Nelu-motănelu’

Se spune că fericirea ți se ivește din lucruri ori gesturi simple,    mărunte. Pentru mine, pe­rioa­dele cele mai luminate de fericire au fost copi­lă­ria și adolescența, cu părinții, bunicii, apoi frățio­rul… Ba chiar cu pisica noastră chioară! De fapt, era un motănel chior, dibuit de fratele meu lân­gă roata din spate a unei mașini parcate la mar­ginea trotuarului. Arăta într-atât de pricăjit și neajutorat, încât toată compasiunea noastră s-a revărsat asu­pra lui. Era și chior, săracul, și a fost dus la o cli­nică veterinară, unde i s-a pus un ochi artificial.    Poate n-o să mă credeți, însă în­tâlnirea cu pisoiul s-a petrecut exact într-un 1 Iu­nie. Deci eu și fra­tele meu l-am primit pe mâț între noi ca pe-un dar de Ziua Copilului. A fost cel mai frumos cadou! Ne mândream cu el, aproa­pe jumătate din stradă știa că Nelu-motănelu’ e al nostru. Eu, sora mai mare, eram mai rezervată în privința sentimen­te­lor față de puiul de pisică, mă temeam că-l voi pier­­de, așa cum mi se întâm­plase și cu un alt ani­măluț după care am suferit foarte tare. În schimb, Eugen se atașase mult de mâț și își lu­ase foarte în serios rolul de „tutore” al său. Mai că se trans­for­mase și într-un fel de dădacă a lui, tot pregă­tindu-i de-ale mâncării într-un castronel, împros­pătân­du-i apa de băut de câteva ori pe zi și jucându-se amân­doi nebunește, de dimineața până seara târziu, până când se prăbușeau de obo­seală și ador­meau unul lângă celălalt. Iar ma­ma sau tata îi luau, pe rând, în brațe, și-i așezau pe fiecare în culcușul său.

Eram copii și creșteam. Dar pisicul nostru avea un ritm mai rapid de creștere. Blănița parcă i se făcuse mai stufoasă, coada nu-i mai părea un cârcel de plantă agățătoare, ci și-o înălța vânjoasă și semeață deasupra spinării, și atârna greu când în­cercam să-l luăm în poală. Pe mine nu mă lă­sa niciodată să-l mângâi, o zbughea din calea mea cât colo. Preferatul lui era Eugen. Nu pricepeam de ce. Mă gândeam că, probabil, fratele meu îi vor­bea cu blândețe, îi destăinuia numai lui stările sale de frământare, se purta cu el ca și cu un prie­ten de neînlocuit. Iar Nelu, în ciuda ochiului său lipsă, era plin de vioiciune și ghidușie. Nimic nu trăda c-ar avea un… handicap. Era drăgăstos, în­deosebi cu cei care-l alintau și îi adresau fraze admirative, numai cu mine, nu! Deseori se trân­tea ostentativ pe pardoseală, dinaintea ușii în­chi­se, de la o cameră sau alta, și nu înceta din mior­lăit, până ce nu i se acorda un strop de atenție.

Cu cât timpul înainta, cu atât blana lui Nelu se schimba, se îndesea și devenea mai deschisă la culoare. Căpătase o nuanță ușor spre blond. Și, de­și se maturizase pe de-a-ntregul, pentru noi, cei din jurul său, rămăsese tot pisoiul acela zglo­biu, ca­re ne umplea zilele de zâmbete cu gium­buș­lucu­rile, gingășiile lui. Până într-o vară când…

Fratele meu refuzase să plece în tabără cu co­legii de la școală, ca să nu-l lase pe Nelu singur. S-a răzgândit abia după ce i-am promis că voi avea eu grijă de el în locul lui. Au urmat vreo do­uă săptămâni lungi și cam derutante pentru mine. Motănelul nostru se așezase pe coadă, la oare­care dis­tanță de preșul de la intrare, în poziție de aș­teptare. Îl aștepta pe Eugen. Îl aștepta în­cor­dat, tă­cut și neatent la câte se petreceau îm­pre­ju­rul său. Am împins înspre el castronelul cu mân­care mirosind a ceva delicios și m-am înde­părtat în­cetișor, pentru a-l lăsa să se înfrupte din cele pre­gătite de mine, însă nu s-a clintit din loc. Igno­ra cu totul bucățelele savuroase de carne fiartă și de pâinică înmuiată în sos, cu care cău­tasem să-l îm­bii. I-am ras măr cu morcov dar nu le-a accep­tat nici pe acelea. Nelu aștepta… Iar în­tr-o după-amia­ză, m-am pomenit cu el cocoțat tocmai în corcodușul bunicilor. Mai avea de executat un salt scurt până pe acoperișul din curtea învecinată, păzită de un câine urâcios și periculos. Trebuia cumva să acționez! Și nu era nimeni acasă care să mă ajute. Doar bunicul, sprijinindu-se în baston. Am proptit scara de pom și-am început să urc, deși aveam frică de înălțime. Mă apucase și-un pic de amețeală! Dar îi făcusem o promisiune fra­telui meu și eram obligată s-o respect: că-l iau sub protecția mea până se întoarce din tabără. Mi-am făcut curaj, am respirat adânc și, suind treaptă cu treaptă, m-am străduit să mă apropii de mâțul ce stătea pe-o creangă mai groa­să, zbârlindu-se. Ne uitam unul în ochii celuilalt, iar eu îi înșiram vorbe dulci pe un ton rugător, cu­vinte menite să mă lase să îl ating, să-l iau din pom și să-l duc jos, pe pământ sigur. Până la urmă am izbutit. Cred că Nelu mi-a înțeles disperarea și s-a lăsat înhățat.

Când mi s-a întors fratele din vacanță, bunicul i-a povestit de-a fir-a-păr despre pățania mea cu motanul nostalgic, cel ros de dor. Cum m-am opin­­tit să reazem scara de copac, cum mă clă­ti­nasem la fiecare treaptă urcată și-l strigam dispe­rată pe Nelu, speriată că nu voi putea să-l recu­pe­rez, cum… Eugen l-a ascultat fără să-l între­rupă, fără să pună întrebări, după care, fără niciun cu­vânt, s-a îndreptat spre mine și m-a strâns tare în brațe. A fost cea mai frumoasă îmbrățișare din viața mea. Îmbrățișarea dăruită drept recompensă de fratele meu! În ce-l privește pe Nelu, continua să mă antipatizeze în mod vădit, bucurându-se, în schimb, nebunește de prezența fratelui meu. Au luat-o de la capăt cu joaca, într-o prietenie greu de înțeles, dintre un om și-un pisic. Și chiar dacă n-am înțeles niciodată de ce l-a preferat pe Eugen, mie refuzându-mi orice ofertă de apropiere, m-am molipsit și eu de bucuria lor. O bucurie între băieți Astăzi mă gândesc că poate ăsta a fost și motivul marii lor prietenii: o solidaritate de gașcă, în care fetele n-aveau ce căuta.

ADRIANA CHRISTESCU – București