Călătorie într-o fotografie – GABRIELA ADAMEȘTEANU (Scriitoare): ”Cred în destin, dar într-un mod cețos”

– Un copil mic în mijlocul drumului, în anul de grație 1945, care ține într-o mână o boccea și în cealaltă o păpușă. Mogâldeața din fotografia aproape decolorată de ani e nimeni alta decât scriitoarea Gabriela Adameșteanu. Maestră a prozei, autoare a inegalabilei „Dimineți pierdute”, a smuls din vraful de fotografii po­ves­tea spec­ta­culoasă a propriei familii. Un destin literar sinuos, marcat de o legătură între frați, care-și face simțită prezența și azi –

„Sentimentul pierderii copilăriei a fost atât de violent, că nicio altă trecere de vârstă nu l-a echivalat”

– Gabriela Adameșteanu, sunteți o nostalgică? Țineți la fotografiile de arhivă?

– Nu, nu sunt deloc nostalgică. Dar am fost la sfâr­șitul copilăriei. Țin minte că într-o vară, nu știu ce căutam la școală, în fosta mea clasă și m-a co­pleșit sentimentul trecerii timpului. Eram din­tr-odată conștientă că tot ce-a fost până atunci nu va mai fi. Un sentiment pe care fie l-am pierdut, fie m-am eliberat voit de el, ca să nu sufăr. Cert e că de la un anu­mit punct al vieții mele, nu m-am mai uitat înapoi.                                                                                                                                     

– Stranie o asemenea conștiință a efemerității, la o vârstă la care aveați toată viața înainte…

– Cred că am fost un copil pre­co­ce, cu o copilărie scurtată de o pu­bertate timpurie, care a și speriat-o pe mama. Iar mie mi-a lăsat su­ferința că am părăsit prea repede vârsta asta consi­derată de regulă fericită. A fost ca și cum mi s-ar fi luat ceva, ca și cum aș fi fost împinsă cu brutalitate în viața de femeie. În „Drumul egal al fie­cărei zile”, Letiția, personajul meu, îi spu­­ne mamei: „Nu vreau să fiu femeie ca voi!” Sentimentul pierderii copilăriei a fost atât de violent, că nicio altă trecere de vârstă nu l-a mai echivalat. Am întâm­pinat celelalte vârste cu o anume senină­tate resemnată, de fapt, cu nepăsare. Fusesem un co­pil pro­fund, care citea mult,    și asta îmi adâncea dra­ma. Aveam de la o vârstă timpurie o ciu­dată lucidi­tate în legătură cu viața și scur­timea ei. Ca și cum încă ar mai fi locuit cineva clarvăzător în cre­ierul meu care nici nu se formase pe de-a între­gul. Păstrez această ima­gine a unei copilării trauma­tizate la un moment dat și a încercării mele de a mă adapta la ce venea peste mine. Și, bineînțeles, a unei mari sin­gurătăți, în care trebuia să te-ajuți mereu singur.

– Dar de ce erați singură? Părinții erau ocu­pați?

– Nu, eram chiar prea mult împreună, în primul rând din ca­uza spa­țiului în care locu­iam, a con­di­țiilor impro­prii. Părinții nu reuși­seră să închirieze decât o cameră de dormit pen­tru ei și un an­treu de tre­cere, în care stăteam eu, cu fratele meu. O viață plină    de lipsuri, cu toată lumea care forfotea pe aco­lo.

– Și asta se întâmpla în Târgu-Ocna, unde v-ați născut?

– Asta se întâmpla la Pitești, unde am ajuns când aveam patru ani. Dar niciunul dintre aceste două locuri nu era ceea ce s-ar putea numi „spațiul mirific al copilăriei”. Noi eram venetici, și colo, și colo. Eram de nicăieri, ăsta era sentimentul meu. Eram    o familie clasică cu părinți foarte devotați, dar e greu să comunici cu copiii. Nu mulți părinți sunt în stare s-o facă. Azi se merge la psiholog. Dar eu sunt sceptică, nu știu dacă toate traumele se pot rezolva.

„Meserii nerecomandate femeilor”

– De unde vă vine scepticismul ăsta? Credeți mai degrabă într-un destin personal?

– Da, cred în destin. Dar nu într-un mod simplist, ci într-un mod mai degrabă cețos. Îmi dau seama că ne facem fiecare destinul cu deciziile pe care le luăm, și totuși nu se știe niciodată exact de ce alegem asta și nu ailaltă. Dacă nu aș avea aceste sentimente neclare în ce privește destinul nostru și existența ființei umane, probabil nici n-aș scrie vreun rând. Când scrii, încerci să faci lumină. Îna­intezi în scrisul tău cu impresia că înțelegi, că știi exact ce se întâmplă. Dar nu știi de fapt nimic. Dacă ai ști, n-ai avea nevoie de o carte de 300 de pagini ca s-o spui.

– Credeți că scrisul a făcut și el parte din acest destin?

– De foarte devreme, trebuie să fi fost până în zece ani, am știut că am să devin scriitoare. Dar nu era o dorință, era o cer­ti­tu­dine, care aproape mă e­ner­­va și nu voiam să stă­rui asupra ei. Scrisul e o me­serie pe care nu mi-am dorit-o în tinerețe și pe care n-aș fi do­rit-o nici pentru urmașii mei. Mi se pare riscantă și pentru un bărbat, dar cu atât mai mult pentru o fe­meie. Lucrez de ceva vre­me la o carte care se nu­meș­te chiar așa: „Me­serii nere­co­mandate feme­ilor”. Și încă nu știu dacă titlul este ironic sau serios. (râ­de)

– De ce o găsiți atât de ris­can­tă?

– În primul rând, pentru că debutezi tot timpul. O iei mereu de la capăt, și criticii, ba chiar și citito­rii, sunt necruțători dacă te repeți. Trebuie să ai o mare modestie, ceea ce adesea nu se întâmplă în breasla asta, ca să nu suferi, pentru că foarte mulți scriitori iau succesul altora ca și când le-ar fi fost furat lor. A trăi în lumea literară înseamnă și să afli mereu ce se spune despre tine, pentru că nu se poate ca toată lumea să te placă. Și apoi, trebuie să ai un anumit scepticism, să privești scrisul ca fiind ne­important, ca și cum viața ta ar fi mereu în altă parte, scrisul fiind totuși foarte important, pentru că i te dăruiești total. Eu n-am suferit din cauza literaturii mele, trebuie să recunosc. Dar am văzut foarte multă suferință la alții.

– Dar nici n-ați scris cu forța. Când a venit scrisul, ați scris, când nu, nu, chiar dacă între cărți au existat și pauze de treisprezece ani.

– N-am scris cu forța, chiar am vrut de la început să părăsesc literatura. Când mi-am dat seama că scriu prima carte, mi-am zis: „Bine, fie, o să scriu cartea asta cât de bine pot, apoi o să-mi văd de viața mea”. Pe urmă, m-am trezit din nou scriind, din tot soiul de motive pe care nu le înțeleg nici eu foarte bine. Și iar am avut o pauză foarte mare. Nu-mi asumam de fapt meseria.

– Dar când nu mai voiați să scrieți, de ce nu mai voiați?

– Pentru că mă prindea viața cu toate ale ei. Și pentru că nu aveam obsesia asta a carierei literare, care te face să tot scrii, ca să nu te uite lumea. Am detestat toată viața ideea scriitorului cu program de funcționar, cu cafeaua lângă pagina albă. Scriitorul în papuci, cu soție care se învârte în jurul lui și îi face PR. Nici n-aveam un astfel de soț devotat! (râde) Pe de-o parte, scrisul mi se pare ceva artificial. Viața chiar e în altă parte. Pe de alta, sunt toate acele chestii grele, pe care nu le poți scrie sau pe care ți-e frică și ție să le scrii, dar la care ajungi inevitabil, dacă începi o carte. Viața e și îngrozitoare, insuportabilă, uneori, și e foarte greu să scrii despre asta. Scrii­torul trebuie să-și asu­me cruzimea vieții, să mai treacă o dată prin ea. Și cui îi place s-o facă? După ce am terminat „Dimi­neață pierdută”, m-am între­bat dacă nu cumva am scris o carte atât de groasă, tocmai pentru că eram îngrozită că trebuie să fac finalul și preferam să mai amân.

„Cei opt frați ai tatălui meu erau o adevărată gintă”

– Să ne întoarcem puțin la relațiile de familie și la complicatele lor încrengături, o temă impor­tantă în toate cărțile pe care le-ați scris. De unde fascinația asta pentru ideea de familie?

– Din faptul că m-am născut și am crescut într-o familie extrem de structurată, cu mamă, tată și doi copii, și această familie era inclusă în familia mult mai mare a surorii și fratelui mamei și a fra­ților tatălui meu, fuseseră nouă băieți, au trăit opt. Au avut o singură soră și, spre disperarea lor, a mu­rit la 24 de ani. Acești frați ai tatălui meu erau foarte legați, aveau un orgoliu al familiei foarte pronunțat, erau o adevărată gintă. Câțiva au făcut adevărate per­formanțe intelectuale. Unul dintre ei, Dinu, a fost un mare arheolog în Italia, numele lui îl poartă azi un muzeu din Policoro. Altul a fost profesor la Universitatea de Medicină Veterinară din București și Cluj. Școala din Toporu, satul lor de naștere, din care e și fotografia despre care o să vă vorbesc as­tăzi, poartă numele celui mai mic frate al tatălui meu, Petru, profesor și director al acelei școli. Frăția aceasta a fost unul dintre elementele formative ale copilăriei mele, dar nu am scris despre ea decât în cartea de memorii, „Anii romantici”. Erau foarte in­teresanți toți acești frați, începând cu tatăl meu, ade­­vărate modele culturale. Bărbații își struc­turează altfel relațiile dintre ei. Dacă aș fi avut nouă mătuși, totul ar fi fost diferit. S-ar fi dat după soții lor, și-ar fi văzut de cuiburile lor, iar eu n-aș mai fi simțit atât de puternic această solidaritate familială.

– De pe linia aceasta moșteniți numele de Adameșteanu?

– Da, toți erau Adameșteni, ceea ce îi făcea foar­te mândri, pentru că era un nume rar. A apărut la ge­nerația bunicului meu, pe care îl chema de fapt Ră­du­lescu. Dar, cum în clasa lui erau doi Ioan Rădu­lescu, învățătorul, ca să-i deosebească, l-a întrebat pe bu­nicul din ce sat e. Bunicul era din Ada­mești. Și așa a devenit Adameș­teanu. Satul a dispărut între timp, iar noi am dus numele mai departe. Și mi-a plăcut să port numele ăsta rar, până am început să am cărți traduse în străinătate, când am descoperit că e foarte greu de pronunțat.

Pe ulițele din Toporu

– Haideți să aruncăm o privire la fotografia pe care ați adus-o. E de pe ulițele din Toporu?

– E făcută pe strada principală de acolo, într-un an care, după calculele mele, ar trebui să fie 1945. Sau chiar 1944.

– Un an istoric…

– Eram la final de război și, fiindcă în Târgu-Ocna exista spaima că vor intra rușii, tata ne-a dus pe noi, copiii, și pe mama, la Toporu, iar el,    director al gimnaziului din Târgu-Oc­na, s-a întors să eva­cueze școala în Transil­va­nia. Nu am nicio amintire din ziua în care s-a făcut fo­tografia, nici măcar o amintire a satului din acea perioadă, cu atât mai puțin a războiului. Știu doar că mult mai târziu, când deja mai crescusem puțin, înce­puserăm să ne jucăm de-a bombardamentele. Ceva, ceva ajunsese și la mine.

– Dar unde era situat acest Toporu?

– Este între Giurgiu și Alexandria, în Vlașca. Era satul de naștere al fraților Adameșteanu. Bunicul ca­re ne-a dat numele, care fusese preot în sat, deja nu mai trăia la vremea fotografiei. Exista însă casa lui, suficient de încăpătoare, ca să se refugieze acolo soțiile și copiii lor.

– Dar cum de i-a dus viața pe părinții dum­­neavoastră din Vlașca tocmai la Târgu-Ocna?

– Ca tânăr profesor, tata a predat o vreme la Alexandria, apoi a găsit post la Chișinău. La Chi­șinău, a întâlnit o tânără profesoară de la o școală de menaj, trimisă și ea acolo, care era mama. Cu mici ocoluri, au ajuns până la urmă să se instaleze la Târgu-Ocna, unde tata a devenit director de gim­naziu. După înche­ierea războiului, au făcut cerere de transfer la București. Dar în ultimul moment, fiind o fire anxioasă, tata s-a temut să se mute în ca­pitală cu doi copii mici și fără locuință. Bucu­reștiul l-a speriat. A ales la schimb Piteștiul. De fapt, el era un provincial care trăise toate viața nu­mai în orașe de provincie. I-a părut foarte rău, pe urmă. Dar n-a mai folosit la nimic. Acolo a și rămas toată viața, acolo a și murit. Și le-a fost foarte greu.

– N-au fost fericiți în Pitești?

– Au fost fericiți, pentru că erau împreună, dar orașul acelor ani era foarte sumbru. Veniseră co­muniștii la putere. Or, toată familia asta de frați fu­sese și un pic verde. Unul din unchii mei a murit în închisoare, și toți ceilalți au avut probleme de do­sare. Iar tata a rămas cu dosarul pătat, fusese ex­clus din partidul comunist. Deși era un profesor ex­cepțional, a predat toată viața la un liceu slab cotat și a simțit din plin presiunea politică. Dar nouă nu ne-a spus niciodată nimic. Azi, sunt convinsă însă că el, profesor de istorie, știa de torturile care aveau loc în închisoarea Pitești sau de faptul că o parte din cei implicați în procesul Noica-Pillat fuseseră an­chetați și torturați acolo. Unul din unchii mei, ca­re era avocat, mergea des la Câmpulung, unde iubi­ta lui avea tatăl în domiciliu forțat, și la întoarcere trecea mereu și pe la noi. Or, la Câmpulung îl vedea sigur și pe Noica, fiindcă Noi­ca avea domiciliul forțat acolo. Iar pe Noica îl cu­noșteau toți acești frați ai tatălui meu, pen­tru că familia Noica avea mo­șie în zona Toporu, la Chiria­cu.

„Ar fi trebuit să mă cheme Gelu”

– Și iată cum ne readuce discuția tot la acest To­poru, din care păstrați acest instan­taneu în­găl­benit, în care sun­teți sin­gură pe stradă. Ce cău­tați acolo?

– Tocmai fusesem scoasă pe poartă afară. Fă­cusem o boro­boață, m-au pedepsit, m-au pus să-mi fac bagajul, mi-au spus că nu mai am ce căuta acolo și m-au trimis în lume. O farsă cum se purta pe vre­mea aceea, la care toți ai casei par­ticipaseră și la care s-au și dis­trat foarte tare, din ce mi-au povestit. Cel mai straniu lucru e că nu m-am speriat deloc că rămân fără ei. Nu plângeam, nu eram dis­perată, mi-am luat boc­ce­luța și păpușa, pă­ream chiar ho­tărâtă să plec. Cred că asta i-a și înduioșat, că m-au che­mat înapoi. Faptul că am plecat fără să mă agăț de fusta mamei e, poate, pen­tru că des­prin­derea se făcuse de fapt. Am trăit toată copilăria cu con­vingerea că fratele meu, năs­cut la un an după mine, a fost pre­feratul mamei. În ca­pul meu, rup­tura se făcuse, nu mai eram im­por­tantă pentru ea. Am descoperit în schimb că sunt impor­tantă pen­tru tata. Și am trăit cu sentimentul ăsta, că fratele meu e al mamei, iar eu eram a tatălui meu.

– Legătura asta cu tatăl dum­nea­voas­tră pe ce se fondase?

– Era evident că eram preferata lui. Fratele meu avea doar ta­lente tehnice, iar pe mi­ne mă creștea cu povești de istorie, care m-au marcat foar­te mult, îmi adu­cea cărți, eram pa­sionată de literatură. Am fost de mică mai deschisă, mai vorbă­reață, făceam mai multe pozne. În timp ce fratele meu era mic, fru­mușel și se îmbufna mereu. Pe toți acești frați Ada­meșteanu Dumnezeu i-a pedepsit pentru cât erau de misogini și le-a dăruit numai fete. N-aveau deloc delicatețe și făceau foarte urât când se nășteau aceste fete. Inclusiv tata căzuse în această capcană și-mi pregătise nume de băiat. Ar fi trebuit să mă cheme Gelu, dar am ieșit fată, pe 2 aprilie, iar ei m-au sărbătorit mereu pe 1 aprilie, pentru că am fost păcăleala lor.

„Cu siguranță, scrisul arde în tine ceva”

– Aveți un spirit de independență care pare că v-a ghidat într-un fel viața.

– Am avut mereu atracția aceasta pentru risc și pentru nou. Dar, în același timp, sunt și o fire an­xioasă. O combinație complicată! Acum, când mă uit înapoi, îmi dau seama că, deși am părut inde­pen­dentă de multe ori, n-am făcut decât să împlinesc, la linie, ambițiile părinților pentru mine. Tata a sădit în capul meu proiectul literar, intelec­tual, rezervat inițial băiatului care nu s-a născut. Mama, la rândul ei, a fost nemulțumită toată copilăria că nu sunt fata clasică, aceea care să facă gospodărie, să coasă, să țeasă, să brodeze, ca ea. Și totuși, m-am măritat repede, fiindcă și proiectul ei intrase în capul meu. Și am făcut și copil. Iar dacă mariajul meu s-a destrămat după 13 ani, e pentru că era evident din start că nu eram potriviți. Cu toată acea plăcere a independenței și riscului, m-am trezit destul de obedientă față de programele lor. Dar pe niciunul nu l-am putut urma până la capăt. Pe al tatei l-am trădat de fiecare dată când evadam din el, de fiecare dată când îmi ziceam că nu voi mai scrie nicio carte. Pe al mamei – când am ieșit din căsnicia mea și m-am recâștigat parțial pe mine.

– Și totuși ceva din actul scrisului vă face să reveniți constant la el, ca într-o relație de dragoste pasională. Îmblânzește el ceva? Așa­ză el ceva diferit în dumneavoastră?

– Cu siguranță, scrisul arde în tine ceva. Eu cred că literatura nu e pentru cititor, e în primul rând pentru autor. Noi suntem cei care vindecăm ceva în noi, fiindcă noi facem mun­ca, noi facem efortul de a parcurge tot pro­cesul ăsta care arde emoția, care arde niște încărcături psihice pe care le cărăm cu noi niște ani. După ce termin o carte, mă simt un om liber. Când v-am spus la începutul inter­viului că nu am nostalgii, e și pentru că am reușit să le ard în cărțile mele.

– La Toporu v-ați mai întors mai târziu?

– Am revenit la 14 ani, fiindcă tata avea nos­talgia satului. De altfel, pentru toți frații lui era un loc sacru. În casa aia, unchiul meu și-a crescut copiii și, mai târziu, fiul meu și-a făcut vacanțele. La gârla din sat am învățat să înot. Dar atunci, la 14 ani, prima oară când m-am întors după această fotografie, după ani de zile în care crescusem cu o adevărată legendă despre Toporu, creată de poveș­ti­le extraordinare ale tatălui meu, am găsit doar o așe­­zare de câmpie, care m-a dezamăgit. Azi, e un loc sacru și pentru mine, fiindcă acolo se întâlnea fa­milia lărgită. Eu însă am moștenit-o pe mama, sunt categoric urbană.

Cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu, „Voci la distanță”, a apă­­rut în 2021, la Editura Polirom