Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O dimineață cu scriitoarea ANA MARIA SANDU: „Pentru cine scrie, tot ce trăiește e prea puțin”

– Jurnalistă de nevoie și prozatoare de vocație, a lăsat în urmă Bucu­reștiul atât de familiar, pentru a locui o vreme în Elveția. O aven­tură cu o pisică, o cafenea și-un lac elvețian, care au devenit în­­tre timp și carte pentru copii –

– Bun găsit, Ana! Cum ți-ai început ziua?

Foto: Robert Petreanu

– Fiindcă mă aflu la Târgu-Jiu, la ai mei, unde vin doar de câteva ori pe an, dimineața mea e un pic diferită. În locul unei cafele foarte mari cu lap­te, băută în București, am început ziua cu altă ca­fea, la fel de mare, în bucătăria alor mei.

– Musai să fie lungă cafeaua?

– Nu suport cafelele mici. Cafeaua e un timp petrecut cu mine, o clepsidră care se scurge lent, timp în care mă dezmeticesc și mă readaptez la rit­murile diurne. De când mă știu, am nevoie de tim­pul ăsta de cafea. Aproape că nu-mi mai amintesc viața de dinainte să beau cafea. Vă puteți imagina șocul pe care l-am avut când am ajuns prima oară la Istanbul și am descoperit că celebra lor cafea la nisip e de fapt scurtă, cât un dege­tar. M-a revoltat, de-a dreptul!

– Umblă vorba că, din pasiu­nea asta pentru cafea, ai avut o experiență „de cafenea” tocmai în Elveția.

– Așa e. Am stat atât de mult în casă în pan­demie, că aveam mare nevoie de o schimbare de ritm, de peisaj. Cred că așa se nasc marile aventuri. Întâi, mi-am luat carnetul de șofer și am făcut tot felul de lucruri pe care le amâ­nam de zeci de ani. Apoi, fiindcă știam că-mi pot continua munca de jurnalist la distanță și fiindcă fratele meu și cum­nata mea, care trăiesc în Elveția, își doreau și ei să aibă o cafenea, am pornit această aventură în trei. Business-ul era al lor, eu doar i-am ajutat. Am găsit o cafenea, nu departe de lacul Neuchâtel, au cumpărat-o și am pus-o pe picioare.

– Nu-i cam grea munca de administrator pentru un scriitor?

– Nu știu dacă e grea, dar e sigur altfel decât tot ce mai făcusem eu în viață. Dincolo de fantezie, e mult mai multă rutină. Din fe­ricire, fratele meu e mult mai pragmatic, dacă eram toți trei ca mine, nu ieșea bine. Oricum, după un an de zile, am con­siderat că ne-am consumat această aventură, așa că între timp au vândut cafeneaua. În ce mă privește, am scăpat de niște frici, de impresia că nu voi fi niciodată capabilă să fac și lucruri practice. Și apoi, a fost o experiență    cu oameni, iar asta mi-a oferit acces la un alt mic spectacol uman. Trebuia să fiu zilnic prezentă acolo, clienții nu vin doar pentru cafea, vin pentru at­mosferă, pentru muzica pe care o ascultă acolo, se atașează de cei care se ocupă de spațiu. Iar noi am făcut tot posibilul ca locul să aibă amprenta noastră. Aveam multe cărți și pe fiecare masă puneam câte un poem în lim­ba franceză, pe care îl schimbam săp­tămânal.

– În toată aventura asta elvețiană, ai avut și un tovarăș de drum, care a devenit între timp personaj. Povestește-ne un pic despre Vadu.

Vingt-Deux, cafeneaua cu poezii

– Vadu a fost o pisică foarte simpatică, o „pisică de mare”, cum îmi plăcea mie s-o alint, pe care am găsit-o pe plajă, lângă cherhana, acum mai bine de 13 ani. Când am plecat din țară, am plecat cu ea la drum și am avut mari emoții. Dar pisicile, ca și oamenii, se adaptează. Vadu a părut fericită, i-a plăcut aventura noastră elvețiană, așa că am decis, eu sau ea, cine mai știe?, să devină și personaj de carte. Îmi doream de multă vreme să scriu o carte pentru copii. Dar uite că a trebuit să merg până în Elveția, să petrec mai mult timp cu nepoțica mea, Sophie, ca să încep cu adevărat să scriu. „Extraor­dinarele aventuri ale pisicii Vadu și ale muștei Gi­na, în țara vacilor fericite” s-a scris de fapt în foi­leton, în fragmente mici pe care i le citeam seară de seară. A ieșit o po­ves­te care topește în ea toată călătoria mea, și pe care am scris-o ca să mă amuz eu, în primul rând. Din păcate, Vadu n-a mai avut și a zecea viață și, de bătrânețe sau din alte motive de sănătate ne­știu­te de mine, a decis să nu se mai în­toarcă la Bucu­rești.

– Unde sunteți acum, tu și cafeaua ta mare, Ana?

– Ai mei s-au mutat, cu câțiva ani în urmă, din casa vagon în care am crescut, într-un aparta­ment simpatic, la bloc, cu ferestre înconjurate de mulți copaci. Au făcut și brad, pe care nu l-au des­făcut încă, pentru că ști­au că voi veni la ei după sărbători și că-mi va face mare plăcere să revăd clopoțelul cu Scufița Roșie și lupul, ciupercuțele și globurile argintii cumpărate în anii ‘80 de la maga­zinul „Parângul”. În globurile astea e toată copilă­ria mea, iar mama le păstrează cu grijă, de la an la an, în cutii cu vată. Venind încoace cu trenul, mă gân­deam cât de norocoasă sunt că îi am încă pe amândoi. Mă simțeam ca Făt Frumos care și-a arun­cat buzduganul înaintea lui, să-și anunțe ve­nirea. Nici nu mă pusesem bine la drum, și supa cu găluște, care îmi place mie, fierbea deja pe aragaz. Când ajung acasă, timpul are parcă altă consistență.

– Când te uiți înapoi, la cărțile pe care le-ai scris, simți că ai încapsulat în ele niște vârste?

– E ca atunci când te uiți la un album de fotografii. Semeni cu cel din poze, dar nu ești chiar tu cel de acum. Ai aceleași trăsături și totuși ceva s-a schimbat. Nu poți face abstracție de ceea ce scrii în anumite perioade. Sunt niște ani pe care îi petreci cu un anumit text în minte. Ce scrii devine la fel de important ca ce trăiești în viața de zi cu zi. Și e aproape nedrept pentru cei apropiați. Textul e o prezență, e un „al treilea” care se insinuează între voi. Dar n-ai de ales, trebuie să accepți că ficțiunea poate uneori să concureze viața reală.

– De ce au scriitorii atâta nevoie de o altă rea­litate?

– Eu mereu le spun oamenilor cu care mă în­tâlnesc, care sunt la început de drum într-ale scri­sului: dacă poți să trăiești fără să scrii, fă-o, sunt atâtea lucruri extraordinare de făcut pe lumea asta. Dar dacă ți se pare că toate celelalte lucruri sunt in­suficiente și intri în povestea asta cu scrisul, nu ui­ta că intri la un stăpân și ăla poate fi foarte ne­cru­țător, exact cum e conștiința. Pentru cine scrie, tot ce trăiește e prea puțin. Tot ce i se întâmplă, tot ce vede, tot ce simte se traduce de fapt în scris.

– Spuneai că ți-ai luat carnetul de conducere, și totuși ai plecat spre Târgu-Jiu cu trenul…

– N-am mașină, deocamdată, dar mi-a plăcut dintotdeauna să călătoresc cu trenul. Citesc bine și scriu foarte bine în tren. Am făcut de atâtea ori cu trenul drumul București-Târgu Jiu, că simt că viața mea e făcută și din cadența asta a scrâșnetului roților de tren.

– Acum doi ani, a ieșit de sub tipar „Străina”, volumul dedicat de tine scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu, în superba colecție de biografii a Editurii „Polirom”. Ai redescoperit-o cu alți ochi scriindu-i viața?

Pisica Vadu în Țara Vacilor Fericite

– Aveam o mai veche obsesie pentru această scriitoare. În liceu și în facul­tate, mă fascina și mă speria totodată. Am admirat-o, mi s-a părut mereu o forță, în felul în care s-a impus în lumea literară de atunci, dominată de bărbați scriitori. E drept că perioada Cenaclului Sburătorul, în care a debutat, era una dintre cele mai prietenoase cu femeile scriitoare. Hortensia publică, totuși, pri­mul roman la 40 de ani. Despre viața ei știam însă foarte puține lucruri. Pe de-o parte, pentru că nu a apăsat deloc pedala autobiografică în ce a scris. Pe de alta, pentru că, în afara scrisului, viața ei era cumplit de anostă. Cred că asta m-a pro­vocat să cercetez și să scriu. Mi-a prins foarte bine să stau în casă disciplinată și să mă docu­mentez. Simt că am folosit anul ăla de pandemie destul de înțelept.

– Ești deja la două cărți distanță de ultimul roman. Ai simțit nevoia să te îndepărtezi puțin de scrisul de proză?

– Nu, din contră. Am un roman început, pe care tot sper să îl termin. Dar sunt și perioade în care lucrurile nu se leagă și am învățat să nu mai pun presiune pe mine. Lucrurile ies la timpul lor. Când m-am apucat de el, decisesem ca unul dintre personajele mele să fie o scriitoare pentru copii. Pe atunci nu scrisesem încă nimic pentru copii. Acum, tocmai am început a doua carte. Câteodată, reali­tatea însăși se aranjează ca să te poți întoarce mai bine la ce-ai lăsat în urmă. Și nu știi dacă ficțiunea e cea care atrage realitatea sau dacă nu cumva e invers.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian