Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

CLARA HASKIL

– În Elveția, pe urmele uneia din marile pianiste ale lumii, născută la București –

Întâlnirea din cafenea

Sunt într-o cafenea din Yverdon-les-Bains, un mic orășel din cantonul Vaud, în partea franceză a El­­veției. Mi-am comandat un cappucino și răsfoiesc ziarul local, 24 heures. Dau peste două ar­ticole care vorbesc despre Clara Has­kil, al cărei nume îl cu­nosc bine. Mă bucur, așa cum o faci când te întâl­nești cu o figură familiară, într-un loc înde­părtat al lumii. Mă uit pe geam, strada pietonală Rue du Milieu e aproape goa­lă, în dimineața asta ploioasă. Citesc mai departe. Într-unul dintre texte e vorba des­pre concursul internațional de pian care îi poartă numele și care se orga­ni­zează, o dată la doi ani, la Vevey, în Elve­ția, începând din anul 1963. În câteva rânduri se povestește și despre cum a ajuns pianista originară din România în această țară. Celălalt text e o cronică la spectacolul de teatru „Clara Haskil, Prélude et Fugue”, care o are ca pro­tagonistă pe Laetitia Casta, se jucase, de cu­rând, la Gene­va și se scria, elogios, despre pres­tația actriței, care surprinde perfect poves­tea acestei pianiste de ex­cepție.

Mă aflu la 60 de kilometri de Vevey, localitatea de pe malul lacului Léman. Nu m-am gândit nicio­dată la legătura care există între pianista născută la București, plecată la Paris să studieze muzică, și localitatea elvețiană. Aflu din textul din ziar că ulti­ma perioadă din viață Clara și-a trăit-o în Elveția. Cea mai plină și mai glorioasă etapă, de fapt. În care a călătorit mult, a avut nenumărate concerte și a avut domiciliul stabil într-un imobil din acest orășel ca o carte poștală.

Îmi propun să fac o mică excursie, să văd unde anume a stat. Ceva mă atrage în povestea asta, așa că nu mă opun. Peste două zile, cobor din mașină și găsesc cu ușurință clădirea din Vevey, pe care o caut. Aproape că îmi iese singură în cale. Toată lu­mea pare că o cunoaște aici, iar strada pe care se află îi poartă numele. Am senzația că mă duc să-mi vizitez o mătușă, dar de fapt este casa în care a stat și a cântat una dintre cele mai expresive și mai spec­taculoase pianiste ale secolului trecut.

În urmă cu câțiva ani, când premiul de inter­pre­tare la pian n-a fost acordat, pentru că tinerii mu­zi­cieni nu au fost suficient de buni, justificarea ju­riului a fost cât se poate de clară: Clara Haskil în­seam­nă în muzică excelență, inspirație și eleganță, deci nu se poate face rabat de la asta. Am ascultat toate înregistrările cu ea pe care le-am găsit. Nu sunt multe. Nici nu-i de mirare, la cât de com­plicat i-a fost destinul artistic și cât de mult a durat până când talentul i-a fost recu­noscut.

Alături de Chaplin și Eminescu

Cu Charles Chaplin

Pe blocul cu trei etaje există o placă me­morială: „Pianista Clara Haskil, născută la București în 1895, a trăit în această casă, din 1951, până la moartea sa, în 1960”. Așa­dar, aproape 10 ani a avut reședința în Elveția, în aceeași localitate în care se află amplasată o statuie a lui Charlie Chaplin și una a poetului Mihai Eminescu. Actorul american a locuit timp de 25 de ani în orașul elvețian, unde și este înmormântat, poetul ro­mân, niciodată. În cazul lui, e vorba doar despre un omagiu pe care i l-au adus compatrioții români, ple­cați departe de casă și stabiliți în Țara Cantoa­nelor.

Am noroc de o zi senină, crestele Alpilor se văd cu claritate și strălucesc în lumina tă­ioasă a soarelui de aprilie. Rațele alunecă si­lențios pe apa transparentă a lacului. E o liniște de în­ceput de lume. Îmi imaginez cum se au­zea în locul ăsta pianul Clarei, la care studia și își pre­gătea concertele pe care în­cepuse să le aibă în în­treaga lume. În ultima etapă a vieții, avea înălți­mea unui copil de 10 ani, puțin cocârjată și niște ochi mari, scăpărători. Corpul i-a fost fragil toată viața și i-a dat mari bătăi de cap, cu tot felul de sufe­rințe, dar cea mai mare dintre ele s-a dovedit cea a sufle­tului, spaima că sănătatea nu-i va permite, la un mo­ment dat, să mai cânte, ceea ce i se păruse întot­dea­una mult mai îngro­zitor decât moartea. Și, în fond, exact așa era. Trăia prin și pentru muzică și toți cei care au as­cultatat-o sau au cu­noscut-o au spus asta despre ea.

Prigoana evreilor

Cu Dinu Lipatti

Anul 1941 a însemnat un coșmar pentru Clara Haskil, ca și pentru ceilalți evrei, care erau vânați și își pierdeau viața pe care o avuseseră. Aflată în Fran­ța și înconjurată mereu de prieteni susținători și două surori, această fugă per­manentă de amenințări va însemna și îndepărtarea de muzică. 6 luni trecuseră și nu mai pusese mâna pe un pian, ceea ce părea pentru ea o dublă con­dam­nare. Când ajunge, în sfârșit, să fie găzduită de con­tesa Lili Pastré, o mare iubitoare a artelor, în casa ei de lângă Marsilia, și poate să studieze și chiar să susțină un concert la sfârșitul lunii decem­brie, lucrurile par să-și regăsească normalitatea. Doar că suferă din ce în ce mai tare de niște dureri de cap, care o neliniștesc. Lunile următoare, pe­trecute la Cannes, în casa unor prieteni, unde poate să cânte zilnic, ar fi trebuit să fie mai bune. Doar că, pe lângă durerile de cap, Clara începe să aibă pro­bleme și de vedere. Peste puțină vreme, un medic îi dă veseta că suferă de o tumoră a hipofizei, care trebuie operată repede, pentru că doar așa ar putea exista o șansă să scape de orbirea care o amenința. Ce ur­mează ar putea fi scenariul unui film de aventuri, cum descrie, de altfel, pe larg, Jerome Spycket, în excelenta sa biografie, dedicată vieții pianistei.

Deși nu are nici un ban, Clara ar trebui operată de un specialist de la Paris. Dar din cauza inter­dic­țiilor impuse de război și a pașaportului românesc pe care îl are, ea nu poate să meargă la Paris. Unica so­luție ar fi să vină un specialist pentru ea la Mar­silia. Prietenii și admiratorii ei se mobilizează și fac front comun: îl găsesc pe docto­rul Marcel David, mare meloman, dispus să facă acest efort și această operație riscantă, în ciu­da condițiilor modeste din spitalul orașului. Inter­venția are loc doar cu anestezie locală, așa că pacienta va bate cu degetele în masă Concertul în Mi bemol major de Mozart, în timp ce i se umblă în cutia craniană. Dar ope­rația reușește, Clara își revine și re­începe să cânte.

Numai că destinele oamenilor sunt mereu „sub vremi” și condiționate de istoria mare. Deși scăpase de operație, viața Clarei se află din nou în pericol: guvernul de la Vichy intensifică raziile împotriva evreilor. Clara ajunge în arestul poliției. Cea care pune la cale un plan salvator va fi, din nou, îngerul păzitor al Clarei, sora ei, Jana. Cu aju­torul unui certificat medical obținut clandestin, Cla­ra primește permisul de a intra în Elveția. Singură, însă, fără sora sa, Jana. Această decizie i se pare Clarei greu de luat, doar că nu mai poate da înapoi, oricât de greu i-ar fi să plece din Franța.

Început de noiembrie, 1942. O femeie de 48 de ani, cu sufletul greu și cu o tristețe imensă în ochi, se urcă în trenul de noapte, care pleacă din gara Saint-Charles, cu destinația Geneva, lăsându-și prietenii și familia pe peron, fără să știe dacă și-au spus „la revedere” sau „adio”. O așteaptă o călăto­rie de 24 de ore și o țară care va deveni a ei, cât timp va mai avea de trăit. Peste încă patru zile, ger­manii intră și ocupă Marsilia, iar Elveția rămâne o insulă sigură și izolată, în mijlocul războiului.

Primele succese

Un geniu al pianului

Viața Clarei Haskil a fost câțiva ani ambalată în două geamantane și mutată dintr-o cameră închiria­tă în alta. Niciodată nu apuca să stea suficient timp, încât să-și despacheteze toate lucrurile. Era genială, dar nu avea încă o carieră recunoscută, care să-i adu­că un venit constant, în ciuda concertelor pe care le susținuse. În Elveția, cântase înainte de răz­boi, dar cu adevărat își va construi gloria în anii care urmează, adică după ce împlinește 50 de ani. Cunoștea mulți oameni, avea prieteni buni și sus­ținători, care au ajutat-o să iasă din situații dificile. Așa s-a dovedit și întâlnirea cu tânărul elvețian Michel Rossier, un pasionat de muzică și violonist amator, care îi va deveni un sfătuitor și ghid de nădejde, în această lume nouă în care se mutase. Îi va da cele mai bune sfaturi și, de multe ori, se va implica, ca un veritabil agent, în planificarea și deschiderea ușilor pentru Clara. Corespondența dintre ei e cea mai bună mărturie că afecțiunea și ajutorul constant al lui Michel au însemnat enorm pentru ea, în perioada elvețiană a vieții sale.

După o vreme Clara începe să cânte, să studieze, să circule între Lausanne și Vevey, apoi la Geneva, când bunul ei prieten, marele pianist Dinu Lipatti, împreună cu soția sa, Madeleine, se stabi­lesc aici, în 1943. Nu se văzuseseră de niște ani, dar afecțiunea și admirația unuia pentru celălalt au rămas nezdruncinate.

În 1945, războiul se termină. Din feri­cire, și surorile Clarei, Jana și Lili, au su­pra­viețuit prigoanei împotriva evreilor. O sâcâie, însă, problemele birocratice legate de acte. Clara nu are drept de circulație din­tr-un canton în altul și încă nu poate să-și câștige propriii bani, dar toate se re­zolvă până la urmă. Încep să vină solici­tările și invitațiile pentru concerte. Nu doar în Elveția, ci și din alte țări. În vara lui 1947, la 52 de ani, va înregistra primul său disc cu orchestra din Londra. Cântă destul de mult, dar încă nu se poate lăuda că are agenda supraaglomerată. Cu toate as­tea, dacă pe 7 ianuarie 1950, la împli­ni­rea a 55 de ani, și-ar fi făcut un bilanț, Cla­ra Haskil putea să afirme că, în sfârșit, cântase cât să se poată susține singură din munca și talentul ei, fără a depinde întru totul de bunăvoința și banii prietenilor și ai admiratorilor. Și asta, în ciuda proble­me­lor de sănătate, care au fost și au rămas o constantă în toată viața ei: crizele de sco­­lioză, inflamațiile degetelor, puncțiile, bronșitele dese, care o țineau zile întregi la pat. Dar forța pe care i-o dădea obsesia ei pentru muzică a fost mereu mai puter­nică decât neajunsurile vieții cotidiene.

Îi privesc puținele fotografii rămase și mă întreb de unde îi venea determinarea. Cum a reușit să treacă peste greutăți și boli, cu ce sacrificii și cu ce costuri emo­ționale? O femeie mică de statură, slabă, cu un păr des și cărunt, cu o eleganță care nu avea legătură cu ținuta, ci cu spiritul. Și, mai ales, cu niște ochi de copil mirați, chiar și la senec­tute.

Gloria

În anii de glorie

Anul 1951 este momentul în care Clara, la insis­tențele prietenului Michel Rossier, care îi găsește un studio „microscopic”, aflat la ultimul etaj al unei clădiri victoriene, pe ale cărei ferestre se văd într-o parte lacul, în partea cealaltă dealurile cu vii, sem­nează contractul de închiriere. Apoi, va închiria și apartamentul de alături, pentru a-și putea instala pianul.

Ca un făcut, viața ei artistică începe să fie atât de solicitantă, că aproape nu apucă să locuiască „acasă”, la Vevey. Studiază, călătorește, face săli pline și entuziaste la concerte, cântă cu bucurie dar și cu disperare, ca și când ar avea de recuperat tot ce nu se întâmplase câteva decenii la rând. Paris, Lon­dra, Zürich, Viena, peste tot e chemată să cân­te. Începe să se bucure de o stabilitate materială. Își cumpără hainele care îi plac, iar extravaganța în materie de cochetărie constă în achizițio­narea unui mantou de blană.

Vecinul Chaplin și motanul Jérôme

Ora de studiu

Unul dintre personajele fascinate de felul în care înțelegea Clara Haskil muzica va fi actorul Charlie Chaplin, care trăia cu familia în vecină­tate, la Manoir de Ban. Întâlnirea dintre ei nu va fi una obișnuită, ci va pecetlui o prietenie de du­rată, concretizată în nenumărate serate organizate de familia Chaplin la reședința sa, unde Clara era mereu invitată să cânte, fiind răsfățată cu cadouri. Chaplin a spus la un moment dat: „În viața mea am întâlnit trei genii: Clara Haskil, profesorul Einstein și Sir Winston Churchill.” Și putem să-l credem, căci fascinația lui pentru felul în care înțelegea Clara muzica l-a făcut să-i comande un pian Steinway, pe care să-l aibă la el în salon, pentru momentele în care ea venea să cânte.

În tot acest vârtej care devenise viața ei, com­pusă din optzeci de concerte pe an, avioane, hote­luri, emoții, public, cronici, agitație, Clara se plânge une­ori de oboseală, dar niciodată că e prea greu. Știa prea bine că era un preț pentru toate: „Pro­gramul pe care îl am în fața mea mă înspăimântă și pe mine, și totuși, îmi place să cânt, îmi place să călătoresc, deși n-am fost niciodată atât de obosită. Și nu sunt decât la începutul programului meu!”, scria ea într-o scrisoare în 1956.

Doar când e în pat, bolnavă, e nevoită să își sus­pende concertele, altfel, oricât de greu i-ar fi, își ono­rează toate invitațiile. Are o disciplină a muncii și o rezistență de fier.

Finalul anului 1958 o găsește însă extrem de slăbită și vulnerabilă. Diagnosticul: congestie pul­mo­nară, epuizare și probleme cardiace îngrijo­rătoare. Urmează niște luni grele, pentru că e ne­voită să renunțe la concerte și iarăși trăiește cu spai­ma că nu va avea din ce să se susțină dacă nu mun­cește. În lunga perioadă de convalescență, primește în dar un pisoi, pe care îl va numi Jérôme și care îi va fi un companion de nădejde în lungile zile în care nu vedea pe nimeni. Dar de fiecare dată când toți ceilalți se îngrijorează, ea găsește resursele să-și revină, să se pregătească, să urce pe scenă. Spectatorii îi simt și îi văd fragilitatea fizică, uneori îi e greu să ajungă din culise până la pian dar, când se așază pe scaun și atinge clapele, se întâmplă o minune.

„Nici o altă pianistă nu poate scoate o sonoritate mai frumoasă dintr-un pian”, se extazia critica. Pu­blicul începuse s-o adore, emoția pe care o transmi­tea prin muzică transfigura totul în jurul ei. Scriso­rile către apropiați sunt o formă de consemnare la cald a tuturor evenimentelor și trăirilor. Clara Has­kil e o ființă care are nevoie de afecțiune, de încurajările și sentimentele celor dragi. Dă dovadă uneori de o candoare și o nesigu­ranță care o fac să pară mai degrabă o persoană foarte tânără, nu o femeie de 60 de ani. Adevărul e că, dacă îi privești chipul în po­zele vremii, nici nu are vârstă, pare și copilă, și bătrână, în același timp. O ființă nepă­mânteană, care, când începe să cânte, te lasă fără respirație.

Finalul

O viață la pian

Clara Haskil a lăsat în lumea muzicii o amprentă unică. Talentul său i-a convins în cele din urmă chiar și pe scepticii criticii muzicali de la Paris, care au acceptat-o greu, ca și când o vreme nu ar fi fost suficient de bună pentru ei. Înainte de ultimul său concert în capitala Franței, de pe 1 decembrie 1960, Le Figaro titra: „Parisul o iubește cu dragos­te pe Clara Haskil: dragoste târzie și minu­nată”. Doar că nimeni nu bănuia atunci că avea să fie ultima apariție publică. Urma să facă peste câteva zile un drum la Bruxelles, pentru un alt concert. În gara din Bruxelles, însă, cade pe scări și se lovește la cap. Se pare că e vorba despre ceva grav: fractură craniană și hemoragie cerebrală. Până spre seară, starea ei devine critică. E mutată la un alt spital, iar medicii decid că ultima șansă este să încerce să o opereze cât mai repede. Iese din intervenția chirurgicală după mai bine de patru ore, dar, după miezul nopții, inima ei încetează să mai bată. Era pe 7 de­cembrie, 1960. A doua zi după moartea sa, sculptorul Moeschal face un mulaj al mâini­lor ei, ca să imortalizeze ceva din puterea pe care au avut-o și felul în care au reușit să transmită prin muzică frumusețea și tristețea lumii. Înmor­mân­tarea a avut loc la Paris, în cimitirul Mont­parnasse.

Sfârșitul a găsit-o, poate, puțin mai liniștită de­cât a trăit. Nouă ne-au rămas înregistrările cu in­terpretările sale, care rămân tulburătoare, ori de câte ori le ascultăm. Și o poveste de viață care vor­bește despre pasiune în cel mai nobil fel cu putință.

Pentru mine, Elveția va însemna de acum încolo și locul de refugiu al Clarei Haskil; un „acasă”, pen­tru o mare artistă născută în România și care s-a legitimat toată viața cu un pașaport românesc.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian