Mari lăutari din Târgu Cărbuneşti – „Of, of, oof şi d’aoleu…”

Am mai scris despre lăutarii din Gorj. Dar o carte plină de povești și cântece, intitulată „Lăutari gor­jeni”, semnată de Doru Alexandru Șerban, cu spri­jinul lui Nicolae Mischie, mi-a adus aminte de marii lăutari din Târgu Cărbunești. Cu câțiva ani în urmă, pe mulți dintre noi, redactori ai revistei „Formula AS”, ne-a în­cântat „la nebunie” taraful fraților Bebe și Alită Pi­țigoi, pe care i-am ascultat într-o deplasare în Gorj. Din­tre ei, vioristul Alită, din respect pentru mesenii nun­ților sau ai petrecerilor, cânta mereu îmbrăcat în costum național. Era un artist nelipsit din tara­furile gor­jene alături de care participa la turnee in­terna­țio­nale, în Elveția, Ucraina, Italia și Cehos­lo­vacia. Cule­gător de cântece din repertoriul lăutarilor bătrâni, a fost înregistrat de Radio Oltenia și de Tele­viziunea Ro­mână, cu cântecele „Fire-ai al naibilui, deal”, „Pe dea­supra casei mele”, „Sârba lui Alită” și „Foaie ver­de de năut”. Nu putem însă vorbi numai de Alită Pițigoi. I-a fost alături, toată viața, și fratele Bebe, întâi singur, iar după însurătoare, cu soția sa, Nela. Ei țineau mereu hora lângă bătrânul tei din Bărbătești, alături de matul bunicului meu, dascălul Victor. Dintre toți, doar teiul abia mai trăiește. În afara zilelor cu horă, Bebe și Nela erau lăutari de ca­să, veneau la hramuri, la zile de naștere, la praz­nicele sfinților. Tot de-ai casei era și lăutarul Ion Holtea din Bengești, celebrul viorist cu nuia afumată de gutui, în loc de arcuș. Venea la Sfân­tul Ilie, ziua bunicului meu după mamă, la Vine­rea Mare, la Crăciun și la Anul Nou. Tata Longică era mare iubitor de lăutari, avea țuică bună, păstrată în damigene, anume pentru ei. Cum apărea Holtea, lăsa orice treabă a casei, scotea țoiul și-i cerea să cânte me­reu aceeași melodie: „Pădure și iar pădure”. Deseori, de parcă l-ar fi che­mat cineva, apărea și Fonfea, cu fluierele lui. Țuică era, ouăle și brânza sfârâiau pe plită, vecinul Gruia și unchiul Vatică își ocupau locul pe canapeaua de sub icoană, iar doda Mărioara lu Mir­ciu își făcea de lucru în șopron, unde fierbea un cazan de tescovină. O ulcea din prima țuică trimitea sus, la lău­tari. Hei, hei… Mulți lăutari a avut Gorjul! Îi voi mai numi pe câțiva dintre ei, spunând iubitorilor de cântece de pe Gilort, de pe Amaradia, de pe Rusova, de pe Jiu, de pe Sohodol sau de pe Tismana, că au ră­mas în viață prea puțini din generația de aur a Mariei Lătărețu. Iată, nimeni altul decât Costică Dindiri, mare viorist pri­maș, cântă celebrul cântec „Spune, spune, moș bâtrân”. Frumoasa Gena Bârsan, chitaristă și solistă, a cântat și la București, la cârciuma „La Crețu”. Ban­da lui Relu Lătărețu a lăsat urmașilor „Sâr­ba din Căr­bunești”. Gilortul, râul copilăriei mele, a avut mai mulți lăutari decât alte râuri. Pentru că du­cea me­reu la vale, pe apă, doar: „Măi, Gilort, râu re­­pe­jor/ Cu tine duci numai dor”… L-au cântat cei mai ves­tiți lăutari: Rugină de la Tismana, Zlătaru de la Run­cu, Gogu de la Bâlteni, Gugin de la Ștefănești, Bo­lovan din Bibești, Holtea din Lihulești, Cârțoi de la Pâ­râul de Pripor, Gâlcă de la Novaci, Coadă și Bă­lă­șoiu-Sur­du de la Cărbunești, Bobirci de la Târgu Jiu și câți alții. Cum le aud numele, mă copleșește lacrima adu­cerii aminte și rostesc cu glasul lor tremurat: „Of, of, oof şi d’aoleu…”       

Ion Longin Popescu