să fiu o culegătoare de re­medii străvechi.

Trei răsfățuri

– Personal, cum v-au ajutat plantele până acum? Ce-ați învățat de la ele?

– Miracolul care s-a produs cu mine constă în­tr-o recunoaștere de sine. Mi-am făcut un fel de autocoaching. Să știți că eu nu aveam proble­me acolo, în Germania, eram în­cadrată în socie­tate, aveam 27 de ani de șe­dere, prieteni, vorbesc bine limba, am studiat acolo. M-am întors aici, pen­tru că am simțit că nu am nicio le­gă­tură cu acel loc în care oamenii tră­iesc foarte stresați. Încercasem, încă din 2004, să mă întorc la Timișoara, dar nu s-a legat nimic, tocmai pentru că lo­cul meu nu e în oraș. În Apuseni, în­să, lu­crurile s-au dezlegat și am înțeles că pentru a fi fericită nu mă ajută mașina, nici casa cu cine știe ce facilități. Co­nexiunea cu na­tu­ra mă consolează în lipsa piscinei, a lu­xului pe care pu­team să-l am în oraș, cu toată civilizația, abun­dența și posibi­litățile lui.

– Cum decurge o zi din viața dvs. în Apuseni?

– Cu cele trei răsfățuri: cosmetic, culinar, terapeutic. Cu ceaiul de dimi­nea­ță, cu cafeaua, apoi cu gospodăria, cu ciupercile, cu plantele locale, din ca­re prepar creme de mâini, de față, bal­sam de buze, lucruri pe care orice per­soană și le dorește. Răsfățul culinar în­seam­nă că prepar hrană și condi­mente din flora spontană, din ciuperci uscate, plante co­mes­tibile, semințe. Răs­fățul tă­măduitor este dat de alifii, creme, tinc­turi, ceaiuri, uleiuri esen­țiale, în­căr­cate cu virtuți vindecătoare, pe care le prepar tot eu. Sunt mereu în criză de timp, vreau să va­lorific tot ceea ce na­tura îmi pune la dispoziție: nuci, mere, ciuperci, fructe săl­­batice, plante. Nu las să se piardă ni­mic din ce îmi oferă.

– În cazul că am vrea să ni le pro­curăm, unde putem găsi preparatele dvs.?

– Nu valorific produsele pe care le pre­par. Mă țin tare cu ideea de troc. Le ofer celor dragi. Nu pot construi ceva convențional, negus­to­resc. Simt că nu e drumul meu, vreau să ră­mână curată zona aceasta. Nu-mi place să mă târ­gu­iesc, să pun pre­țuri. Am un Site pe Facebook, „Mi­res­mele Zia­nei”, prin care comunic cu oa­menii și împărtă­șesc ceea ce fac, acolo mă pot găsi cei in­tere­sați de un mod neconvențional de a lucra cu plantele. Ce am câștigat eu prin ce fac nu are valoare în bani: m-am desco­pe­rit pe mine însămi și așa am găsit ca­lea spre fericire.