Am mai scris despre lăutarii din Gorj. Dar o carte plină de povești și cântece, intitulată „Lăutari gorjeni”, semnată de Doru Alexandru Șerban, cu sprijinul lui Nicolae Mischie, mi-a adus aminte de marii lăutari din Târgu Cărbunești. Cu câțiva ani în urmă, pe mulți dintre noi, redactori ai revistei „Formula AS”, ne-a încântat „la nebunie” taraful fraților Bebe și Alită Pițigoi, pe care i-am ascultat într-o deplasare în Gorj. Dintre ei, vioristul Alită, din respect pentru mesenii nunților sau ai petrecerilor, cânta mereu îmbrăcat în costum național. Era un artist nelipsit din tarafurile gorjene alături de care participa la turnee internaționale, în Elveția, Ucraina, Italia și Cehoslovacia. Culegător de cântece din repertoriul lăutarilor bătrâni, a fost înregistrat de Radio Oltenia și de Televiziunea Română, cu cântecele „Fire-ai al naibilui, deal”, „Pe deasupra casei mele”, „Sârba lui Alită” și „Foaie verde de năut”. Nu putem însă vorbi numai de Alită Pițigoi. I-a fost alături, toată viața, și fratele Bebe, întâi singur, iar după însurătoare, cu soția sa, Nela. Ei țineau mereu hora lângă bătrânul tei din Bărbătești, alături de matul bunicului meu, dascălul Victor. Dintre toți, doar teiul abia mai trăiește. În afara zilelor cu horă, Bebe și Nela erau lăutari de casă, veneau la hramuri, la zile de naștere, la praznicele sfinților. Tot de-ai casei era și lăutarul Ion Holtea din Bengești, celebrul viorist cu nuia afumată de gutui, în loc de arcuș. Venea la Sfântul Ilie, ziua bunicului meu după mamă, la Vinerea Mare, la Crăciun și la Anul Nou. Tata Longică era mare iubitor de lăutari, avea țuică bună, păstrată în damigene, anume pentru ei. Cum apărea Holtea, lăsa orice treabă a casei, scotea țoiul și-i cerea să cânte mereu aceeași melodie: „Pădure și iar pădure”. Deseori, de parcă l-ar fi chemat cineva, apărea și Fonfea, cu fluierele lui. Țuică era, ouăle și brânza sfârâiau pe plită, vecinul Gruia și unchiul Vatică își ocupau locul pe canapeaua de sub icoană, iar doda Mărioara lu Mirciu își făcea de lucru în șopron, unde fierbea un cazan de tescovină. O ulcea din prima țuică trimitea sus, la lăutari. Hei, hei… Mulți lăutari a avut Gorjul! Îi voi mai numi pe câțiva dintre ei, spunând iubitorilor de cântece de pe Gilort, de pe Amaradia, de pe Rusova, de pe Jiu, de pe Sohodol sau de pe Tismana, că au rămas în viață prea puțini din generația de aur a Mariei Lătărețu. Iată, nimeni altul decât Costică Dindiri, mare viorist primaș, cântă celebrul cântec „Spune, spune, moș bâtrân”. Frumoasa Gena Bârsan, chitaristă și solistă, a cântat și la București, la cârciuma „La Crețu”. Banda lui Relu Lătărețu a lăsat urmașilor „Sârba din Cărbunești”. Gilortul, râul copilăriei mele, a avut mai mulți lăutari decât alte râuri. Pentru că ducea mereu la vale, pe apă, doar: „Măi, Gilort, râu repejor/ Cu tine duci numai dor”… L-au cântat cei mai vestiți lăutari: Rugină de la Tismana, Zlătaru de la Runcu, Gogu de la Bâlteni, Gugin de la Ștefănești, Bolovan din Bibești, Holtea din Lihulești, Cârțoi de la Pârâul de Pripor, Gâlcă de la Novaci, Coadă și Bălășoiu-Surdu de la Cărbunești, Bobirci de la Târgu Jiu și câți alții. Cum le aud numele, mă copleșește lacrima aducerii aminte și rostesc cu glasul lor tremurat: „Of, of, oof şi d’aoleu…”
