– Jurnalistă de nevoie și prozatoare de vocație, a lăsat în urmă Bucureștiul atât de familiar, pentru a locui o vreme în Elveția. O aventură cu o pisică, o cafenea și-un lac elvețian, care au devenit între timp și carte pentru copii –
– Bun găsit, Ana! Cum ți-ai început ziua?
– Fiindcă mă aflu la Târgu-Jiu, la ai mei, unde vin doar de câteva ori pe an, dimineața mea e un pic diferită. În locul unei cafele foarte mari cu lapte, băută în București, am început ziua cu altă cafea, la fel de mare, în bucătăria alor mei.
– Musai să fie lungă cafeaua?
– Nu suport cafelele mici. Cafeaua e un timp petrecut cu mine, o clepsidră care se scurge lent, timp în care mă dezmeticesc și mă readaptez la ritmurile diurne. De când mă știu, am nevoie de timpul ăsta de cafea. Aproape că nu-mi mai amintesc viața de dinainte să beau cafea. Vă puteți imagina șocul pe care l-am avut când am ajuns prima oară la Istanbul și am descoperit că celebra lor cafea la nisip e de fapt scurtă, cât un degetar. M-a revoltat, de-a dreptul!
– Umblă vorba că, din pasiunea asta pentru cafea, ai avut o experiență „de cafenea” tocmai în Elveția.
– Așa e. Am stat atât de mult în casă în pandemie, că aveam mare nevoie de o schimbare de ritm, de peisaj. Cred că așa se nasc marile aventuri. Întâi, mi-am luat carnetul de șofer și am făcut tot felul de lucruri pe care le amânam de zeci de ani. Apoi, fiindcă știam că-mi pot continua munca de jurnalist la distanță și fiindcă fratele meu și cumnata mea, care trăiesc în Elveția, își doreau și ei să aibă o cafenea, am pornit această aventură în trei. Business-ul era al lor, eu doar i-am ajutat. Am găsit o cafenea, nu departe de lacul Neuchâtel, au cumpărat-o și am pus-o pe picioare.
– Nu-i cam grea munca de administrator pentru un scriitor?
– Nu știu dacă e grea, dar e sigur altfel decât tot ce mai făcusem eu în viață. Dincolo de fantezie, e mult mai multă rutină. Din fericire, fratele meu e mult mai pragmatic, dacă eram toți trei ca mine, nu ieșea bine. Oricum, după un an de zile, am considerat că ne-am consumat această aventură, așa că între timp au vândut cafeneaua. În ce mă privește, am scăpat de niște frici, de impresia că nu voi fi niciodată capabilă să fac și lucruri practice. Și apoi, a fost o experiență cu oameni, iar asta mi-a oferit acces la un alt mic spectacol uman. Trebuia să fiu zilnic prezentă acolo, clienții nu vin doar pentru cafea, vin pentru atmosferă, pentru muzica pe care o ascultă acolo, se atașează de cei care se ocupă de spațiu. Iar noi am făcut tot posibilul ca locul să aibă amprenta noastră. Aveam multe cărți și pe fiecare masă puneam câte un poem în limba franceză, pe care îl schimbam săptămânal.
– În toată aventura asta elvețiană, ai avut și un tovarăș de drum, care a devenit între timp personaj. Povestește-ne un pic despre Vadu.
– Vadu a fost o pisică foarte simpatică, o „pisică de mare”, cum îmi plăcea mie s-o alint, pe care am găsit-o pe plajă, lângă cherhana, acum mai bine de 13 ani. Când am plecat din țară, am plecat cu ea la drum și am avut mari emoții. Dar pisicile, ca și oamenii, se adaptează. Vadu a părut fericită, i-a plăcut aventura noastră elvețiană, așa că am decis, eu sau ea, cine mai știe?, să devină și personaj de carte. Îmi doream de multă vreme să scriu o carte pentru copii. Dar uite că a trebuit să merg până în Elveția, să petrec mai mult timp cu nepoțica mea, Sophie, ca să încep cu adevărat să scriu. „Extraordinarele aventuri ale pisicii Vadu și ale muștei Gina, în țara vacilor fericite” s-a scris de fapt în foileton, în fragmente mici pe care i le citeam seară de seară. A ieșit o poveste care topește în ea toată călătoria mea, și pe care am scris-o ca să mă amuz eu, în primul rând. Din păcate, Vadu n-a mai avut și a zecea viață și, de bătrânețe sau din alte motive de sănătate neștiute de mine, a decis să nu se mai întoarcă la București.
– Unde sunteți acum, tu și cafeaua ta mare, Ana?
– Ai mei s-au mutat, cu câțiva ani în urmă, din casa vagon în care am crescut, într-un apartament simpatic, la bloc, cu ferestre înconjurate de mulți copaci. Au făcut și brad, pe care nu l-au desfăcut încă, pentru că știau că voi veni la ei după sărbători și că-mi va face mare plăcere să revăd clopoțelul cu Scufița Roșie și lupul, ciupercuțele și globurile argintii cumpărate în anii ‘80 de la magazinul „Parângul”. În globurile astea e toată copilăria mea, iar mama le păstrează cu grijă, de la an la an, în cutii cu vată. Venind încoace cu trenul, mă gândeam cât de norocoasă sunt că îi am încă pe amândoi. Mă simțeam ca Făt Frumos care și-a aruncat buzduganul înaintea lui, să-și anunțe venirea. Nici nu mă pusesem bine la drum, și supa cu găluște, care îmi place mie, fierbea deja pe aragaz. Când ajung acasă, timpul are parcă altă consistență.
– Când te uiți înapoi, la cărțile pe care le-ai scris, simți că ai încapsulat în ele niște vârste?
– E ca atunci când te uiți la un album de fotografii. Semeni cu cel din poze, dar nu ești chiar tu cel de acum. Ai aceleași trăsături și totuși ceva s-a schimbat. Nu poți face abstracție de ceea ce scrii în anumite perioade. Sunt niște ani pe care îi petreci cu un anumit text în minte. Ce scrii devine la fel de important ca ce trăiești în viața de zi cu zi. Și e aproape nedrept pentru cei apropiați. Textul e o prezență, e un „al treilea” care se insinuează între voi. Dar n-ai de ales, trebuie să accepți că ficțiunea poate uneori să concureze viața reală.
– De ce au scriitorii atâta nevoie de o altă realitate?
– Eu mereu le spun oamenilor cu care mă întâlnesc, care sunt la început de drum într-ale scrisului: dacă poți să trăiești fără să scrii, fă-o, sunt atâtea lucruri extraordinare de făcut pe lumea asta. Dar dacă ți se pare că toate celelalte lucruri sunt insuficiente și intri în povestea asta cu scrisul, nu uita că intri la un stăpân și ăla poate fi foarte necruțător, exact cum e conștiința. Pentru cine scrie, tot ce trăiește e prea puțin. Tot ce i se întâmplă, tot ce vede, tot ce simte se traduce de fapt în scris.
– Spuneai că ți-ai luat carnetul de conducere, și totuși ai plecat spre Târgu-Jiu cu trenul…
– N-am mașină, deocamdată, dar mi-a plăcut dintotdeauna să călătoresc cu trenul. Citesc bine și scriu foarte bine în tren. Am făcut de atâtea ori cu trenul drumul București-Târgu Jiu, că simt că viața mea e făcută și din cadența asta a scrâșnetului roților de tren.
– Acum doi ani, a ieșit de sub tipar „Străina”, volumul dedicat de tine scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu, în superba colecție de biografii a Editurii „Polirom”. Ai redescoperit-o cu alți ochi scriindu-i viața?
– Aveam o mai veche obsesie pentru această scriitoare. În liceu și în facultate, mă fascina și mă speria totodată. Am admirat-o, mi s-a părut mereu o forță, în felul în care s-a impus în lumea literară de atunci, dominată de bărbați scriitori. E drept că perioada Cenaclului Sburătorul, în care a debutat, era una dintre cele mai prietenoase cu femeile scriitoare. Hortensia publică, totuși, primul roman la 40 de ani. Despre viața ei știam însă foarte puține lucruri. Pe de-o parte, pentru că nu a apăsat deloc pedala autobiografică în ce a scris. Pe de alta, pentru că, în afara scrisului, viața ei era cumplit de anostă. Cred că asta m-a provocat să cercetez și să scriu. Mi-a prins foarte bine să stau în casă disciplinată și să mă documentez. Simt că am folosit anul ăla de pandemie destul de înțelept.
– Ești deja la două cărți distanță de ultimul roman. Ai simțit nevoia să te îndepărtezi puțin de scrisul de proză?
– Nu, din contră. Am un roman început, pe care tot sper să îl termin. Dar sunt și perioade în care lucrurile nu se leagă și am învățat să nu mai pun presiune pe mine. Lucrurile ies la timpul lor. Când m-am apucat de el, decisesem ca unul dintre personajele mele să fie o scriitoare pentru copii. Pe atunci nu scrisesem încă nimic pentru copii. Acum, tocmai am început a doua carte. Câteodată, realitatea însăși se aranjează ca să te poți întoarce mai bine la ce-ai lăsat în urmă. Și nu știi dacă ficțiunea e cea care atrage realitatea sau dacă nu cumva e invers.
