Cum a intrat Croația în Spațiul Schengen, în vreme ce România și Bulgaria au rămas la ușă, e în continuare greu de înțeles. Vigilenții oficiali austrieci, care se erijează în mari apărători ai valorilor europene, în timp ce joacă „Perinița” pe la nunțile din Rusia, încearcă din răsputeri să ne convingă că Schengen e un sistem care nu funcționează și care trebuie pus la punct înainte de o nouă extindere. Și, în timp ce ne explică asta, votează fără probleme extinderea zonei de liberă trecere cu un nou stat, Croația, aflat, mai degrabă decât România, pe ruta migraționistă dinspre sudul Uniunii spre Centrul și Vestul ei. Performanța Croației merită aplaudată, chiar dacă, pe la colțuri, unii experți în politici europene sugerează că guvernul de la Zagreb ar fi plătit Vienei „prețul corect” pentru susținerea cauzei sale. Cu sau fără costuri ascunse, pornită mult din spatele României, după sângerosul război civil din fosta Iugoslavie, Croația a bifat marile borne de politică externă înaintea țării noastre și își permite inclusiv „aroganța” de a trece la moneda unică, euro, de la 1 ianuarie 2023.
Devenită zonă turistică de vacanță, împărțită frățește de germani și americani, Croația, pe care am vizitat-o recent, în ultima noastră deplasare pe urme vechi românești, nu e, desigur, un paradis. Se confruntă cu un fenomen al corupției bine înfipt în societate, are o economie care stagnează de ceva vreme, are unele dintre zonele cele mai sărace din UE și, în contrast cu asta, unele dintre cele mai scumpe stațiuni turistice, unde croatul de rând poate doar să se uite cum nemții și americanii cu bani sorb pahare de bere la 7 euro unul. Dar, dincolo de toate aceste probleme obiective, Croația este o țară cu „caracter”, are o mândrie și o ambiție patriotică pe care nu ai cum să nu le remarci. În toamnă, la mijloc de septembrie, Croația tocmai găzduia Europenele de polo masculin. Nu doar că le găzduia, dar le și câștiga, în fața Ungariei. Acum, câteva luni mai târziu, Croația ia medalia de bronz la Mondialele de fotbal, după ce, ediția trecută, reușise chiar mai mult: argintul. Că ne-ar bate la baschet de ne-ar suna apa în cap nu mai încape în discuție. La tenis, la fel, unde sunt, recent, finaliști de Cupă Davis…
Cum se poate ca o țară cu 4 milioane de locuitori, de mai bine de 4 ori mai mică decât România, să exceleze la acest nivel al sporturilor de echipă, e încă mai greu de înțeles decât intrarea croaților în Spațiul Schengen. Avem, practic, o bază mai largă de selecție. Talentul nu ne-a lipsit niciodată, dovadă că la Europenele de fotbal sub 21 de ani, România lui Ianis Hagi a bătut tineretul Croației cu 4-1! Bani, iarăși, avem mai mulți, suntem o țară mai mare și mai bogată… De ce nu reușim să mai dăm o generație precum cea a lui Gică Hagi și Popescu, al cărei cântec de lebădă a fost chiar o înfrângere la Mondialele din ’98, în fața Croației? De atunci, croații au dat încă două generații de top, în vreme ce noi mergem din rău în mai rău. Puștii pe care tinerii noștri fotbaliști i-au snopit acum 3 ani sunt azi medaliați mondiali, în vreme ce învingătorii de atunci se chinuie prin ligi obscure ale Europei, automulțumiți cu un salariu decent și cu responsabilități mărunte. Ceva facem greșit și, la fel ca în dosarul Schengen, cel mai probabil e faptul că, deși avem atuuri, deși avem individualități – iar în sport, cel puțin, chiar avem! – nu știm să facem „echipă”, așa cum fac croații. Iar aici statul trebuie să facă primul pas spre cetățeni. Statul care, știm bine, mai degrabă bagă zâzanie între noi, mai degrabă ne pune piedici, decât să ne țină laolaltă, în jurul unor idei și idealuri.
