Unirea și „profitul”

Sunt în mare vogă, mai nou, curentele regionaliste. De fapt, mișcările pentru autonomie au tulburat mai mereu liniștea Europei. După 1989, de când cu libertatea de exprimare strigată din toți rărunchii, au tot apărut și la noi astfel de curente, lansate pe scena publică. Majoritatea lor sunt legate de Transilvania; e la modă în toată lumea ca zonele mai bogate să ceară o oarecare distanțare de Centru, ca să nu-și redistri­buie bunăstarea cu cei mai săraci. Dar și în Moldova au apărut mai recent voci ale regionalismului, care acuză tocmai faptul că Centrul nu a distri­buit echitabil resur­sele și că zona a fost mai mereu în coada priorităților, de unde și situația ei de azi, mult-discutata decuplare de Occident, în lipsa unor autostrăzi care să o lege de Transilvania.

Citită astfel, prin cheia pragmatismului vremii noas­tre, când totul se judecă în bugete, în profituri și în Pro­dus Intern Brut pe cap de locuitor, Unirea Moldovei cu Țara Românească, de la 24 Ianuarie 1859, riscă să pară un eveniment mai degrabă provincial, umbrit, în orice caz, de marele tumult ce avea să vină: Războiul de Inde­pendență, Primul Război Mondial, Marea Unire, al Doi­lea Război Mondial, comunismul. Ba și mai mult, ten­tația e, azi, să calculăm, contrafactual, cât va fi pierdut, de pildă, Moldova, prin asocierea cu Țara Românească, cât a pierdut Iașiul, cedând Bucureștiului titlul de capi­tală și dacă n-ar fi fost mai câștigate azi cele două „prin­cipate”, rămânând „autonome”.

Dar ce-ar fi oare ca, în loc să judecăm contrafactual, să citim istoria așa cum a fost ea. I-a fost mai ușor Ro­mâniei să își câștige independența unită sau cele două mici principate ar fi trebuit mai bine să acționeze sepa­rat, cu două centre de conducere, chiar și având un țel co­mun? Răspunsul e cât se poate de limpede. Despre obiec­tivul Marii Uniri a românilor nici nu are sens să vor­bim: marea mișcare națională a ardelenilor, de la mij­locul secolului al XIX-a, a luat avânt tocmai după pre­ce­dentul Unirii de la 1859. Dar, până atunci, până la Unirea de la Alba Iulia, ce s-ar fi ales de idealul național dacă România nu ar fi rezistat, strânsă în jurul Iașiului, în Primul Război Mondial, când Bucureștiul încăpuse pe mâinile germanilor? La 6 decenii de la Unirea Princi­patelor, mișcarea pentru „Marea Unire” a pornit, de fapt, tot din inima Moldovei, de unde armata română a în­ceput contraofensiva, câștigând, palmă cu palmă, pă­mân­tul țării și ajungând, după momentul de aur de la Alba Iulia, până la Budapesta, pentru a consfinți voința românilor de a fi împreună într-o singură țară.

Cu toate astea, după 1918, au început aceleași dis­cuții cinice despre „profit”: că Transilvania și-a pierdut autonomia istorică, că a cedat conducerea trebilor țării, că Bucureștiul nu înțelege deloc problematica Ardea­lului… Ca de obicei, în istorie realitatea bate, însă, fic­țiunea. Iar realitatea este că, în vreme ce, de la 1859 în­coa­ce, imperii mari s-au destrămat, de a ajuns Austria la nivel de câteva județe românești, iar țări care s-au unit în acei ani, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, s-au des­trămat între timp, Moldova și Țara Românească au rămas până azi împreună (cum bine nota un observator, nici Stalin nu și-a permis să ia Moldova întreagă, ci s-a oprit la Prut!), ba s-au mai și „rotunjit” cu Ardealul. S-au făcut și multe greșeli în toți acești ani, se putea, în mod sigur, mai bine, ține și de generația noastră, ca de fiecare nouă generație, să facem mai strânsă unirea. Dar Unirea de la 1859 a fost și este un mare succes politic. „Pro­fitul” național merită toate pierderile care se calcu­lează, azi, cinic și contrafactual.