OVIDIU DAMIAN (Realizatorul emisiunii „Fără Prejudecăţi”, TVR 2): „Nici vorbă de tristețe!

E doar bucurie în ce fac”

Când vedem un om diferit ca înfățișare, reacționăm prin recul. Ne place să avem a face cu oameni la fel ca și noi. Diza­bilitățile sunt însă înșelătoare. Dincolo de ele se află persoane cu însușiri remarcabile, că­rora ar tre­bui să le arătăm respect și empatie. Așa cum fa­ce, la cel mai înalt nivel, Ovidiu Damian, psi­holog și realizator TV.

„Dizabilitatea nu este egal boală, ci egal drepturi”

– Eşti moderatorul emisiunii „Fără Preju­decăţi” de la televiziunea publică și, de mai bine de opt ani, aduci informaţii despre persoanele cu dizabilități. Ce te-a îndemnat să faci din sufe­rință o meserie?

– Ca pregătire sunt psiholog, iar din 2004, sunt foarte activ în zona ONG-urilor, cele dedicate per­­soa­nelor cu dizabilităţi severe. Evident, copiii ocu­pă un loc special în toată această muncă. Lupta a fost de la bun început să aju­tăm aceşti co­pii ca să mear­gă la şcoală, să se integreze în so­­cie­tate. Aşa se face că în 2004, împreună cu nişte pri­eteni, co­legi în domeniu, am în­fiinţat la Cluj Aso­ciaţia Hans Spalinger, prin care sprijinim copiii cu diza­bilităţi seve­re. Ne-am propus de la început să ne ocupăm de cazurile foarte grele, copiii consideraţi „ne­edu­cabili”. Ani şi ani, am făcut tot felul de ac­ţiuni, dublate de ieşiri pentru studiu în stră­inătate, care mi-au schimbat radical per­cep­ţiile despre cum trebuie abordată problema integrării per­soanelor cu dizabilităţi în viaţa firească a socie­tăţii. Evi­dent, când reveneam în ţară (asta era pe la mij­locul anilor 2000), cădeam direct în depresie, la cât de diferit stăteau lucrurile la noi. După 2010, s-a mai schim­bat puţin situația, dar tot nu am scă­pat încă de o ati­tu­dine păguboasă, abordări de ge­­nul „daţi un bănuţ, că şi ei merită”, „vai, săra­cii”, care încă există şi ca­re pe mine mă scot din sărite. Dizabilitatea nu este egal boală, ci este egal drep­turi şi obligaţii, plus acces la edu­caţie, sănă­tate, justiţie, familie, dacă per­soa­na doreşte. În 2014, am început şi noi acţiuni ferme de in­te­grare a acestor oameni în muncă. Am vrut să combat, cu mare ciu­dă, o expresie pe care cineva din autoritatea statului mi-a zis-o când­va: „Ştiţi care e pro­blema dvs.? Că faceţi parte dintr-un do­meniu care în­ghite mulţi bani şi nu dă nimic înapoi!”. Cu acid mi-au rămas scrise în inimă aceste vorbe şi de atunci mi-am pro­­pus să demonstrez neîncetat că per­soa­nele cu dizabi­lităţi pot munci în fo­losul societăţii şi să-i aducă beneficii. Nici nu vă ima­ginaţi ce abilităţi pe com­pu­ter au per­soanele nevă­zătoare, dez­voltate din ne­voia de cunoaştere şi inte­grare. Insist: nu toţi au mintea blocată la nivel de grădiniţă, ba, dim­potrivă, mulţi au ne­voi şi dorinţe identice cu ale noas­tre, in­clusiv cele legate de întemeie­rea unei fa­milii. Ei bine, este un zid al pre­jude­căţilor la acest ultim capitol, incre­dibil de greu de trecut. Încă un aspect: nicio clipă nu ne trece prin minte că, Doam­ne fereşte!, un ac­cident, o boală, ne pot transforma și pe noi exact în per­soa­nele pe care azi le ocolim, pentru că ne jenează diza­bilitățile lor. Departe pe mine gândul să sperii pe cineva, vreau doar să subliniez că aceste două lumi sunt împreună, că trebuie să ne preocupe pe toţi în egală măsură.

Reporterii cu Sindrom Down

– Emisiunea „Fără Prejudecăţi” este o ur­mare firească a acestei activităţi atât de dedi­ca­te?

– Toate principiile de care am vorbit până acum sunt fundaţia acestei emisiuni. Am debutat în 2014, la TVR Cluj, acolo filmăm şi acum, dar cam de doi ani putem fi urmăriţi sâmbăta, de la 9.30, pe TVR2. Nu am pornit la drum şi nu ne-am propus niciodată audienţă cu orice preţ. Dacă am fi vrut asta, era uşor: mergeam la o televiziune co­mercială şi o dă­deam pe lacrimi şi suspine, la ore de maximă vizi­bilitate. Emisiunea aceasta este una de informare, una din care persoanele cu dizabilităţi şi cele din jurul lor să-şi înveţe drepturile. La fel, restul so­cietăţii să afle ce lucruri in­credibile reuşesc aceşti oameni. O emisiune po­zitivă, firească, în care exa­ge­rările, lacrimile şi goa­na după senzaţional nu au ce căuta. Toate aces­tea nu se pot face decât la TVR, televiziunea naţională, care are chiar menirea să fie un mediu social de educaţie. În plus, nimeni din TVR nu a venit vreodată la mine să-mi spună cum şi ce să fac. Au avut încredere în faptul că sunt sută la sută pregătit profesional pentru asta şi nu mi-au impus niciun fel de artificiu de televiziune. Le mulţu­mesc pentru această încredere.

– Reporterii de la „Fără Pre­ju­decăţi” sunt per­soane cu Sindrom Down. Cum i-ai găsit?

– Am organizat un concurs pentru reporteri, în­tre doritorii cu Sindrom Down. Recu­nosc, ne-am te­mut puţin că nu va veni nimeni, dar au ve­nit trei: Raluca Avram, Mihai Arsenie şi Bog­dan Cristea (aces­ta din urmă s-a mutat între timp prin­tre în­geri…). Fiecare dintre ei, diferit, ori­ginal. N-am pu­tut alege, au rămas toţi, am lucrat prin ro­taţie, și emi­siunea a crescut odată cu ei. S-a văzut imediat ardoarea, dedicaţia, dezvol­tarea lor reporte­ricească extraordinară. Nu-i de colo să ai prezen­tator cu Sindrom Down, care citeşte de pe prompter, ca ori­care alt crainic TV. Nu-i de colo să-l vezi pe Mihai luând interviuri în engleză sau vorbind despre nutriţie, jazz ori cinema. Aşa cum nu-i de colo să o vezi pe Ralu­ca fiind la curent cu tot ce-i le­gat de fashion, festivaluri, artişti, ca un repor­ter monden de pri­mă clasă. Sunt gro­zavi!

„Poduri care ne leagă, nu ziduri care ne despart”

– Efortul v-a fost răsplătit printr-o recu­noaş­tere extraordinară: emisiunea voastră    a câştigat un premiu ONU…

– Am fost pre­miaţi datorită impactului pe care-l pro­ducem în societate. Cu cei trei an­gajaţi ai noştri, avem acelaşi impact, în Ro­mânia, precum au niște firme uriașe, cu 1500 de an­gajaţi în America.

– Eşti mereu cu lumină în ochi şi zâm­betul pe buze, deşi viaţa ta profesională se desfăşoară în mij­lo­cul unor suferinţe. Cum faci să nu-ți împo­vărezi sufletul?

– Cel mai cinstit răspuns este: pasiunea. Dincolo de meserie, psihologia aplicată pe dizabilităţi este pa­siunea vieţii mele. E sco­pul meu. O fac cu zâm­betul pe buze, pen­tru că e multă pasiune şi iubire în această muncă. Și bucurie, fără de care e impo­sibil să cons­truiești ceva rezistent. Un alt aspect care menţine starea aceasta bună este schimbarea de atitudine din jurul nostru, mai ales în Cluj, unde ne cunoaşte lumea. La în­ceput, exista o mică reţinere când reporterii noştri luau in­ter­viuri. Azi, sunt foarte cunoscuţi, abia aş­teaptă invitaţii să vorbească cu Raluca sau cu Mihai. Un firesc care mă bucură nespus.    Am fost invitaţi să vorbim în cadrul TIFF-ului, am fost la Eurovision, la tot felul de eveni­men­te în care percepţia este fără ur­me de prejudecăţi. Nu am, aşadar, motive să ajung trist acasă. Dacă aş simţi că mă doare, că de­vine ceva toxic pentru mine, m-aş opri. Nu aş putea lucra fără bucurie. Da­că ceea ce faci îţi provoacă du­rere, pur şi simplu trebuie să te înde­părtezi. Alt­fel, e ca şi cum ai ţine mâ­na pe un fir electric neizolat: te vei electrocuta încontinuu.