Biserica „Sfântul Dumitru” din Bixad – Covasna

Pe urmele părintelui ARSENIE BOCA

– În nordul județului Covasna, în localitatea Bixad, unde mai trăiesc puțini români ortodocși, se află prima biserică pictată de părintele Arsenie Boca. S-a întâmplat după terminarea studiilor sale la facultatea de Belle Arte din București, iar îndrumător i-a fost profesorul său, pictorul Costin Petrescu –

Picta atent, urmărit îndeaproape de pro­fesorul Costin Petrescu, însoțind de rugă­ciune fiecare muiere a penelului. Din mâna lui, purtată de har, ieșeau chipuri de îngeri și sfinți cu ochi mari, totdeauna albaștri. Într-un fel, prin frescele sale, tânărul diacon Zian Boca își zu­grăvea credința și dorul de Dumnezeu. Era diacon de doar doi ani, dar știa că se pregătea să-l slujească pe Hristos toată viața. Și mai știa că acum, când așternea cu penelul lui subțire culorile străvezii care dădeau viață icoanelor, tot lui Hristos îi slujea. Pictura unei biserici e o rugăciune întrupată. Pes­te nici un an avea să plece în Sfântul Munte al Athosului, să-și stâm­pere setea de rugăciu­ne, de singurătate și li­niștire a inimii, cel mai de preț și mai greu de purtat meșteșug al că­lugărului și creștinului deopotrivă.

Dumnezeu alungat

Când tânărul diacon Zian Boca ajungea la Bixad, în vara lui 1938, în­tâl­nea aici o comu­ni­tate de români ortodocși, răs­tignită pe crucea istoriei. Satul lor fusese întemeiat de o familie românească, în ur­mă cu trei veacuri, rădăcinile așezării fiind și mai vechi, coborând în timp cu multe milenii în urmă. Arheologii care au fă­cut săpături în zona Bi­xa­dului au găsit urmele unei culturi străvechi, de acum 6000 de ani, cultura Cucu­teni-Ariușd-Tripolie. Peste civilizația aceasta au venit apoi dacii, care, cu câteva sute de ani înainte de Hris­tos, și-au durat aici o cetate, din care s-a păstrat o necro­polă de incinerație. În peri­oada medievală, pe ma­lul drept al Oltului, pe un pinten de stâncă înalt de 700 de metri, a fost clădită Cetatea Șoimului, care, la 1421, a rezistat unei invazii turcești. Tradiția spune că numele îi venea de la șoimii care erau prinși din cuiburile lor, pentru a fi trimiși mai apoi către Stambul, unde erau folosiți la vânătoare. În apro­pierea acestei cetăți, pe la 1700, când Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, lângă un izvor din pădure, pe un teren al contelui Mikes, s-a așezat familia unui dogar român. Meșter în lemn, și el și urmașii lui au lucrat pentru grof, la pădure. Locului îi spune și astăzi „Burdeu” (bordei n.n.), amintire a primului sălaș de la care a pornit satul. Românii și-au ridicat la început o bisericuță de lemn, atestată la 1712 și, după ce aceasta a fost mistuită de un incendiu, în locul ei una de piatră, la 1835, cu aju­torul negusto­rului Gheorghe Antoniu din Brașov. Noul lăcaș a fost sfințit în 1845, de mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei, și este în picioare și astăzi, după ce a trecut prin nenumărate urgii și a fost la un pas de a fi demolat. Aici veneau să se roage, duminică de dumi­nică, la început de secol XX, 640 de su­flete de români orto­docși. Numărul a fost consemnat ofi­cial de autoritățile ma­­ghiare, care au dez­lănțuit furia asi­milării silite a ro­mâ­nilor din inima Tran­sil­vaniei. Autorii vo­lumului „Românii din Covasna și Har­ghita” scriu că ordi­nele au venit de la prefectul Kiraly Ala­dar, iar învățătorul satului, Kadar Ar­pad, le-a urmat fana­tic. În doar câțiva ani, teroarea va șter­ge secole de iden­titate românească și de religie ortodoxă.

Pe crucea vremurilor

„Să luați aminte că aceștia nu mai sunt orto­docși!”. Cu­vintele învățătorului Kadar Arpad din Bixad îi vor fi căzut în inimă ca piatra, fiicei preo­tului ortodox din sat. Tatăl îi era la închisoare, iar eno­riașii erau amenin­țați cu trimiterea în lagăr, dacă nu se lepădau de ortodo­xie. Până la urmă, au fost trecuți cu de-a sila în registrele bisericii catolice, așa încât autoritățile maghiare au putut raporta, la 1917, că la Bixad, din cele 640 de suflete românești ortodoxe, consemnate oficial la 1903, nu mai rămă­sese niciunul… În sat mai existau doar maghiari de confesiune catolică. Peste această rană, adâncă și dureroasă, a venit la Bixad, după Marea Unire, părintele Dumitru Trifan. El este cel care va lua ini­țiativa ridicării unei biserici noi, pentru că cea con­struită la mijlocul seco­lului al XIX-lea era pără­ginită de trecerea vremurilor. A fost ajutat de un român inimos și înstărit, Dumitru Bogdan, care avea carieră de piatră în Bixad și care, în calitate de ctitor, a vrut ca noul lăcaș să fie zugrăvit de cel mai important pictor de monumente al României Mari – Costin Petrescu, căruia i se încredințase și uriașa frescă a Ateneului Român din București. Maestrul l-a luat cu sine pe studentul său apropiat, diaconul Zian Boca, viitorul mare duhovnic de la Sâmbăta de Sus. Au poposit împreună la Bixad, în vara lui 1938, și au lucrat până în primăvara lui 1939, reușind să picteze toată partea superioară a noii bi­se­ricii. În vara lui 1940, ea era sfințită de Mitro­politul Ardealului, Nicolae Bălan. A fost lucrarea lui Dumnezeu, pentru că, în toamna lui 1940, peste așezare și biserică se va dezlănțui din nou urgia maghiarizării, de data aceasta, prin cizma fascistă a trupelor lui Horthy. „Mi-au trebuit cincisprezece ani de păstorire în această parohie, ca să pot strânje sub scutul sfintei noastre biserici majo­ritatea turmei împrăștiate”, scria părintele Dumitru Trifan, în hrisovul pe care l-a așezat la baza crucii de pe noua biserică. Dar în doar șapte ani, ocupanții vor risipi tot ceea ce părintele Dumitru strânsese. Sunt convins că dia­conul Zian a prevăzut toa­te acestea. El va fi știut că picta biserica unei turme răs­tignite. Și a topit, în icoanele zugrăvite aici, toată durerea fraților lui români, striviți de tăvălugul istoriei. Tăvălug care se va prăvăli și peste fres­cele zugrăvite de el.

Drumul spre biserica Sfân­tul Dumitru pleacă din centrul satului Bixad și urcă spre Lacul Sfânta Ana. Merg pieptiș, printre case bine toc­mite, cu porți vechi, de lemn, din dosul cărora e greu să văd curțile, păzite ca niște cetăți. Biserica e lesne de zărit din drum, albă și frumoasă, ca o mireasă. Înfățișarea ei mă duce cu gândul la ctitoriile brânco­veanului, care au adus în Ar­deal pecetea ortodoxiei munte­ne. E un stil de o frumusețe lu­minoasă, izvodit din îngemă­na­rea cerdacurilor argeșene cu ferestrele și logiile venețiene, un stil care a dat credinței noas­tre răsăritene un spațiu de rugăciune în care să se simtă ca în rai, și ca acasă, în România. În pridvorul de piatră al bise­ricii din Bixad, mă simt ca la Hurezi, la Arnota sau la Go­vora. Deschid poarta grea, de lemn, restaurată cu grijă, și pășesc înlăuntru. Frumusețea bisericii se aprinde prin razele soarelui de iarnă, ce pătrund prin fereastră. De îndată ce intri, din absida altarului te întâmpină Maica Domnului cu Pruncul în brațe. E greu, chiar și pentru un specialist, să distingă între penelul maestrului Costin Petrescu și cel al ucenicului Zian Boca, dar eu simt, iar sufle­tul nu mă minte, că atât Preacurata pictată pe absida altarului, cât și icoanele de pe Catapeteasmă ale Maicii și ale Mântuitorului au fost zugrăvite de Sfântul Ardealului. E în ele o ardoare care depășește asprimea asce­tică a frescelor profesorului și, mai presus de toate, ochii: albaștri ca cei ai părintelui Arse­nie. Va fi visat să se îngemăneze cu cerul, prin culoarea lui să-și afle o rudenie cu el, încă din timpul vieții. Culoarea credinței și-a veșniciei. Un albastru care i-a scos din minți pe soldații lui Horthy. Când au intrat în Bixad, în toamna lui 1940, au profanat și biserica Sfântul Dumitru, scrijelind cu vâr­ful baionetelor ochii albaștri ai Maicii Dom­nu­lui și ai lui Hristos. Doar ochii! Iisus și Maica Domnului, orbi.

„M-am rezemat de zid și am început să plâng”

„Eu am fost trimis aici ca preot exact acum cinci ani, în preajma Cră­ciunului, și-mi aduc aminte că am fost șocat de fru­musețea acestei bi­serici. M-a impre­sionat foar­te mult! Începutul a fost greu, dar Dumne­zeu, prin rugă­ciunea părintelui Arse­nie, ne-a aju­tat. Țin minte și acum prima slujbă, de Sfân­tul Ioan Bo­tezătorul. În bise­rică era un frig cumplit, une­le geamuri de la turlă erau sparte, iar singura sobă de teracotă nu mergea, scotea un fum cumplit.

În plus, tabla de pe acoperiș era roasă de trecerea anilor și trebuia schimbată. Bani nu avem, sun­tem o parohie foarte să­racă, cu doar câțiva credin­cioși, dar de la episcopie m-au îndrumat către Ministe­rul Cultelor, să fac un dosar pentru a fi sprijiniți. Răspun­sul    a fost, pentru mine cel puțin, o minune. S-a întâmplat de hramul bisericii, când un grup de cre­dincioși din București, care-l iubesc pe părintele Arsenie, vin la slujba liturghiei. În anul respectiv nu au putut să ajungă, dar au venit, nu am să uit toată viața, pe 15 noiembrie, era o zi de joi. Și au ținut neapărat să facem și un parastas spre pome­ni­rea părintelui. Ei bine, după ce s-a terminat paras­tasul, mi-a sunat telefonul: eram anunțat că Minis­terul Cultelor îmi aprobase banii pentru refacerea acoperișului. Vă spun sincer că mi s-au înmuiat picioarele, m-am rezemat de zid și am început să plâng. Mi-am zis că nu are cum să fie întâmplător faptul că în ziua în care fac un parastas pentru părintele Arsenie să primesc și banii pentru reno­varea bisericii pictate de el. Nu are cum să fie o coincidență!”.

Părintele Mihai Mogoșescu este un om puternic, trecut prin multe greutăți. În treacăt fie spus, este singurul preot pe fruntea căruia am văzut broboane de sudoare la slujba de dinaintea acestui interviu,    deși în biserică era atât de frig, încât dascălii sco­teau vălătuci de abur când cân­tau. Părintele păstorește patru sate din Covasna, în care tră­iesc doar o mână de români: Bixad, Micfalău, Bățanii Mari și Aita Seacă. Dintre toate, Bixadul ocupă un loc aparte în inima lui, prin biserica Sfântul Dumitru, pictată de părintele Arsenie Boca. Pentru părintele Mihai, Sfântul Ardealului e o prezență vie. Uneori, această prezență ia și un chip, așa cum s-a întâmplat în vara anului trecut.

În fiecare duminică, părin­tele Mogoșescu slujește, prin rotație, în câte o biserică din cele patru sate pe care le păstorește. Într-o duminică din vara lui 2022, venise rândul Bixadului, și câțiva creștini din sat ajunseseră la liturghie. Printre ei era și o familie pe care nu o cunoștea deloc. Fapt cu totul straniu, în­tru­cât, în afară de creștinii din sat, nimeni altcineva nu știe când anume e liturghie la biserică și când nu e. „La sfârșitul slujbei, i-am întrebat cine sunt și de unde au venit. Mi-au spus că sunt din Lunca Câlni­cului și au venit aici aduși de un preot. Pe moment, nu m-am gândit foarte mult la ceea ce mi-au spus, dar, la câteva zile, un preot cu care sunt prieten și care-i cunoș­tea, mi-a dat telefon și m-a întrebat dacă am avut o fa­milie din Lunca Câlni­cului la slujbă. I-am spus că da. «Și nu ai văzut, părinte, că împreună cu ei, la slujbă, era și un preot care-i adusese la biserica din Bixad?!» Afir­mația lui m-a bulversat. I-am răspuns: «Iartă-mă, părinte, dar eu nu am văzut niciun preot în biserică! Iar biserica mea nu e atât de mare și nici credincioșii mei atât de mulți, încât să nu văd că, împreună cu ei, mai este un preot în biserică!». Fa­milia din Lunca Câlnicului venise neînsoțită de nimeni! La nici două săptămâni, acea familie a apărut din nou la Sfânta Liturghie. Atunci mi-au po­vestit ce se întâmplase, cu două săptămâni în urmă. Se pregă­teau să meargă la bise­rica din satul lor în acea duminică, dar când au ieșit din casă, în fața porții s-a oprit un părinte, care le-a spus: «Nu vreți să veniți cu mine la biserica din Bixad?». L-au luat cu ei în mașina lor și au venit aici, unde părintele a stat tot timpul lângă sobă. Dar, deși pe ei i-a văzut toată lumea, pe părintele acesta misterios nu-l văzuse nimeni… Taina s-a dezlegat când ochii domnului care-mi povestea au căzut pe chipul părintelui Arsenie Boca, reprezen­tat într-un tablou pe care-l ținem în bise­rică. «El a fost, părinte! El e preotul care ne-a adus acum două săptămâni aici, la Bixad, de la Lunca Câlnicului!». Era vizi­bil tulburat când îmi povestea toate aces­tea! Eu îl pomenesc tot timpul pe părintele Arsenie la Sfânta Liturghie, iar atunci când am probleme cu biserica, spun – «Părinte Arse­nie, fie voia ta». În tot ceea ce s-a făcut și se face aici, în biserică, eu am simțit prezența părin­telui Arsenie. Îmi e greu să v-o descriu în cuvinte, dar vă pot spune că de la el simt foarte multă nădejde și putere de a merge înainte. Și mai pot să vă spun că, ori de câte ori am nevoie de ajutorul lui, îl primesc”.

În loc de epilog

După ce a pictat biserica Sfântul Dumitru, în anii în care era diacon, părintele Arsenie Boca a revenit, cel puțin o dată, la Bixad. S-a întâmplat în toamna lui 1949, între 8 și 12 noiembrie, când a stat la casa parohială și a slujit în lăcașul pictat cu mâna lui. A văzut, așadar, și ochii Mântuitorului și ai Maicii Sale tăiați de baionetele horthyste. În fiecare zi din cele șase cât a stat la Bixad, a scris câte o meditație, de o profunzime cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Ni s-au păstrat toate, în volumul Cuvinte Vii. Ca un fir roșu, în toate se regăsește un gând profetic, luminat de har, cu privire la stăpânirea atee și necredința omului. Gând care e mai actual, astăzi, decât oricând. „Cu cât oamenii își vor pogorî desti­nul lor din Cer în pământ, cu atât mai mult se va cutremura pământul sub ei: fiindcă nu există pace, decât de la pacea cu Dumnezeu. (…) E de neînțeles faptul că omul vede câte năpaste îndură fără reze­marea vieții sale în Dum­nezeu și, totuși, nu se rea­zemă de El”.

(Cei care doresc să ajute financiar lucrarea mi­sionară a părintelui Mihai Mogoșescu o pot face virând bani în contul: RO56 RNCB 0124 1728 7104 0001, CIF 46263773, deschis la Asociația „Sfântul Mucenic Ioan Valahul”. Dacă vreți să vă închinați la biserica „Sfân­tul Dumitru” din Bixad, e bine să sunați în prea­labil, pentru a vă asigura că este deschisă. Pă­rin­tele Mihai Mogoșescu răspunde la numărul de telefon 0742/69.89.56)