Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

TUDOR FURDUI (TVR): „Îmi place enorm ce fac. Mă simt norocos”

„Am fost îndrăgostit de minge de mic”

– Transmis în direct de Televiziunea Română, cu o audiență absolut fabuloasă, Cam­pionatul Mondial de Fotbal a ocupat seară de seară micul ecran, iar tu te-ai numărat printre comentatori. Cum a început pasiunea ta pentru sportul cu balonul rotund?

– Pasiunea pentru fotbal a apărut încă din copilărie, o copilărie pe care, datorită tatălui meu, actorul, drama­turgul şi scriitorul Dumitru Furdui, am petrecut-o la Casa de Creaţie de la Mo­goşoaia, ceea ce mi-a dat ocazia să cunosc o mulţime de personalităţi au­tentice din domeniul scrisului (Marin Preda, Sânziana Pop, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Mircea Dinescu, Teodor Mazilu etc.), al muzicii (Vasile Vasilache Jr.), dar şi al sportului. Acolo, la Mogoșoaia, i-am cunoscut pe unii dintre fotbaliştii de marcă de la Dinamo: Cornel Dinu, care fusese declarat atunci „Fotbalistul Anului”, Florin Cheran, care era şi că­pitanul echipei naţionale, şi Dudu Georgescu, „Gheata de Aur”. Toţi trei făceau parte din „marea echipă” a lui Dinamo, cel din anii 1970! Aşa că pen­tru un copil ca mine, căruia nu-i plăceau alte jucării, ci doar mingea, îţi dai seama că întâlnirea cu aceşti „grei” a avut o influenţă uriaşă. Mai târziu, când am ajuns elev în clasa a III-a, deci în 1977, am intrat la „Tânărul Dinamo­vist”. Doamne, eram îndrăgostit de min­ge, de mirosul ierbii…! Totuşi, n-am rămas la fotbal decât doi ani, fiindcă mama m-a obligat să fac o alegere dură: ori fotbal, ori şcoală. Iar eu am ales şcoala. Oricum, însă în toţi aceşti ani, am continuat să joc, aşa, pentru plăce­rea mea, şi chiar şi acum, la aproape 55 de ani, nu trece nici măcar o săptămână în care să nu ies măcar o dată la un meci între prieteni.

„Ceaușescu, dă-mi copilul!”

– Aşa cum ai spus, eşti fiul marelui şi regretatului actor Dumitru Furdui, care a murit în Paris, în condiţii dramatice. Ai stat şi tu acolo, cu el, zece ani. Care sunt cele mai frumoase amin­tiri pe care le ai despre el? Dar despre Franţa?

Cu tata, marele actor Dumitru Furdui, la Mogoșoaia

– Îi sunt extrem de recunoscător tatei că m-a dus în Franţa, scăpându-mă astfel de teroarea comunistă a ultimilor ani de dinainte de revoluţie. Tata s-a refugiat politic în Franţa în 1983, pentru că nu mai suporta cenzura la care era supus: a scris mai multe piese de teatru, care i-au fost pur şi simplu interzise! Evident că plecarea lui a deranjat autorităţile comuniste, aşa că eu, în România, n-aş mai fi avut nici un viitor. Conştient de situaţie, tata a făcut demersuri ca să mă aducă la el, apoi, în 1985, disperat, a recurs la un gest extrem: s-a dus în Piaţa Drepturilor Omului din Paris, cu o pancartă pe care scria, în limba franceză, „Ceauşescu, dă-mi copilul!” şi cu două sticle cu benzină, ameninţând că era hotărât să-şi dea foc. Pro­testul lui a avut efectul dorit: am fost urcat în avion şi trimis în Franţa. Momentul acela, al re­întâlnirii cu tata, este cea mai emoţionantă dintre amintirile mele legate de el: cu câtă bucurie ne-am strâns în braţe! De fapt, toată viaţa noastră împreună e o amintire tandră şi profundă. Tata a plecat din ţară doar cu două valize, lăsând în urmă o carieră solidă şi aruncându-se în necunoscut. A trebuit să-şi ia viaţa de la capăt, inclusiv la nivel profesional, dar a reuşit: a ajuns să joace pe cele mai mari scene de teatru ale Pa­risului şi să fie din nou preţuit şi recompensat cu aplauze. Uite, un alt moment emoţio­nant din amintirile mele legate de tata este acela al premierei piesei    „Regele Ubu”, în regia lui Roland Topor, de la Théâtre National de Chaillot, din Paris. Nu pot să-ţi descriu cât de mândru am fost de el pentru turul de forţă actoricesc pe care l-a făcut în acest spec­tacol!

– Dar tata era şi el mândru de băiatul lui?

În piesa ”Piatra din casă”

– Da, şi mi-o şi arăta permanent! Tata era un părinte cald, tandru, foarte apropiat de mine… Discuta cu mine, încerca să mă înveţe tot felul de lucruri despre viaţă, avea mare grijă de mine… Gândeşte-te că, la început, nouă nu ne-a fost deloc uşor în Franţa. Eu aveam 17 ani când am ajuns acolo, iar tata nu reuşise încă să devină „Dimitri” Furdui, actorul apreciat de pe scenele pariziene. Iniţial, am locuit într-o cameră, că garsonieră e prea mult spus: spaţiul nostru de viaţă avea 15 metri pătraţi! Nu pot să zic că nu aveam ce să mâncăm, dar erau luni când făceam economie până la ultimul franc ca să reuşim să rezistăm. Însă eram așa de fericiţi că eram împreună! Tata a muncit din greu, fiind obligat să o ia din nou de jos, în meseria lui, dar, după câţiva ani, eram din nou pe linia de plutire. Nici mie nu mi-a fost ușor… În primul rând, a trebuit să învăţ o limbă nouă. În ţară făcusem Şcoala Germană, iar în ceea ce privea franceza nu aveam decât nişte noţiuni rudimentare. Din fericire, am ureche bună, aşa că m-am servit de televizor: urmăream toate jurnalele de ştiri de pe TF1 şi încercam să coor­donez ce auzeam cu mişcările buzelor prezen­tatorilor. În felul ăsta, în trei luni, am ajuns să mă descurc bine în franceză! Şi poate de-acolo mi s-a născut şi pasiunea pentru televiziune. (râde) Apoi am mers la şcoală, unde din nou mi-a fost destul de greu să mă adaptez. Când am plecat din România, eram în clasa a XII-a, dar acolo am intrat în clasa a XI-a şi m-am trezit cu toate materiile umaniste predate în franceză. Noroc cu matematica – limba universală – unde n-am avut dificultăţi, că întot­deauna am fost foarte bun la ea. Ulterior, obţinând cetăţenia franceză, am fost obligat să fac serviciul militar, care dura un an, şi pentru că m-ai întrebat dacă tata era mândru de mine, uite, ăsta e un alt exemplu: evoluam în cadrul paradei militare, în uniforma mea albastră, foarte frumoasă, de aviaţie, iar tata a venit să-şi vadă băiatul şi-i ţin minte, mai presus de orice, privirea. În ea se citea o mândrie uriaşă! Cred că el şi-ar fi şi dorit să rămân în armată, fiindcă tatăl lui, bunicul meu, a fost militar, a fost pe front şi în Est, şi în Vest… Dar destinul meu a fost altul: după zece ani de Franţa, în 1995, am hotărât să mă întorc definitiv în România. Ceea ce pe tata l-a mâhnit amarnic, după atâtea sacrificii pe care le făcuse… Dar lucrurile se schimbaseră în ţară, iar eu aveam convingerea că urmau să se schimbe în continuare în şi mai bine, eram aşa de plin de speranţă… La 27 de ani am revenit în Bucureşti, unde foarte mulţi m-au luat de nebun, pentru că, în ciuda faptului că regimul căzuse, toată lumea voia să plece din România, numai eu mă întorsesem.

„Îmi doresc ca amintirea lui să rămână vie”

– Eşti foarte preocupat de memoria tatălui tău, ai scos şi o carte, „Lumea teatrului românesc”, scrisă de el, care dovedeşte că Dumitru Furdui avea şi talent literar. Ce te motivează în demersul acesta atât de frumos?

Cu mama și tata

– Îmi doresc ca amintirea lui să rămână vie şi îmi doresc ca tata să continue să fie apreciat pentru talentul său actoricesc, dar şi pentru cel de scriitor. La anul se împlinesc 25 de ani de la dispariţia lui – nu-mi vine să cred! – şi, din păcate, tinerii de azi nu-l mai ştiu decât din seria de filme „Brigada diverse”, ca sergentul-major Cristoloveanu. De fapt, el a fost, în primul rând, un uriaş actor de teatru. După părerea mea, rolul pe care l-a făcut în „Jurnalul unui nebun”, de Gogol,    a fost apogeul carierei lui. Nu e ușor să duci în spate o piesă de o oră şi jumătate, într-un singur personaj! Victor Rebengiuc, cu care tata a fost coleg, spunea:”Mă, taică-tu juca atât de bine piesa asta, încât intrase în pielea personajului!”. În ceea ce privește cartea lui, pe care am reeditat-o, „Lumea teatrului ro­mânesc”, e o radiografie perfectă a acestei lumi, în perioada dintre anii 1950 şi 1980. Şi e un volum care îl re­levă pe tata drept memorialist excepţional şi scriitor dăruit.

Copilul de mingi al scenei

– Tatăl tău a fost actor, iar mama ta, doamna Gabriela Stă­nescu, a fost balerină la Ope­ra Naţională din Bucu­reşti. Tu n-ai fost niciodată atras de scenă?

La Paris: un tată mândru de băiatul lui în uniformă de aviator

– Pentru că ţi-am spus că în copilărie îmi plăcea atât de mult mingea, îndrăznesc o în­tor­sătură de condei: în anii mici ai vieţii am fost copilul de mingi al scenei. (râde) Am trăit în culisele teatrului şi ale Ope­rei, am avut acces neîngrădit la lumea din spatele cortinei, la dis­cuţiile dintre artişti şi regi­zori, la repetiţii… Ceea ce a năs­cut în mine o dragoste pro­fundă şi intensă pentru artă. Tata şi-ar fi dorit să fac teatru, dar eu am avut aşa, teama nu­melui pe care ar fi trebuit să-l duc mai departe, teama că eu n-aveam să mă ridic, ca talent, nici până la glezna lui şi că i-aş fi făcut numele de ruşine. Dar ce să vezi! La maturitate, am reuşit să mă dezbar de frica asta, şi acum cinci ani am de­butat în teatru, în piesa „Piatra din casă”, în regia lui Cons­tantin Dicu. A fost un spec­ta­col televizat, transmis în di­rect, menit să onoreze aniver­sa­rea a 60 de ani de Teatru Na­ţional de Televiziune. Şi, cu toate că sunt convins că tata mi-ar fi spus că mai am multe de învăţat, spre bucuria mea, am primit doar felicitări de la cei care au văzut spectacolul. Ceea ce mi-a stârnit pofta să „recidi­vez”. „Aştept provincia”, cum se spunea pe vre­muri. (râde)

– Copilul de mingi a ajuns, în cele din urmă, absolvent de ASE. Cum ai făcut pasul spre micul ecran?

Alec Dimitri Furdui, în vizită la tata, la serviciu

– În 1999, la un an după decesul tatei, redacţia de divertisment din TVR a făcut o emisiune dedi­cată memoriei lui. Şi cum ştiam aproape toate apa­riţiile tatei de la TV şi din piesele de teatru, Ovidiu Dumitru – Dumnezeu să-l ierte! – m-a chemat să merg să-l ajut. Atunci am avut primul contact cu arhiva, cu casetele… După două săptămâni, mi-am dat seama că televiziunea mi se potrivea mănuşă – mă duceam acolo cu o plă­cere nebună – mă conta­mi­na­sem cu microbul ei. De care nici n-am mai scăpat! Apoi, într-o zi, am făcut o vizită în redacţia de sport şi, brusc, drumul meu în carieră a cotit definitiv. N-am mai vrut să plec de-acolo nici mort! Doi ani şi jumătate am muncit fără să fiu angajat! Ulterior, deşi ca absolvent de ASE aveam un job foarte bun, cu un salariu foar­te mare, am renunţat la el, pentru un salariu mo­dic, la vre­mea respectivă. Dar marea mea pasiune pentru televi­ziu­ne nu se măsoară în bani. Când mă gândesc acum la ce-am făcut, şi mie mi se pare in­credibil: am dat cu piciorul unui post excelent şi m-am arun­cat cu capul înainte în necu­noscut, într-o junglă… Fiindcă televiziunea e o junglă şi rezişti foarte greu!

„L-am convins pe Mircea Lucescu să revină pe micul ecran”

– S-au împlinit 22 de ani de când eşti în TVR! Ce te motivează în continuare în ceea ce faci? Care e partea frumoasă a meseriei tale?

Jocul cu mingea

– Partea frumoasă e că… nu mă satur de televiziune! Îmi place enorm ceea ce fac şi mă simt norocos, din punc­tul ăsta de vedere, fiindcă nu sunt mulţi oamenii care se duc cu plăcere la serviciu. Televiziunea mă provoacă, mă inspiră zi de zi. De-asta, de-a lungul anilor, am vrut să fac şi altceva, nu doar sport şi ştiri sportive: am participat la tot felul de emisiuni de divertisment, am reuşit să fac un reality-show, combinat cu sportul, care s-a numit Microbist de Româ­nia… Sunt foarte mân­dru de proiectul ăsta: am filmat o lună de zile în Maldive, cu zece suporteri care au trebuit să depăşească pe rând nişte probe dificile, ca să câştige titlul de cel mai tare microbist al României. Şi, în continuare, aş vrea să fac şi alte lucruri, în afară de ştiri sportive. În plus, apropo de ceea ce mă motivează, contează şi aspectul întâlnirilor extraordinare, cu oameni spe­ciali, deo­se­biţi. Uite, de exemplu, acum, la emisiu­nea „Studio Mondial”, am reuşit să-l con­ving pe Mircea Lucescu să revină „pe sticlă” după o perioadă îndelungată, iar fap­tul că a acceptat invitaţia mea a fost o onoa­re şi o bucurie. Ce să mai spun că ediţia cu dânsul a avut cel mai mare succes dintre toate ediţiile „Studio Mondial”! Din pă­cate, nu mai sunt mulţi astfel de oameni in­tere­sanţi, valoroşi, cu-adevărat senzaţionali…

– Tudor, eşti tatăl mândru al unui băiat, Alec Dimitri Furdui… Te descurci ca pă­rinte? Îi calci pe urme tatălui tău?    

– O mare bucurie a mea este că fiul meu face teatru, la fel ca bunicul lui. E la Şcoala de Tea­tru a Deliei Nartea, actriţă a Teatrului de Come­die. Se pare că a moştenit talentul pe linie de fa­milie! Alec are abia 15 ani, e în clasa a IX-a, dar uite că la în­che­ie­rea anului de curs a jucat în „Ursul”, de Ce­hov, şi a avut o prestaţie excelentă, primind apla­uze la scenă deschisă și foarte multe felicitări! Iar eu am fost ne­spus de emoţionat şi, ca odinioară tata, am fost foar­te mândru de băiatul meu! Sunt ală­turi de el întru totul. Sigur, acum el e deja ado­lescent şi începe să se mai desprindă de tata, e mai ocupat cu ami­cii lui, dar vreau să rămânem prieteni în adevăratul sens al cuvântului.   

– Cu Moş Crăciun unde te întâlneşti anul ăsta? Ce-ai vrea să-ţi pună sub pom?

– Sunt un tip foarte ac­tiv, nu prea stau locului, me­reu am plinul de benzi­nă făcut şi abia aştept să se-nvârtă roata maşinii. Deci şi de sărbătorile as­tea o să mă mişc între mul­te locuri, totuşi întâlnirea cu Moş Crăciun o să se pe­treacă acasă. O aştept cu atât de multă bucurie! Se pare că acum, la aproape 55 de ani, sunt mult mai copil decât eram în co­pi­lă­rie! În privinţa dorin­ţelor, îl rog pe Moşu’ să-mi adu­că sănătate, pentru mi­ne şi pentru toţi ai mei, in­clusiv pentru mă­tuşa mea dragă, Tamara, sora tatei, care sea­mănă foarte mult cu el, are aceeaşi genă basara­bea­­nă sănătoasă. Sunt foar­­te apropiat de ea şi, cum­va, de fiecare dată când mă duc s-o vizitez, e ca şi cum m-aş duce să mă întâlnesc cu tata…

„Am ținut cu Franța și cu Mbappé”

– Nu putem încheia interviul fără să vorbim puţin şi despre Campionatul Mondial de Fotbal. Care echipă ţi-a plăcut cel mai mult? Care ju­cători? Când crezi că va ajunge şi România la un Campionat Mondial?

– Mă bucur că ai adus în discuţie şi subiectul ăsta, fiindcă a fost cel mai important eveniment sportiv al planetei, iar eu am fost implicat 100% în această competiţie: am prezentat ştiri, am moderat emisiuni la TVR şi, în plus, am avut şi câte două in­tervenţii pe zi la „Radio France”. Îţi mărturisesc că a fost cea mai plină perioadă profesională din toată cariera mea de până acum! În ceea ce privește campionatul, pentru că am trăit 10 ani în Franţa şi am şi cetăţenie franceză, n-am putut să nu ţin cu echipa acestei ţări. Cu atât mai mult cu cât trupa lui Didier Deschamps e şi campioană mondială en titre, deci am previzionat c-ar avea mari şanse să se impună şi acum. Dintre jucători, l-am preferat detaşat pe Mbappé, care e un atlet desăvârşit, or, în fotbalul de azi, viteza şi viteza de execuţie contează cel mai mult. Mbappé are o uşurinţă fantastică în a-şi depăşi adversarii! De pildă, în meciul din grupe cu Polonia a prins un sprint în care a avut o viteză de 35 de kilometri la oră! Adică, media orară a tre­nu­rilor din România! În ceea ce priveşte prezenţa României la un Campionat Mondial, îţi spun cu amărăciune că nu cred că asta se va întâmpla prea curând. Chiar dacă se va mări numărul echipelor care vor participa la următorul Campionat Mondial, cel din Statele Unite, nu văd naţionala noastră ajun­gând nici acolo. E o dife­renţă enormă între fotbalul de la noi şi fotbalul care se joacă în alte ţări!

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian