Odată cu luna Decembrie, este timpul să intre în scenă orădenii de la Celelalte Cuvinte, care țin, de mai bine de 40 de ani, ștacheta foarte sus în rock-ul românesc. Pe 13 Decembrie 1981 a avut loc primul concert al trupei, tot în această lună este născut și solistul formației, Călin Pop, iar de-a lungul anilor, grupul ne-a obișnuit cu numeroase evenimente la începutul iernii. Pe 9 Decembrie 2022, Celelalte Cuvinte a relansat, după 25 de ani, în format de disc vinil, albumul „Ispita”, printr-un concert în clubul Quantic.
Distracție în fundul curții
– Sunteți o trupă ce a privit mereu în față, în căutarea unor teritorii muzicale neumblate, și iată că acum vă întoarceți cu 25 de ani înapoi, și cântați live melodiile de pe albumul „Ispita”. Ce motivație stă în spatele acestui demers?
– „Ispita” a fost un album văduvit de soartă, a apărut doar pe casetă audio, un album avangardist, pe care mulți l-au considerat „înaintea vremurilor”. Nu este deloc unul „șlăgăros”, de fapt, noi nici nu facem șlagăre, ne prindem abia mai tâziu că unele piese ajung hituri, cum ar fi „Dacă vrei”, „Iarbă prin păr”, „Un sfârșit e un început”, care nu pot lipsi din concertele noastre. Pe noi nu prea ne iubesc radiourile, nu facem o muzică foarte simplă, iar azi, lumea nu prea mai are timp să asculte cu atenție, vrea distracție pe un fond sonor, în fundul curții. Apăi, nici chiar așa! Dacă mai vin puștani la concertele noastre, e pentru că ne-au descoperit nu în mass-media, ci în biblioteca taților, pe vinil, pe CD, pe casete. Publicul nostru nu-i unul foarte numeros, dar e unul ales, créme de la créme. În ceea ce privește concertul nostru, nu am mai cântat de mulți ani piesele de pe „Ispita. Să ne întoarceam la acest disc înseamnă o provocare plăcută, un sentiment, și de vechi și de nou, mă simt cel din ‘97, cântând cu sufletul celui din 2022. Am senzația că intru în pielea celui de atunci, ca o translatare temporală. Suflet vechi în haine noi. Sau invers.
– Îți mai amintești cum erai atunci, ce trăiri aveai, ce zbateri?
– Eu duceam o viață mai boemă, liberă, nici nu împlinisem 30 de ani. Atmosfera era cu totul alta față de cea de acum, ne aflam la începutul așa-zisei democrații, trăiam o perioadă zvăpăiată, dinamică, de mari speranțe. Cu toții aveam mari așteptări, după ’90. Muzical vorbind, a fost pentru prima oară, și singura, în viața noastră, când am avut un producător muzical, pentru că trupa fusese de la început „fără stăpân” (apropo de titlul primei piese de pe disc). Dumnezeu să-l odihnească pe Alex Boița Perin, muzician timișorean stabilit în Germania! La început, nu prea ne-a convenit nouă, a venit cu un studio mobil, s-a instalat la Oradea, cu scule, boxe, magnetofoane, în sala de repetiții, timp de o lună. N-a fost simplu, aveam în sânge să facem totul de capul nostru, s-au dat lupte grele. S-a simțit că e altceva în sonoritatea discului, am învățat multe lucruri pe care noi nu le cunoșteam și care ne-au ajutat mai târziu, când ne-am produs singuri discurile. Dar a trecut ceva timp până am înțeles că, de fapt, trăisem o experiență care ne-a deschis orizonturile.
– S-a păstrat peste ani mesajul discului, a rămas actual?
– Da, discul trece în revistă diferite ispite care-i apar omului de-a lungul vieții. Nesupunerea, alcoolul, drogurile, femeile ușoare, psihozele, fanatismul religios, sinuciderea – aici am trăit o poveste tristă, cu un prieten care a tot anunțat că o va face, nu l-a crezut nimeni, dar a făcut-o până la urmă.
– Albumul „Ispita” începe și se încheie cu un sunet de pick-up. Și iată că, după 25 de ani, l-ați editat pe vinil, într-o perioadă de reviriment mondial al acestui suport muzical.
– În ‘97, pick-up-ul era considerat terminat, bun de urcat și uitat prin poduri. Dar eu mi-am păstrat întotdeauna pick-up-ul. E adevărat că tehnologia a înlesnit comoditatea, nu mai pui muzică doar când te lovește nostalgia să asculți un disc cap coadă. Câteodată, îmi face plăcere să pun un vinil, mă leagă de vremurile vechi. Dar ascult și multă muzică în mașină, la CD, altfel, la traficul ăsta, când stai bară-n bară, înnebunești fără muzică. Acum, CD-ul s-a demodat, dacă rămâi ca muzician doar pe CD, te mâncă gaia, de aceea mă bucur că am reușit să punem trupa pe streaming, acolo ne poate găsi imediat oricine din lume. Trebuie să ne adaptăm.
Trupa cu doi chitariști, tată și fiu
– Se pare că-ți place frigul. Îți priește venirea lui, ești foarte activ. În afară de relansarea „Ispitei”, tocmai ai scos un nou album solo, și trupa lucrează de zor la un nou album…
– Da, sunt amintiri frumoase din anii copilăriei, cărora le-am dedicat un album întreg de iarnă. Eu am prins ierni adevărate, cu zăpezi din noiembrie până-n martie… Albumul se cheamă „Cutia cu secrete”, am lucrat timp de doi ani la el, în pandemie. Spre deosebire de precedentele mele albume solo, pe care le-am compus și imprimat de unul singur, acasă la mine, cu ajutorul computerului, acest disc este realizat alături de diferiți colaboratori, unii dintre ei fani ai trupei, care au ajuns să cânte bine.
– Din 1980 și până în 2020, componența trupei a rămas identică, singura excepție fiind plecarea unuia dintre chitariști. Acum, trupa are din nou doi chitariști, tu și fiul tău, Marius. Cum e să faci muzică în familie?
– Pentru mine, e o dublă senzație, Marius e și copilul meu, dar și colegul de scenă. Pe partea personală-i o mândrie, pe cea profesională, un mare câștig pentru toată trupa, o infuzie de energie. Oricât de iscusit ar fi fost orice alt chitarist, nu ar fi putut înțelege atât de bine muzica asta pe care o cântăm, și cu care el a crescut. Marius a fost și este implicat în multe alte proiecte muzicale, diferite între ele. În afara trupei, oricine-i liber să facă ce muzică vrea. Este foarte versatil, ca un actor talentat, ce intră ușor în diferite roluri. Marius a atins un grad de perfecționare uimitor și s-a adaptat imediat în trupă, reacționează la milisecundă, incredibil. Asta-i muzica pe care a ascultat-o din burta mamei lui, apoi a crescut cu ea, cine ar putea să o cunoască mai bine?
