COSTION NICOLESCU: „Monahii noștri poartă în ei satul românesc”

Ianuarie, luna sihaștrilor

– Aproape toți marii pustnici ai bisericii ortodoxe sunt prăznuiți în prima lună a anului. Simplă întâmplare, sau un demers gândit dinadins, pentru a ne așeza viața pe un drum al credinței, plin de exemple pildui­toare? L-am invitat pe d-l COSTION NICOLESCU, teolog și antropolog, distins colaborator al revistei noastre, să lămurească această celebrare de pustnici, stabilită la început de an –

Asceza pustiei

– Domnule Costion Nicolescu, cum explicați po­menirea aceasta măreață, de mari sihaștri, chiar la început de an? Ascunde ea un mesaj tai­nic al bisericii?

– Nu a fost o rânduială a bisericii. Așa a rânduit Dumnezeu, pentru că noi îi sărbătorim pe sfinți chiar la data plecării lor la cer. Dar o taină există. De vreme ce foarte mulți dintre marii sihaștri ai bi­sericii au murit acum, în Ianuarie, e semn că Bise­rica e „lucrată” un­deva, în taină, de Sfân­tul Duh, încât toate să se rânduiască cu o anu­mită înțelep­ciune. Deci, cum­va, putem spune că tot calendarul bisericii noas­tre este de la Dumnezeu. Și e un fapt izbitor că tot ce se întâmplă în calendarul bisericii în luna Ianua­rie pare să stea sub semnul acestui tip de asceză, asceza pustiei, a izolării, începând cu praznicul Bote­zului lui Hristos în Iordan și cel închi­nat Sfântului Ioan Botezătorul și ter­mi­nând cu sărbătoarea Sfinților Trei Ie­rarhi, care ştim că au fost de o asceză extraordinară. Dacă ne gân­dim la înce­puturile sihăstriei în creștinism, e sufi­cient să ne gândim la această mare sărbătoare a Bobotezei, de pe 6 ianua­rie, la întâlnirea dintre Ioan și Iisus – Ioan venise din pustie și începuse să propovăduiască, iar după botez Dom­nul Hristos pleacă în pustie, ca să fie ispitit 40 de zile. E un fel de ștafetă a sihăstriei, să zic așa. Iisus a trăit în fami­lie până la 30 de ani, iar după aceea, a mers în pustiu și apoi a ieșit la propovăduire. Într-un fel, poate că ceea ce face Hristos e un îndemn ca fiecare dintre noi, într-un fel sau altul, să încerce examenul acesta de izolare şi de pustie. Odinioară, poate chiar mai mult decât acum, monahismul pustiei era văzut ca o școală mai înaltă în apropierea de Hristos, în cizelarea sufletului pentru convorbirea cu Dumne­zeu, pe care o face mai aptă, mai subtilă, de o sub­tilitate care nu e de tipul academic, dar este totuși de mare rafinament al minții. Așa se face că multe dintre răspunsurile teologice la problemele timpu­lui, care erau foarte acute și care tulburau biserica, erau găsite în acea lume a liniștirii, a pus­tiului.

„În pustia Egiptului erau 100.000 de monahi”

– Când a început nevoința pustiului?

– Întemeietorul monahismului pustnicesc este considerat Sfântul Antonie cel Mare, trecut la Dom­nul și pomenit în biserică pe 17 Ianuarie, deși el nu este primul creștin care a viețuit în pustiu. Primele comunităţi monahale au fost înainte de el, în Pales­tina. Miezul de foc al acestei porniri pust­nicești este o iubire de Dumnezeu dusă până la absolut. O dorinţă de a urma lui Iisus, în sensul chemării Lui: lăsaţi totul şi veniţi după Mine. E și o dorință de a fugi de zgomotul și tulburarea lumii, de ispitele ei, chiar dacă în pustiu afli alte ispite, dar sunt ispite de alt fel, mai puțin venind de la oameni. Ce e ui­mi­­tor, pentru mine, cel puţin, este di­mensiunea aces­tei mișcări pustnicești, care s-a născut în Egipt, la sfârşit de secol III, apoi a înflorit și a fost în apo­geul ei în seco­lele IV-V. Se pare că în toată pustia Egiptului erau mai bine de 100.000 de monahi. Or, la di­mensiunile lumii de atunci, lucrul ăsta este extraordinar, e incredibil. Adică, sute de mii de oameni care veneau în pustie să se liniștească, să afle de Dum­nezeu, să ducă o viață anahoretică. E incredibil, dacă vizua­lizăm aceste mii și mii de călugări, fie izolați, fiecare, în peșterile lor, fie adunați în niște obști destul de importante.

Daniel Lemeni are un studiu foarte pertinent, în care spune că monahis­mul secolelor III-IV a avut trei mari etape: a por­nit cu oameni care trăiau în cetăţi, pe urmă a trecut printr-o fază rurală, când monahii se nevoiau în apropierea satelor, ca, spre sfârşit, să ajungă în pustie. Tipul acesta rural a fost foarte răspândit și la noi, îl găsim foarte mult în Transilvania. Cele două sute de mânăstiri orto­doxe dărâmate de generalul Bukov în Ardeal la 1764 nu erau mânăstiri cum vedem noi acum, așa cum sunt Sâmbăta sau Râmeţi sau Nicula, ci erau mici schituri ridicate la margine de sat, cu doi-trei bătrâni care se retrăgeau acolo şi duceau un tip de viaţă pustnicesc. Ei trăiau monahicește, pentru că la bătrânețe erau lepădați deja de toate grijile și-și împărțeau și toată averea. Cred că monahismul ro­mânesc a avut o foarte frumoasă nuanță proprie, şi asta vine din fap­tul că la noi ge­ne­ratorul mona­his­mului, în fond, vine de la sat, monahii noș­tri poartă în ei satul românesc. Fiecare fel de mona­hism poartă tipul de lume din care vine: una e lumea greacă, alta e lumea ru­seas­că, ca să vor­bim de ma­rile spații ortodoxe, și alta este lumea satului nostru ro­mânesc. Toată frumusețea satului românesc, toată sensibilitatea lui de exprimare și de întâlnire cu Dumnezeu e purtată și dusă, pe un plan superior, la monahii și sihaştrii noștri. De aceea, când intri la cei mai mulți dintre ei în chilie, găseşti același duh din casele țărănești, poate chiar amplificat. La călu­gării de la Athos, sau din Grecia, sau Rusia – există o nuanţă diferită a trăirii monahis­mului. Parcă la ai noştri e un fel de echilibru, o îmblânzire a tuturor ex­tremelor şi o exprimare mai umană în toate planurile, o dulceaţă aparte, care e specifică nouă.

Vetre de sihăstrie românească

– La noi, la români, a existat dintotdeauna o mare evlavie pentru sfinții sihaștri. Țăranii i-au văzut mereu ca pe o culme a trăirii creș­tine…

– Da, așa este. Am și avut mulți pustnici. De aceea și avem atâtea cuvinte în limba română, pentru asta: pustnic, de la „pustie”, anahoret, ere­mit, isihastru sau sihastru, care vine de la „isihie”. Părintele Ioanichie Bă­lan observa lucrul acesta şi în toponimia extra­ordinar de bogată în ceea ce priveşte referiri la călugări, la sihaștri – văi, peșteri, vârfuri de munte, ceea ce arată prezenţa masivă a pustnicilor noştri. El a și scris o carte despre mona­hismul acesta pust­nicesc românesc – Vechi vetre de sihăstrie româ­neas­că. Vetrele sunt cele care ne adună împrejur, vatra e focul, e casa unde familia, cu toți ai ei, se adună. Vatra e un loc întemeietor, spunem vatra satului, pentru că acolo au fost primii oameni care s-au aşezat. Ei, pentru noi, românii, monahismul de acest tip a constituit adevărate vetre.

Şi sunt numeroase aceste vetre pe teritoriul nos­tru. De exemplu, în Munții Buzăului sunt niște peșteri-grote senzaționale, numai când le vezi te cuprinde o bucurie extraordinară, atât vizuală, cât și lăuntrică. Apoi Râmeţi, al cărui nume vine de la „eremiţi”, a fost un loc plin de chilii de pustnici. În Ceahlău iarăşi e o vatră sihăstrească, apoi în nord, în Bucovina, pe Giumalău, sau în sud, în Oltenia. Munţii privilegiază aşezarea pustnicească, pentru că astfel de călugări caută locuri mai izolate, mai greu accesibile, unde să rămână într-o anumită linişte. În istoria românilor a fost foarte înfloritoare această pustnicie, noi am avut această vocație. Pen­tru că e o vocaţie să pleci într-o mânăstire, și o altă vocaţie, mai mare, să vrei să fii sihastru, să pleci în pustiu. Monahii care au această chemare de la Dum­nezeu caută o mică grotă, o peşteră, sau îşi fac o colibă mică, modestă, și toată ziua se mişcă în jurul acelui loc, într-un contact complet genuin cu natura şi se roagă. E o viață destul de dificilă din punct de vedere fizic. Asceza înseamnă luptă spi­rituală, dar înseamnă, până la urmă, şi a te obişnui cu un anumit tip de asprime a vieţii. Dincolo de asta, vin ispite care îi pun să lupte mai abitir, ispite de tot felul, teribile, greu de imaginat. Noi, care suntem dependenţi de tot felul de informaţii, de viaţă culturală, de viaţă socială, de comunicări de fiecare zi, de multe ori îi privim pe sihaștri cu admi­raţie, cu uimire. E greu să ne imaginăm tipul ăsta de viaţă. Pe noi, dacă ne-ar închide cineva o zi în­tr-o cameră, ne-ar disloca.

„În sihaștri arde un foc care poate să fie molipsitor”

– Dumneavoastră ați cunoscut câțiva monahi care au trăit într-o sihăstrie deplină: părintele Cleopa Ilie, părintele Arsenie Papacioc, părintele Paisie Olaru și alții. Ce credeți că le-a dăruit pust­nicia?

– E greu de decupat par­tea din ei care ține doar de pustnicie, fiindcă au trăit și în obști, în mânăstiri, dar aș îndrăzni să spun că la părin­tele Cleopa, de pildă, care a plecat de trei ori în pustie din pricina amenințării stă­pâ­nirii comuniste, se vedea că timpul petrecut în singurătatea sihăstriei a fost un timp al unei foarte apropiate întâlniri cu Dum­nezeu. Se vedea la el dorul ăsta – de stat singur, doar cu Dumnezeu. Pădurea are far­mecul ei și în ea el putea fi faţă în faţă cu Dumnezeu, din toate punctele de vedere. Și aș mai putea spune ceva – când îi ve­deam pe părintele Cleopa sau pe părintele Paisie sau pe părintele Arsenie și pe alții care au mai fost pustnici, că nu s-au terminat sihaștrii pe lume, ceva se petre­cea în mine. Îl simţeam pe Hris­tos prezent şi, deo­dată, simţeam că ar trebui ceva schimbat şi în mine. Ăsta e rolul pustnicilor: să te aducă după ei cu prezenţa şi cu cuvântul, să mergi nu spre ei, ci cu ei spre mai sus, spre Dum­nezeu. De aceea mă și uit la sihaștri cu un drag extraordinar. Simt în ei un foc care arde mai puternic și care poate să fie molip­sitor măcar pentru puțin timp, dacă nu pentru tot­deauna. Ideal ar fi să fie pentru totdeauna, dar cel puțin cât eşti în preajma lor şi există un foc, să-l simţi. Simţi în ei prezenţa mai accentuată a lui Dumnezeu, a lui Hristos. Adică, tot ceea ai citit sau gândit sau simțit vezi întrupat în ei. Îl vezi pe Hristos întrupat în ei, şi tot ceea e ai citit devine mai credibil. De multe ori îmi spun că noi, pe de o parte, suntem asemă­nători, adică ce e în sufletul meu – spaimele mele, tipul meu de gânduri, alu­necoase sau cuvioase, nu pot să fie numai ale mele, sunt şi ale altora. După cum simţirile lor, ale sihaștrilor, cumva trebuie să le am şi eu, pe cele mai înalte, măcar fragmentar, fulgerător, pentru câteva clipe. Pe de altă parte, sigur că unii fac pași mai departe prin exer­cițiu, prin voință și printr-o limpezime a inimii. Că asta e până la urmă – ei Îl văd pe Dumnezeu pentru că sunt curați și devin tot mai curați cu inima, pe măsură ce se nevoiesc. E frumos că au chemarea asta, râvna aceasta de a se dedica complet căutării lui Dumnezeu, netul­burați de nimeni. De aceea, de cele mai multe ori, pustnicii încearcă să te ţină la distanţă pe cât posibil. Sigur că dacă baţi, până la urmă îţi deschid ușa şi poţi să obţii de la ei o vorbă, un gând, un zâmbet, o privire. Cei pe care i-am văzut toți aveau pogorâtă în ei această lumină taborică. Şi probabil că mulţi dintre ei şi-au simțit dinainte sfârșitul și probabil că e o mare bucurie și o mare fericire să ajungi la starea aceea. Probabil că ei, fiind mai fini, din punct de vedere duhovnicesc, re­simt altfel distanțele lăuntrice. Pentru ei, o distanță mică, pe drumul spre Hristos, se resimte ca fiind mare. Pentru noi, distanţele mari ni se par, de multe ori, mici. Ne înşelăm asupra lor, căci suntem mult mai departe de Dumnezeu. Părintele Cleopa avea o replică puţin retorică: „Veniţi aici, la mine, ca să ve­deţi o buturugă uscată, un lemn uscat!”. Asta era conştiinţa lui în faţa lui Dum­nezeu, deși, faţă de noi, sigur că el era pe nişte culmi.

„Pustnicii sunt trupele de elită ale Bisericii”

– Domnule Costion, de ce credeți că noi, ro­mânii, îi iu­bim așa mult pe pustnici, par­că mai mult decât pe toți cei­lalți slujitori ai lui Dumne­zeu? De ce-i căutăm atât de mult, deși se lasă greu de găsit?

– M-am gândit şi eu la asta. Unul dintre lucrurile pe care mi le spuneam, gândindu-mă la ei, este că îi putem socoti trupele de elită ale Bisericii. Dar cum armata are niște trupe de elită, care sunt foarte antrenate și pot să facă lucruri spectaculoase chiar în inima taberei adverse, așa sunt și pustnicii pentru Biserică: putem să îi folosim în lupta cu noi înşine și în lupta Bisericii, pentru a câștiga bătălia cu aceas­tă lume, ca să ajungem la lumea cealaltă, bi­ruitoare. Ei, într-un fel, ne seduc, să zic așa, prin frumusețea lor – chiar sunt călugări bătrâni frumoși. Se pot vedea multe fotografii și de la pustnicii din Athos, simţim în ei o frumuseţe, vedem faptul că au răzbit. Şi vine şi gândul că ei, putând pentru ei, pot şi pentru noi, adică simţim faptul că în spatele izbânzilor lor, cumva, ne putem strecura şi noi înspre poarta raiului. Cum zicea părin­tele Paisie: să ne întâlnim la poar­ta raiului, în prag, că pe urmă om vedea noi, ne descurcăm mai departe. Pe urmă, ceea ce poate să ne cucerească sunt vieţile lor, care sunt o luptă continuă pentru ceilalți. Dacă am încerca şi noi să stăm într-o anumită izolare cinci zile, șapte zile, să facem o probă de tipul ăsta de izolare pentru întâlnirea cu Dumnezeu, fără mâncare, cu dormit mai puțin, poate că i-am înțelege mai bine.

– Ați făcut vreodată un astfel de exercițiu?

– Nu am făcut, pentru că eu sunt slab în voință. Pentru mine, maximum de nevoință a fost la înce­putul Postului Mare, când se postește total până joi. Asta am făcut – am postit numai cu ceai, nu cu apă, ci cu ceai. Într-adevăr, simţi că se petrece ceva în tine după trei zile, simți ca un fel de limpezire, de trans­parență în trup. Sigur că, ne­fiind obişnuit, e şi o sen­zaţie de plutire. În primele zile simţi nevoia să întinzi mâna după tot felul de lucruri mă­runte, pe lângă care altă dată treci mai nepăsător. În­ceputul e mai dificil.

– Domnule Costion, v-ați dorit vreodată să vă însin­gurați? Să experimentați pust­nicia?

– Poate că mi-aş dori, din când în când, o anumită re­tra­gere. La unele mânăstiri din Occident există nişte locuri care se cheamă „re­treat”, un­de omul obosit şi puţin epui­zat se retrage într-o atmosferă de mare-mare liniște, mă­nân­că acolo, la o trapeză, merge la slujbă, și în jur e o natură prietenoasă, totul ca să te li­niș­tești cumva. Eu sunt destul de izolat, ca fel de a fi – vorbesc de comunicări perso­nale. Nu sunt genul de om foarte dispus să creez prilejuri de ieșire din izolare; profit de ele, când sunt, dar nu creez eu prilejul şi nu mă stinghereşte o trăire în izolare. Pe mine nu mă deranjează singu­rătatea. Cred că este ideal să echilibrezi statul îm­preună cu alții cu statul într-o anumită solitudine. În fond, dacă ne gândim, tot omul care creează ceva, pictorul, poetul, compozitorul, o face într-o anumită asceză şi într-o anumită izolare de care are nevoie. Deci, putem spune, dacă luăm aceste exem­ple de oameni de artă, că singurătatea poate să fie creativă. Poate că de aceea toate zicerile părinților deşertului sunt foarte fine, din punct de vedere al exprimării. Sunt exprimate poetic, ajung la o anu­mită expri­mare foarte fină și ca frumusețe, nu nu­mai ca simțire a trăirii în Hristos.