Copilăria petrecută la țară nu putea fi imaginată fără dragostea de animale domestice. Nu era casă, cât de săracă, să nu aibă un porc, o capră sau o oaie în bătătură. Vorbesc de satele colectivizate. În satele de munte, unde cooperativele socialiste n-au existat, găseai turme și cirezi, ciopoare și cârduri de oi, capre, vaci, porci, cai, măgari, păsări și ce mai creșteau țăranii pe lângă casă. Satul nostru, Bărbătești, a fost colectivizat. Ne-au luat pământul, dar ca prin minune, boii, caprele, porcii și vacile cu lapte, precum și carul, putinile și butoaiele, le-au lăsat. Așa am avut bucuria de a rămâne copii bucuroși de animale. Printre amintiri, atâtea câte mai sunt, uite vacile scăpate în lucernă! Moș Ilie și mama știau să le dea sânge la cap, iar noi, eu și Maria, plângeam pe lângă ele, mângâindu-le pe burțile umflate. Le salvau, și vestea priceperii lor dădea roată în lume. Veneau oameni disperați de peste deal, din Andreiești, și-l luau pe moșul la vitele lor bolnave, să le vindece. Această medicină țărănească a luat sfârșit, însă, când tehnicianul veterinar, Pătruță, omul partidului, i-a amenințat că-i trimite în pușcărie dacă mai bagă potricala în capul vacilor. Așa ne-au murit Florica și Zambila, sub țipetele noastre și sub paza veterinarului-milițian. În fața casei din deal, de la celălalt capăt al uliței, era un dud. Acolo dormeau trei-patru găini, despre care Maria zicea că le-ar fi fost urât în nopțile fără lună. Nu intrau în coteț, le era prea cald. Iarna, coborau între capre, se tupilau între ele, dormind fără frică. Într-o noapte, a intrat vulpea, dar a fugit speriată. A doua zi, am văzut că țapul avea un corn plin de sânge, semn că o atacase pe roșcovană, împiedicând-o să-l înfulece pe cocoș. Vara, plecam cu vitele și cu caprele la pădure. Nu erau văcari în sat, ca prin alte părți, copiii le țineau locul. Și Sabin, cumnatul meu de azi, a avut multe „cornorate”. Îl trezea maică-sa de dimineață, „hai, mumă, scoală!”… Pleca cu oile având ochii abia crăpați, se oprea lângă pădure, își termina de mâncat turta cu jumări, dar de dormit nu putea, că ieșeau lupii din tufișuri. Îl pândea pe poștaș, ca să afle când poate să plece acasă, să mai doarmă… Poștașul umbla ca ceasul. Trecea cu șareta încărcată cu ziare și pachete poștale și atunci îl striga: „Nea Pițigoi, te rog să-mi spui cât e ceasul!”. Când nu trecea, sau poate că nu-l vedea, de somnoros ce era, chema oița conducătoare și porneau pe coastă-n vale… Fiecare copil de țăran a avut în copilărie o „Bisisică” a lui, cum scrie Marin Preda în „Moromeții”. El era mai de vale, din Teleorman…
Povestea e lungă, copilăria de azi e scurtă și tristă. Satele se golesc, singurătatea trece pe uliță și îți dă bună seara, vitele au dispărut, știubeiele au secat, viile sunt pline de mărăcini, zilele sunt foarte scurte, cât să încapă în ele vreo amintire, dacă ai cui s-o spui. Mă simt norocos, dacă m-ați ascultat.
