Când ai un singur copil, te gândești mereu ce să-i mai oferi ca el să crească fericit, vesel și responsabil. Și ce l-ar putea face mai fericit și mai responsabil, decât un suflețel mai mic și mai neajutorat decât el? Și iată că într-o zi, am găsit un ghemotoc de pisoi mic și zgribulit, sub o mașină. Repede l-am luat în palmă. Era cât pumnul meu. Sărmanul, era murdar și flămând. Cine știe de câte zile se ascunde acolo, mieunând disperat, cerând ajutor. Și pentru că și el este o infimă parte din miracolele dumnezeiești, a fost auzit și salvat. Adus acasă, la vederea lui, fetița mea era într-un extaz de nepotolit. Sărea într-un picior, învârtindu-se în jurul lui, dar în același timp, fiindu-i frică să-l atingă. L-am așezat încet pe covor și pisoiul începu, precaut, să inspecteze teritoriul. Nu era atât de speriat pe cât mă așteptam, ba din contră, se apropie de fetița mea, care era acum în patru „labe” și îi atinse ușor obrăjorul cu boticul umed. Încântată, fetița strigă: „Uite, mami, îmi dă un pusic!”. Și de atunci, Pussyc i-a rămas numele. Trebuia să-i găsim un culcuș și să-l obișnuim cu nisipul parfumat din baie. Nu a fost deloc complicat, Pussyc s-a adaptat foarte repede, ai fi spus că era cu noi de când lumea și pământul. Hrănit cu toate bunătățile: lapte, gălbenuș de ou, pește fără os și bobițe speciale, Pussyc al nostru s-a făcut o ditamai pisica superbă, cu o blană stufoasă, de un negru strălucitor, cu pieptul și botoșeii albi, cu genele și mustățile extrem de lungi. Văzând-o întinsă molatic pe canapea, ai fi zis că ai în fața ta o pisică de rasă, aristocrată, și nu o maidaneză de rând. Eram cu toții fericiți. Fetița mea învățase să-i schimbe apa, să o perie, să se joace cu ea. Odată cu venirea pisicii, se instalase simfonia domestică: armonie, liniște și pace, pentru că Pussyc, prin comportamentul ei, impunea acest lucru. Nu-i plăceau gesturile bruște, țipetele sau jocurile dure. Așa că, dintr-un copil zvăpăiat și alintat, fetița mea se transformă încet, încet, într-un copil responsabil, mult mai matur și înțelegător. Trecură zile, trecură luni și chiar un an. Fetița crescu, iar Pussyc se maturiză. Dacă toate locurile calde erau ocupate de Pussyc (se prelingea câteodată și pe calorifer), venise și vremea ocupării locurilor izolate și reci (în chiuvetă, de exemplu). De ce? Pentru că Pussyc avea febră și ajunsese la vremea rutului. Plângea sfâșietor, zi și noapte, un plânset asemănător copilului mic, mult mai accentuat și chiar insuportabil (mai ales noaptea). Trebuia găsită o soluție, dar cum? Pussyc nu ieșise niciodată din apartament, iar pentru ea, dincolo de ușă era un necunoscut neexplorat. Cu toate calmantele administrate, Pussyc nu își găsea liniștea, instinctul era mai puternic și dorința de a deveni mamă o copleșea. Ce era de făcut? Cu sterilizarea nu eram de acord, iar un ginere motan nu cunoșteam. Singura soluție era să-i redăm libertatea, să o ducem la țară, la bunici, iubitori și ei de animale, cărora tocmai le murise pisicuța. Acolo – îmi spuneam – Pussyc va fi tot așa de mult iubită (mai ales de bunicu’) iar instinctul de mamă nu va fi înăbușit, își va spune cu siguranță cuvântul. Mai greu a fost cu fetița mea, pe care a trebuit să o lămuresc îndelung, să priceapă că Pussyc este bolnavă și că acolo, la țară, la aer curat, se va însănătoși. Așa a și fost. Nu peste mult timp, Pussyc devenise o mamă grijulie a trei pisoiași. Bunicii s-au atașat imediat de ea, iar Pussyc nu a întârziat să-și arate și ea afecțiunea. Bunicul, mai ales, era mereu însoțit de nedespărțita Pussyc. Legătura dintre ei părea de nezdruncinat dar, destinului crud nu i te poți opune. Într-o zi, bunicul a închis ochii pentru totdeauna, plecând pe neașteptate în lumea umbrelor, fără să-și ia rămas bun. Neliniștită de lipsa lui, Pussyc nu și-a putut explica ce s-a întâmplat, așa că a pornit să îl caute. Nu s-a mai întors niciodată. Într-o zi, mergând la mormânt să aprindă o lumânare, bunica o zărise pe Pussyc culcată pe mormântul bunicului. A strigat-o, dar în zadar, Pussyc fugi și se pierdu în pădure. Ce ciudat! Dintr-o pisică „aristocrată”, Pussyc redevenise pisica vagaboandă de la începutul vieții ei. Tristă poveste! Și mai cu seamă bizară. Cum se pot dezvolta legături așa de puternice între animale și om? Singura explicație este că Dumnezeu ne-a făcut ca să trăim împreună. Un adevăr pe care cei mai mulți dintre noi îl uităm.
VOICHIȚA B. – Baia Mare
