Noua cooperativizare a agriculturii

ROMÂNIA LA ZI

– Înființate cu forța, în anii 50 ai epocii comuniste, prin luarea cu ana­sâna a pământurilor țăranilor, formele colective în agricultura ro­mâ­nească au dispărut odată cu socialismul de aur. După revoluție, foștii proprietari și-au recâștigat în mare parte terenurile, unii dintre ei, în ur­ma unor pro­cese istovitoare. Iată însă că, de la o vreme, coo­pe­rativele agricole reînvie: la Ministerul Agriculturii sunt înregistrate aproape 2500 –

Înainte de revoluție: model sovietic

Cooperarea țărănească nu este, să ne înțelegem bine, o invenție a regimului comunist, instaurat du­pă cel de-al Doilea Război Mondial. Forme de în­trajutorare au funcționat în satele românești, chiar de la începutul secolului XX. Cei mulți și nevoiași, aflați de cele mai multe ori sub îndrumarea unor lideri locali activi, s-au reunit în cooperative rurale, pentru a trece mai ușor peste greutăți. Vorba cân­te­cului: „Unde-s doi puterea crește…”. Sigur, mem­­brii unor astfel de forme asociative își păstrau dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, a animalelor și a uneltelor. Cel mai mare avantaj consta în puterea de negociere: cumpărând o can­ti­tate mare de porumb sau de lemne, în iernile gre­le, cooperativele de atunci plăteau un preț mult mai con­venabil decât dacă ar fi fost achitat de fiecare individ, prin negociere proprie. Pe de altă parte, dacă membrii aveau de vânzare diverse pro­duse agricole, cooperativa căuta clienți. La instau­rarea lui, comunismul a găsit aceste forme de coo­perare, inclusiv băncile populare, în funcțiune. Din pă­cate, autoritățile de la București au aplicat mo­delul de colectivizare impus de comisarii sovietici, care le stăteau în coaste: pământurile au fost națio­nalizate și proprietarii transformați în muncitori la colec­tivă…

După revoluție – zăhărelul, în locul biciului

Recâștigarea terenurilor agricole după revoluția din 1989, în urma unor procese grele, care s-au în­tins pe mulți ani, nu a condus la re­sta­­bilirea vechii lumi rurale româ­nești, de dinainte de co­mu­nism. Ce-i drept, concedierile masi­ve de pe marile plat­for­me industri­ale i-au determinat pe mulți mun­citori care își pierduseră locurile de muncă să se întoarcă aca­să, la pământul re­venit în proprie­tate, și a existat un oarecare entuziasm în munca ogo­rului, mai ales că piețele agro­ali­men­tare fu­se­seră des­chi­se pen­­tru toată lumea și intrau ceva bani în bu­zunar. Cu tim­pul, însă, munca s-a do­vedit prea grea și sătenii au plecat la muncă în stră­inătate. Tere­nurile au fost date să fie lucrate în arendă sau cum­pă­rate pe bani puțini de cei care au avut un pic de cheag și, mai ales, voința de a face agricul­tură. Ei și ur­mașii lor au ajuns să formeze ac­tuala clasă de fer­­­mieri români. Du­pă anul 2000, sta­tul s-a arătat pre­o­­cupat să sti­mu­le­ze înființarea unor coo­perative agri­co­le pe „stil nou”, deși amin­tirea fos­telor CAP-uri, cu toate neajunsurile, era încă vie în me­moria sătenilor. Nu se mai punea problema unor con­strân­geri sau chiar bru­talități, ca în anii 50. Trebuia o altă tactică: ză­hă­relul, în locul bi­ciu­lui! Ast­fel a apărut Legea coo­perației agricole 566/2004, cadrul legal, valid și în prezent, care oferă mai multe beneficii, cu pre­cădere, scutiri de taxe și im­pozite în primii ani, fermierilor cons­ti­tuiți în cooperative agri­cole. După 2004, dar mai ales după 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană, când s-a deschis robinetul cu bani de la Bruxelles, a început o vastă cam­panie de propovăduire a noii cooperativizări. Acti­viști din fundații și ONG-uri, funcționari guverna­men­tali și jur­naliști s-au străduit să-i con­vingă pe fer­mi­eri să se reu­neas­că în cooperative agricole. Re­zul­tatul: în sep­tembrie 2022, erau înscrise în Re­gistrul Na­țional al Cooperativelor Agricole 2480 de unități.

Acces la piață – marea problemă: neîncrederea

În statele din vestul Europei (Franța, Spania), numărul acestor cooperative este mult mai mare. Acolo, fer­mierii s-au cooperativizat be­ne­vol, nu cu forța, cum s-a întâmplat la noi. Sistemul este mult mai bine pus la punct. De ce să se reunească fermierii români în cooperative? Iată câteva răs­punsuri: ca să aibă acces la mai multe informații utile, să trans­fere o parte din sarcini coo­perativei (de pildă, nego­cie­rea pre­țurilor pentru se­mințe, fer­tilizanți și pes­ti­cide) și, poate cel mai impor­tant, să aibă ac­ces mai ușor la piață. Legu­mi­cultorii din ju­dețul Olt, de pil­dă, își vând mar­fa proas­pătă în hyper­mar­ket, fiindcă sunt constituiți în câteva coo­pera­tive, acestea fi­ind înfiin­țate în cadrul unor programe fi­nanțate de Sta­tele Unite. Cei care nu sunt membri au ră­mas la mâna unor intermediari, ca­re le oferă pre­țuri mai mici. Peisajul coo­pe­ratist românesc actual, for­mat după 2004, es­te unul pes­triț: sunt acti­ve, cu precă­de­re în zona de câmpie, cooperative mari, puter­ni­ce, dar și cooperative mici, de nu­mai cinci membri, înființate în sate de deal și de munte. Unele obțin profit, altele există numai pe hârtie, fără acti­vitate. 254 de unități au cerut să fie radiate. Unele func­țio­nează în mod democratic, cu parti­ciparea tuturor membrilor, care formează adunarea generală, altele sunt conduse cu mână de fier de un singur ins, de unde și denu­mirea de „cooperativa lui Costică” sau „a lui Ionică”. Sti­mulentele le­gislative și financiare (coope­rati­ve­le agricole au accesat mai ușor ba­nii europeni în exer­cițiul financiar 2014 – 2020) au condus la creșterea rapidă a nu­mă­rului de cooperative agricole, dar nu neapărat și la o dezvoltare a unui spirit cooperatist veritabil. Adică, facem o cooperativă ca să le luăm banii și, după finalizarea proiectului, mai vedem noi. Or, ideea este ca fermierii să-și consolideze cooperarea pe un termen lung, chiar pe mai multe generații. Una din­tre cele mai mari amenințări la adresa aces­tor noi cooperative este neîncrederea: unii îi sus­pec­tează pe alții că se vor îmbogăți pe munca lor.

Câteva exemple

Cu toate acestea, s-au dezvoltat și la noi, după 2004, cooperative mari, modele de succes în agri­cul­tură. De pildă, în Transilvania este activă Coo­perativa Someș-Arieș, care reunește aproape 100 de crescători de vaci pentru lapte. În sud, avem, în sectorul vege­tal, Coo­pe­rativa Brai­coop, în județul Brăila, și Do­brogea Sud, în județul Constanța. S-au reunit în cooperative și nu­me­­roși apicultori, le­gu­mi­cultori și pomi­cul­tori. Datorită aces­tui fapt, pro­ducția din fer­me ajunge pe raf­turile ma­rilor maga­zi­ne. Fără aderarea la o coo­pe­ra­tivă, ar fi fost dificil, dacă nu chiar imposibil, pentru un fermier indi­vidual să livreze marfa marilor lanțuri de ma­gazine. Cooperativele agrico­le sunt privite în țările din vestul Europei ca soluții pentru adop­tarea noilor tehnologii (drone, programe di­gi­­tale, sisteme de sen­zori etc.), dintr-un mo­­tiv sim­plu: pentru un fer­mi­er individual ar fi greu să facă astfel de investiții, în timp ce coo­pera­tiva ar avea mai multe șanse să cumpere tehno­logiile ne­cesare. La Atena, l-am auzit pe profesorul Cons­tantine Iliopoulos spu­nând, în cadrul unui proiect derulat de Uniunea de Ramură Națională a Coo­pe­rativelor din Sectorul Vegetal (UNCSV, București), finanțat prin progra­mul european Erasmus+, că fermierii mici, dacă nu intră într-o cooperativă, vor avea șanse mici să își mai vândă producția agri­colă. Cumva, evoluția pieței, unde sunt prezente companii mari, unele susținute de fonduri de investiții puternice, care cumpără totul: pământ, utilaje, forță de muncă, îi obligă pe fermierii mici și mijlocii să colaboreze în cadrul acestor noi coo­perative, fără ca statul să le mai ia pă­mântul, ca altădată, și să-i transforme în munci­tori. Un mare avantaj îl avem și noi, con­su­matorii: o coo­perativă agri­colă are o capacitate mult mai mare să apro­vizioneze piața agroalimen­tară, decât fermierii in­dividuali. Cu toate acestea, decizia de a intra sau nu într-o cooperativă trebuie să fie luată de fer­mieri, în deplină libertate și bene­ficiind de toate informațiile necesare.