Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Minunea din colivie

Foto: Shutterstock

Aflându-mă într-un salon de spital, de­parte de casă, după o intervenție chi­rur­gicală, mi-am dat seama ce sprijin su­fle­tesc im­portant reprezintă amin­ti­rile. Desigur, amintirile bune, ca­re acționează ca un medicament. În ca­zul meu, ele sunt legate de un… animal, o pa­săre, un pa­pa­gal peruș, frumos și albastru: Cipi. Imaginea lui a reînviat în mine speranțe și m-am hotărât să vă scriu despre el. Am dat timpul înapoi cu peste zece ani și mi-am amintit cum a venit Cipi în casa noastră… L-au cumpărat bă­ieții mei din Piața Centrală a ora­șu­lui, dar pentru că erau ocu­pați cu școala, nu prea mai aveau timp de el. Așa se face că perușul al­bas­tru s-a atașat foarte mult de mi­ne, apoi, incredibil, a în­ceput să ar­ticuleze, timid, primele si­la­be: cip! pa! ham!, după ce i le re­pe­­tam eu cu multă răb­dare. A evo­­luat spectaculos, pronunțând pro­po­ziții scurte, precum: „Ce faci?”, „Faci teabă?”, „Pouă afală: pic, pic, pic”.

Ochișorii lui negri, rotunzi și vioi clipeau mai rar când asculta, ca la școală, atent și cuminte, su­netele noi pe care le pronunțam, sau când îi cântam. Acum, după atâta vreme, consider că Dum­­ne­zeu mi-a trimis în dar această pasăre mi­nu­nată, care-mi umple sufletul de multă bucurie. Când îl aud pe Cipi spunând, cu o in­to­nație plă­cută și blândă: „Ești su­părat? Ce faci, măi Ci­pilici? Dă să pu­pe mama ciocuțu! Taci! Bate ma­ma!”, sunt fericită. Și ce bucu­ros este când mă joc cu el! Apoi mă imită când fac gimnastică (alear­­gă și-și agită căpșorul), se joacă pe covor cu o mone­dă și cu o o­glin­joară: le ia în cioc, fuge cu ele, apoi le aruncă; se așează în locul meu dacă am fost nevoită să plec din cameră și, la în­toar­­cere, îl găsesc vor­bind cu o carte sau un ziar. Da­că lucrez ceva sau citesc și nu am timp să vorbesc cu el, se apropie de mine și începe să ți­pe, pro­vocându-mă la dialog.

Este pofticios; mănâncă, pe lân­­­gă mei, și ba­nane, morcov, mă­rar, pâine, ou, pepene și stru­guri. Le-am povestit despre Cipi ru­delor, priete­nilor, cunoscuților și ne­cunoscuților, în diverse îm­pre­ju­rări; unii l-au auzit vorbind, s-au minunat și s-au bucurat ca și mine. Cât am stat în spital, am notat cuvintele rostite de Cipi și am constatat că se apropie de 90!

Mai nou, de un an, a început să numere: tei, patu, opt, zece, cinci, ultima cifră plăcându-i par­că cel mai mult, pentru că o re­pe­tă foarte des. Seamănă tot mai mult cu un copil care crește și în­vață. Poate unora li se pare ciu­dat, dar micul meu papagal al­bas­­tru mi-a înseninat viața, care poate fi deseori monotonă. Este o minune! Ex­presii precum: „Bună ziua. Ce faci, păpușă? Pă­pu­șică, ce faci? Ce faci, gogoșica mea?”, pro­nun­țate de o pasăre, mă um­plu de mândrie și bucu­­rie! Dar și de uimire față de lu­mea atât de mi­ra­culoasă și atât de puțin cunoscută a păsărilor. Poa­­­te cineva să explice darul pa­pa­­galilor de-a vorbi? Dar ges­turile lor, pline de gingășie, de dra­goste?

Deoarece citind rubrica „Din lumea necu­vân­tătoarelor” am constatat că adesea, despre prie­tenii dragi se vorbește la trecut, m-am gândit să scriu despre Cipi, cât încă mai este în viață și, mai ales, „cuvântă”. Chiar acum, când scriu articolul la calculator, Cipi repetă unele sunete, foarte bucu­ros că-l accept drept colaborator. Cred însă că durerosul moment al despărțirii de „copilașul albastru” nu este foarte departe, întrucât are o vârstă respectabilă (peste 10 ani), și a urmat un tratament în primăvara anului trecut. De as­­ta mă bucur enorm de fiecare clipă pe care o petrecem îm­pre­ună. Mă bucur că este vesel, se joacă, mănâncă, vorbește, um­plând casa de veselie. Vă trimit o poză cu Cipilică (cum îi place sin­gur să se alinte). O rază de soare din viața mea.

SAVETA J. – Galați

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian