Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

DIANA DUMITRESCU (Actriță): „E ultimul an care începe cu cifra trei. Trebuie să-l onorez pe măsură”

– Actriță de teatru și cinema, a dat lovitura cu rolul Ra­lu­ca, din serialul „Strada Speranței”. O pițipoancă pe care o joa­că așa de bine, încât a transformat-o într-un personaj în­drăgit. Am poftit-o la o discuție despre „misterul” de-a fi ac­triță, dar și o mamă preafericită a unui băiețel „spinozaur”-

Secretele bucuriei

– Fiecare an nou începe cu vise pentru viitor, dar nu toți oamenii izbutesc să și le împlinească. Tu pari să te numeri printre învingători. Tot ce ți-ai propus până acum s-a împlinit și profe­sio­nal, și personal. Ai o formulă secretă a succe­sului?

– E vorba de o combinaţie de ingrediente, ca la prăjiturile reușite. Pe primul se află încrederea în puterile tale, fără de care nu poți face nimic. Mai există şi clipe de îndoială, de temeri, dar, în ge­neral, evoluţia din anii de carieră pe care i-am acumulat până acum mi-a dovedit că sunt pe drumul cel bun, că am abilități pentru meseria pe care o fac. Și, chiar dacă uneori mai apar îndoieli, încet-încet, încrederea despre care vorbesc a crescut și-mi permite să visez la mai mult. Apoi, în „formula secretă”, despre care mă întrebi, intră și relaxarea care vine din posibilitatea de a alege în profesie să faci ce vrei din libertatea de a accepta doar anu­mite proiecte și doar anumiți oameni, cu care să lucrez. Libertatea deciziei îmi dă o energie fantastică, o moti­vație și o bucurie extraordinare: e formidabil să faci ce-ți place și să lucrezi cu oameni cu care rezonezi profesional. Cuvântul „trudă” dispare din vocabular, iar oboseala e doar o stare plăcută, nu un chin. Să faci o meserie care îți place e una din marile șanse ale unei vieți împlinite, un fel de a fi mereu bucuros. Nu mă pot gân­di la bieții oameni care muncesc fiindcă trebuie, care merg la muncă strângând din dinți. Energia vie­ții are nevoie de bucurie. Iar eu o am. Sunt un om bucuros, Ines!                                                                                               

O pițipoancă simpatică: Raluca

– Dintre toate proiectele în care ai fost implicată în 2022, care ți-a plăcut cel mai mult?

În rolul Raluca, din serialul ”Strada Speranței”, de la Kanal D

– Cu siguranţă a fost rolul Raluca, din serialul „Strada Spe­ranţei”, de la postul de te­leviziune Kanal D. M-am bucu­rat foarte mult că tocmai de sărbători a fost difuzat un episod special din acest serial. Atunci există o dispoziție spe­cială pentru spectacol, oamenii stau acasă și televizorul ocupă un loc important în viața lor. Să-și înceapă anul cu tine chiar e ceva…

– Cum ai ajuns să fii dis­tribuită în serial?

– Povestea cu „Strada Spe­ranţei” a fost încâlcită, în sen­sul că am început să filmez la pri­mul sezon în 2021, dar episodul-pilot s-a filmat acum şapte ani! (râde) Deci, cu şapte ani în urmă, mi s-a propus acest proiect, am filmat pilotul, după care treaba a rămas aşa, cumva cu butonul de pa­u­ză apăsat, încât şi uitasem de acest serial. Apoi, în vara lui 2021, în iunie, am primit un telefon în care o voce de femeie mi-a zis fără alte introduceri: „Bună! Mâine vii la probe, da?”. Eu eram în va­canţă, cu familia, în Grecia, şi habar n-aveam des­pre ce vorbea. După ce m-am întors în ţară, m-a sunat Toni Grecu, „părintele” şi scenaristul seria­lului, care m-a pus în temă: vânduse proiectul către Kanal D şi voia să-mi propună să reiau rolul Ra­luca. I-am spus că accept, atât doar că, între timp, silueta mea suferise modificări, în urma naşterii lui Carol, băiatul meu, şi i-am cerut să-mi spună când începeau, efectiv, filmările. „În septembrie,” a ve­nit răspunsul. Atât mi-a trebuit. Până în septem­brie, am tras tare, ca să revin exact la forma fizică pe care o avusesem la episodul-pilot şi… am trecut la treabă. (râde)

– Cum te-ai descurcat cu personajul Raluca, atât de opus felului tău de a fi? Nu e greu să interpretezi pițipoance?

Scenă din serialul ”Strada Speranței”

– Iniţial, Raluca era o fetiţă destul de inocentă, dar odată cu primul sezon, Toni Grecu a zis să schimbăm macazul, s-o ducem într-un extrem foarte îngroşat: s-o facem, așa cum zici, o piţi­poan­că plină de ea, cu un carac­ter reprobabil, cu un nivel de edu­caţie şi de aspiraţii redus, care se coboară la a trăi cu un italian, şi bătrân, şi însurat… Aşa a ieşit această „tâmpită”, care nu e chiar proas­tă de tot, care vorbeşte un simulacru de ita­liană şi care, totuşi, are un şarm care te prinde rapid. (râde) Şi care pe mine, ca actriţă, m-a bucurat enorm, tocmai fiindcă a reprezentat o provocare. Pe de altă parte, munca mi-a fost uşurată de faptul că nu am dus lipsă de surse de inspiraţie. Trăim într-o epocă în care fete de genul Ralucăi se găsesc la tot pasul. Le vezi pes­te tot şi nu e greu să le identifici, fiindcă, prin ope­raţii estetice, toate arată la fel, au adoptat un şablon estetic de la care nu se abat, astfel că, vizual, ai sen­zaţia că, pe oriunde mergi, te tot întâlneşti cu acelaşi personaj, iar, şi iar, şi iar. N-o spun cu răutate, ci cu tristeţe. În orice caz, am avut de unde să mă inspir pentru Raluca.

– Cum a fost reîntâlnirea cu Toni Grecu? Mai lucraseși cu el…

– Aşa e, mai lucraserăm împreună la „Serviciul Român de Comedie”, însă nu atât de mult și de consistent pe cât am avut ocazia acum. A fost o veritabilă încântare: îl admir pe Toni din multe puncte de vedere! În primul rând, e un tip extrem de inteligent, mereu actual, extraordinar de în pas cu timpul, se ţine la curent cu tot ce e nou în lume și societate. Apoi, Toni ţine foarte mult la ceea ce scrie, aşa că face totul ca să te ajute pe tine, ca actor, să-i înțelegi textele și să le interpretezi exact aşa cum le-a gândit el. Se aşează calm şi-ţi explică, astfel încât să surprinzi toate nuanţele. Îmi place foarte mult că Toni scrie natural. Textele lui, deşi adesea conţin replici extrem de lungi, sunt foarte uşor de rostit, sună firesc, nu au nimic artificial. Iar peste toate astea, cu Toni lucrezi serios, dar şi râzi de te prăpădești. Cum să nu mă bucure o astfel de co­laborare?!

Toate felurile de actorie sunt importante

– În anii din urmă, ex­ceptând pauza forţată im­pusă de pandemie, ai făcut și mult teatru, cel mai re­cent spectacol fiind „O noapte furtunoasă”, în care interpretezi rolul Ziţa. Nu-ți ajunge suc­cesul ca actriță de film?

De Moș Crăciun: Diana, Alin și Carol

– Eu cred că toate felurile de actorie sunt im­portante, atât timp cât îți place ce faci și te ajută să-ți dai măsura talentului. Sigur, şi dacă ai con­diţiile să-ţi faci treaba ca lumea. În teatru ai mai mult timp să-ți pregătești personajul, să-i mai ada­ugi un zâmbet sau o lacri­mă. Pe când, atunci când lucrezi, de exemplu, la un serial de televiziune, ritmul de lucru e mult, mult mai accelerat: scenariul poate să-ţi vină chiar în ziua filmării şi poţi, de pildă, ca într-o singură zi, să filmezi sce­ne din şase episoade dife­rite! Tră­gând însă linie, așa cum am spus, actorie e indi­ferent unde joci: pe o scenă de tea­tru sau într-un film. Impor­tant este să devii personaj. Dacă se poate, unul de neuitat.

– La un moment dat, ai pornit o afacere în afara ac­toriei: proiectul numit „Iu­bibil”. Cum merge?

– „Iubibil” a pornit de la plăcerea şi bucuria mea de a-mi decora casa. Am făcut un curs de flo­ristică, apoi am trecut la table-setting (aranja­rea meselor), fiind o colecţionară împătimită de cris­taluri, de porţelanuri şi de alte obiecte care înso­ţesc o masă rafinată, împrejurul căreia te strângi, alături de familie şi de prieteni. După care m-am extins şi la decorarea de spaţii. Apoi, un prieten de familie, proprietarul unei tratorii, m-a lăsat să-mi „fac de cap” în restaurantul lui: i-am refi­nisat nişte piese de mobilier, i-am conceput un nou stil de table-setting, i-am găsit nişte amplasamente florale surprinzătoare… A rezultat un spaţiu cu o atmosferă mult mai caldă şi mai primitoare, şi de-aici mi-a venit ideea unei afaceri în domeniul table-scaping-ului (peisagistică de masă) pentru petreceri private: Iubibil. Un proiect de suflet, foarte important, un „ceva” al meu. În actorie, toate proiectele sunt colaborări – cu alți actori, cu regizorii… Or, eu sim­ţeam nevoia de un „ceva” care să pună doar în mâinile mele controlul. Aşa că am pornit „Iubibil” cu mult en­tu­ziasm şi cu multă dedicare, inves­tind în afacerea asta multă energie şi destul de mult timp. De-aici a apărut și problema: mi-am dat seama că timpul petrecut departe de băiatul meu, de Carol, îl afecta. Am observat la el nişte schimbări de comporta­ment, şi nu în bine. Carol e foarte legat de mine şi e încă mult prea micuţ ca să poată să înţeleagă şi să facă faţă despărţirilor mai lungi.    Aşa că am hotărât că „Iubibil” poate să mai aştepte, cu atât mai mult cu cât nu depind finan­ciar de această afacere. O să mă re­zum, încă vreo câţiva ani, doar la une­le proiecte de mai mică anvergură, ca­re să-mi permită să-mi aranjez progra­mul în funcţie de acela al lui Carol, de orele în care el stă la gră­diniţă: copilul meu, binele lui, reprezintă suprema mea grijă, totul cade pe locul doi în raport cu el.

Rockerul spinozaur

– Ce mai face Carol? Merge spre patru ani, nu?

La cârma vieții

– În afară de faptul că nu vrea să mănânce la gră­diniţă (râde), e un bă­iat tare bun, cuminte, în­ţele­gător, ascultător… Am descoperit de curând că-i place foarte tare muzica, dar nu orice fel de muzică: trebuie să fie neapărat rock! Ca atare, Alin, soţul meu, i-a că­utat o chitară pe mări­mea lui şi să-l vezi cum zdrăngăne la ea şi cum dă din cap… E un rocker foarte „supărat”! (râde) Apoi trece la pianină, iar acolo se domoleşte… Pare să fie o fire artistică, fiindcă îi place foarte mult să şi picteze. Dar l-a moştenit şi pe taică-su: îi plac toate maşinăriile care ţin de domeniul construcţiilor. Aşa că avem casa plină cu mini-excavatoare, basculante, maca­rale… Asta, pe lângă colecţia impresionantă de dinozauri, care reprezintă o altă mare slăbiciune a lui Carol. E îndrăgostit de ei şi s-a declarat pe sine însuşi ca fiind un „spinozaur”, motiv pentru care a trebuit să-i confecţionez, dintr-o pernă alungită, o „coadă” de di­nozaur, cu care umblă toată ziua prin casă, ima­ginând diverse scenarii. Sunt foarte fericită că are multă imaginaţie, fiindcă asta, în mod cert, o să-l ajute, o să-i dezvolte şi inteligenţa, şi psihicul, şi emo­ţionalul. Iar un om cu o imagi­naţie bogată nu se plictiseşte niciodată!

– În rolul de mamă, pe care se pare că-l joci la perfecție, apar greutăți legate de vârsta copilului? E mai ușor cu el mic sau mare?

– Ştii cum se spune: copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari! Îmi dau seama că, pe măsură ce creşte, iar eu, încetul cu încetul, nu mai pot să-l protejez întru tot şi toate, devin din ce în ce mai îngrijorată. Cu cât ia mai mult contact cu lumea şi cu viaţa, cu atât mai puţin pot să-l apăr, iar gândul ăsta şi sentimentul neputinţei sunt foarte greu de gestionat. Pe de altă parte, deşi înainte de naştere mă aşteptasem să fiu o mămică de-a dreptul isterică (râde), în realitate, sunt totuşi destul de calmă, în sensul că, în situaţiile de criză (de exem­plu, la o boală), reuşesc să-mi păstrez calmul şi să fiu foarte pe fază. Abia după ce furtuna a trecut şi Carol e bine, mă ascund undeva şi plâng, ca să scot din mine toate emoţiile şi fricile pe care le-am adunat. E o eliberare a ceea ce am ţinut în mine.

– Ultima întrebare, Dia­na: cum ai păşit în 2023?

La mulți ani!

– A fost o trecere între ani foarte frumoasă: împreună cu Alin şi cu Carol, am mers la munte, în acelaşi loc unde am petrecut şi primul Revelion, la începutul relaţiei noastre. Aşa că amintirile de atunci s-au împletit cu bucuria prezenței lui Carol, acest copil minunat care ne împlineşte amândurora viaţa! Îi suntem atât de recu­noscători lui Dumnezeu că ni l-a trimis! A fost un Revelion emoţionant, dar care mi-a dat şi foarte multă putere şi op­timism. Sunt plină de visuri şi de dorinţe, care sper să se îm­plinească. Cu atât mai mult cu cât acesta e ultimul meu an de viaţă care începe cu cifra 3. Trebuie să-l onorez pe măsură: sper ca anul acesta să mai rămân o dată însărcinată. Îmi doresc foarte mult încă un copil.

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian