M-am hotărât foarte greu să vă scriu această mică poveste, deși eu am trăit mulți, mulți ani la sat și am fost martora vieții multor „eroi” din neamul necuvântătoarelor. Povestea o știu de la mama mea, care a trăit cele scrise mai jos și era o foarte bună povestitoare.
La curte, orice animal primește de la început un nume, iar adevărații gospodari le consideră membri de familie cu drepturi egale.
Pestrița a apărut într-o primăvară, devreme, împreună cu doi frați berbeci. A fost chinuită de ei, care au crescut mult mai mari, ea fiind foarte mică și cu un picior mai scurt. Se ridica și mergea mai încet. Avea blana albă, albă, cu smocuri din fire negre, de unde și numele de Pestrița. La țară, soarta unui animal cu defect este știută: în cel mai scurt timp este sacrificat, să nu se chinuiască și să nu mai consume din hrana celorlalți. În cazul ei, a fost însă iertată, fiind prea mică pentru a merita o asemenea osteneală…
Până să fie date în grija ciobanului, oile cu mieii sunt duse la pajiște, în grija unui copil. Munca asta i-a revenit lui Marin, al treilea copil din cei opt ai familiei. El pleca cu „turma” în fiecare dimineață, doar că Pestrița nu putea ține pasul cu celelalte oi, care mai mult alergau. Pestrița se oprea behăind ușor la picioarele „păstorului”, iar băiatul o lua sus, pe umeri, în jurul gâtului. Așa se întâmpla în fiecare zi. Cu timpul, Pestrița ajunsese să îl urmeze pe băiat peste tot. Dacă se urca pe scară sau într-un copac, ea aștepta liniștită, cuminte, până cobora. Ajunsese ca un câine credincios.
În anul acela, primăvara, s-a zvonit că va izbucni războiul la granița care se afla în sudul Dobrogei. După un timp, s-au auzit tunurile. Mama cu cei 8 copii (tatăl plecase mai înainte) au hotărât să se refugieze aproape de Brăila, o călătorie care urma să fie făcută cu două căruțe cu cai. Au predat în grabă oile cu miei unui cioban, în afara satului, au părăsit casa și toată agoniseala. Mama urma să mâne căruța cu cai, iar fiul cel mare cealaltă căruță.
Lacrimi multe a vărsat Marius, pentru că Pestrița a fost refuzată în turmă de cioban, iar mama era de neînduplecat să o ia în căruță, pentru că și ultimul locșor era ocupat de bagaje. Cei șase copii urmau să meargă pe jos, fără grabă, pentru că la una din căruțe era legată o vacă cu lapte, Vinerica. Impresionați de plânsetul lui Marin, frații mai mari au hotărât ca Pestrița să plece și ea în bejenie, purtată pe rând sus, pe umerii lor. Drumul a durat șase săptămâni, pe o vreme ploioasă, rece, doar la adăpostul unor saci de cânepă, care le acopereau capul și umerii.
Pestrița a stat doar pe umerii băieților, hrănită cu iarbă de pe lângă drum și, uneori, când mai rămânea și pentru ea, cu lapte de la Vinerica. S-a dovedit că dusul în spate le-a fost de mare ajutor băieților. În timp ce mama și cele două surori s-au îmbolnăvit greu, la coloană, cu dureri și deformări pe toată viața, băieții nu au avut nicio problemă. Căldura trupului Pestriței i-a apărat de răceală și umezeala ploilor. Și după ce s-au stabilit la noul domiciliu, Pestrița a continuat să-l însoțească pe Marin peste tot. Crescând, s-a dovedit a fi chiar o oaie de toată isprava. În fiecare an, primăvara, dăruia familiei câte un miel, doi, sau chiar trei, mai mult mieluțe, care au format în câțiva ani o mică turmă. A trăit ani mulți, fiind ocrotită. Așa se face că la nuntă Marin a primit ca „zestre” șase urmașe ale Pestriței. S-a dovedit că lacrimile vărsate de el la plecarea în refugiu au fost răsplătite din plin, la fel ca dragostea și atașamentul lui pentru animale.
Am scris aceste rânduri în amintirea lui nea Marin, fratele mamei, un om calm, așezat, foarte bun gospodar, un suflet cald, ales.
Vă scrie cu mult drag,
BĂNICĂ TINCA – Brașov
