Aflându-mă într-un salon de spital, departe de casă, după o intervenție chirurgicală, mi-am dat seama ce sprijin sufletesc important reprezintă amintirile. Desigur, amintirile bune, care acționează ca un medicament. În cazul meu, ele sunt legate de un… animal, o pasăre, un papagal peruș, frumos și albastru: Cipi. Imaginea lui a reînviat în mine speranțe și m-am hotărât să vă scriu despre el. Am dat timpul înapoi cu peste zece ani și mi-am amintit cum a venit Cipi în casa noastră… L-au cumpărat băieții mei din Piața Centrală a orașului, dar pentru că erau ocupați cu școala, nu prea mai aveau timp de el. Așa se face că perușul albastru s-a atașat foarte mult de mine, apoi, incredibil, a început să articuleze, timid, primele silabe: cip! pa! ham!, după ce i le repetam eu cu multă răbdare. A evoluat spectaculos, pronunțând propoziții scurte, precum: „Ce faci?”, „Faci teabă?”, „Pouă afală: pic, pic, pic”.
Ochișorii lui negri, rotunzi și vioi clipeau mai rar când asculta, ca la școală, atent și cuminte, sunetele noi pe care le pronunțam, sau când îi cântam. Acum, după atâta vreme, consider că Dumnezeu mi-a trimis în dar această pasăre minunată, care-mi umple sufletul de multă bucurie. Când îl aud pe Cipi spunând, cu o intonație plăcută și blândă: „Ești supărat? Ce faci, măi Cipilici? Dă să pupe mama ciocuțu! Taci! Bate mama!”, sunt fericită. Și ce bucuros este când mă joc cu el! Apoi mă imită când fac gimnastică (aleargă și-și agită căpșorul), se joacă pe covor cu o monedă și cu o oglinjoară: le ia în cioc, fuge cu ele, apoi le aruncă; se așează în locul meu dacă am fost nevoită să plec din cameră și, la întoarcere, îl găsesc vorbind cu o carte sau un ziar. Dacă lucrez ceva sau citesc și nu am timp să vorbesc cu el, se apropie de mine și începe să țipe, provocându-mă la dialog.
Este pofticios; mănâncă, pe lângă mei, și banane, morcov, mărar, pâine, ou, pepene și struguri. Le-am povestit despre Cipi rudelor, prietenilor, cunoscuților și necunoscuților, în diverse împrejurări; unii l-au auzit vorbind, s-au minunat și s-au bucurat ca și mine. Cât am stat în spital, am notat cuvintele rostite de Cipi și am constatat că se apropie de 90!
Mai nou, de un an, a început să numere: tei, patu, opt, zece, cinci, ultima cifră plăcându-i parcă cel mai mult, pentru că o repetă foarte des. Seamănă tot mai mult cu un copil care crește și învață. Poate unora li se pare ciudat, dar micul meu papagal albastru mi-a înseninat viața, care poate fi deseori monotonă. Este o minune! Expresii precum: „Bună ziua. Ce faci, păpușă? Păpușică, ce faci? Ce faci, gogoșica mea?”, pronunțate de o pasăre, mă umplu de mândrie și bucurie! Dar și de uimire față de lumea atât de miraculoasă și atât de puțin cunoscută a păsărilor. Poate cineva să explice darul papagalilor de-a vorbi? Dar gesturile lor, pline de gingășie, de dragoste?
Deoarece citind rubrica „Din lumea necuvântătoarelor” am constatat că adesea, despre prietenii dragi se vorbește la trecut, m-am gândit să scriu despre Cipi, cât încă mai este în viață și, mai ales, „cuvântă”. Chiar acum, când scriu articolul la calculator, Cipi repetă unele sunete, foarte bucuros că-l accept drept colaborator. Cred însă că durerosul moment al despărțirii de „copilașul albastru” nu este foarte departe, întrucât are o vârstă respectabilă (peste 10 ani), și a urmat un tratament în primăvara anului trecut. De asta mă bucur enorm de fiecare clipă pe care o petrecem împreună. Mă bucur că este vesel, se joacă, mănâncă, vorbește, umplând casa de veselie. Vă trimit o poză cu Cipilică (cum îi place singur să se alinte). O rază de soare din viața mea.
SAVETA J. – Galați
Romanian