Corespundeți cu vârsta din buletin?

Ileana Postelnicu, 82 de ani

„Nu suport bătrânețea, mă strâmb la ea când mă uit în oglindă”

Haideți să vă arăt niște poze cu mine tânără… Să vedeți cât de frumoasă eram! Vedeți?! Vă vine să credeți că femeia asta din fotografii e aceeași cu cea care vă vorbește acum?! Mai vedeți vreo trăsă­tură de-a ei pe fața mea?! Ochii?! Nu-i adevărat! Spuneți asta doar din politețe! Nu suport bătrâne­țea, mă strâmb la ea de fiecare dată când mă uit în oglindă! Bătrânețea pentru mine e un dușman! Am tot încercat s-o amân, n-am izbutit și m-a învins… Iar eu am fost toată viața o luptătoare, nu pot să mă împac cu înfrângerea… Nu mă ascund după degete, o spun răspicat, asumat: nu-mi place deloc ce văd în oglindă! Urăsc bătrâ­nețea, pentru că mi-a furat tinerețea și frumusețea! Oricât mi-aș spune că ăsta e mersul firesc al vieții, nu pot accepta…    Pentru că sunt momente în care uit că sunt bătrână, mă apro­pii de oglinda asta pe care o vedeți și mă aștept ca de acolo să-mi zâmbească fe­meia tânără, înaltă, suplă care eram odată. Și când colo, uite-mă, uite ce văd… Nu mă regăsesc în imaginea asta! Vă rog să mă credeți că mă strâmb la oglindă și zic: „Cine ești tu, piele zbârcită?! Dis­pari, du-te pe pustii, adu-o înapoi pe Ileana!”. Ooof… Ironia e că mi-au plă­cut    mereu oglinzile. Și încă mai aștept, ca o stu­pidă ce sunt, ca ele sa mai păstreaze imaginea Ilenei care am fost, încă mai sper că undeva, în luciul lor, a rămas imprimat chipul meu tânăr. Poate am fost o frivolă, dar m-am observat necon­tenit și mi-a plăcut frumusețea mea. O oglindă care te arată frumoasă îți dă multă încredere. Iar eu am avut multă încredere în mine. De asta, pentru mine, bătrânețea e o dramă. Nu pot să accept degradarea asta a corpului, a minții, nu pot… Prietena mea cea mai bună, Nina, a fost de o frumusețe răpitoare! Răpitoare! A avut o viață fabuloasă, a putut să călătorească, să vadă lumea… Îmi zicea mereu: „Vai, Ileana, am atâtea și atâtea amintiri remar­cabile, toate, toate îmi vor ține de cald la bătrâ­nețe”… Vă întrebați ce face Nina acum?! Nina uită. Nina își uită călătoriile, iubirile, își uită viața, se­cundă cu se­cun­dă… Are demență senilă, e internată la un azil, nu-și mai recunoaște familia, nu mai știe să se îmbrace, nu mai știe să mănânce, nu mai știe cine e sau cine a fost. Și știți ce re­petă cel mai des?! „Vreau aca­să, de ce nu mă duce nimeni acasă?”. Doare, nu? Pe mine mă sfâșie, mi se pare atât de nedrept… De ce a lăsat Dum­nezeu asta pe pământ?! De ce trebuie să-ți vezi corpul cum se degradează, să simți că nu mai ești stăpână pe tine, să ai în permanență nevoie de alții și să aștepți, nici nu vreau să pomenesc ce… Nu e corect! Tot aud sfaturi cum să te bucuri, cum să fii liniștit… Aiureli! Eu n-am izbutit, n-am învățat lecția asta, n-am reușit! Cum să mă bucur, când am nevoie să mă deplasez cu un cadru și ca să merg la toaletă?! Cum să mă bucur, când altcineva în locul meu face cumpărăturile, când, în fieca­re zi, în­ghit opt pastile ca să pot func­ționa? Opt!!!    Cum să mă bucur când fiecare fibră, fiecare celulă din corpul meu e obosită?! Cum să mă bucur când, în afară de o ne­poa­tă, nu-mi mai trece nimeni pragul?! Am rămas văduvă de tânără, Dumnezeu nu mi-a dat copii și am zis să-mi trăiesc viața fără să mă mai leg la cap cu te miri cine… Dacă n-ar fi pisica asta nu știu ce aș face… Sunt momente în care nici nu știu cine are grijă de cine. Eu de ea sau ea de mi­ne? Pe ea o mai am, pe ea… Ea mă face să mai uit de bătrânețe. De multe ori, când o aud că toarce, mă simt și eu mai liniștită. Asta e. Ăștia suntem. As­cul­tați la mine: dacă știți vreun bătrân ca­re e senin și bucuros, să știți că ăla e un erou. Chiar știți? Poate îl adu­ceți în­tr-o zi la mine, să-l cunosc și eu. Ar de­veni prietenul meu cel mai bun, promit!

Olimpia Mănescu, 78 de ani

„Pe dinăuntru, nu m-am simțit niciodată bătrână”

Acum o lună am împlinit 78 de ani. 78 de ani trăiți din plin!    Copiii mi-au făcut un tort în care mi-au pus două cifre: 3 și 5. Dragii de ei… Atât de tânără mă văd ei… Adevărul e că, de fapt, n-am nici 78 de ani, nici 35. Ade­vărul e că, de multă vreme, vârsta din acte n-a avut nicio legătură cu cea simțită în suflet și mereu am pendulat… Uneori m-am simțit de 16 ani, țopăind ca o zvârlugă, alteori de 23, visătoare, căutând să fiu cât mai aproape de na­tură, o fată cu capul în nori și picioarele pe pământ. Au fost momente când am avut iar 30 de ani – mamă tânără, co­pilăroasă – și momente când m-am simțit de 40 – o femeie activă profesio­nal și liniștită în suflet. Așa am fost o viață, așa am trăit: cu sentimentul că adevărata mea vârstă e cea de dină­untru, că adevărata mea vârs­tă se schim­bă mereu. Și îți spun acum un secret, iar tu poate ai să râzi: pe dină­untru nu m-am simțit niciodată bă­trână. Ni-cio-da-tă! Crede-mă: vârsta e o stare de spirit! Iar eu mi-am luat puterea întotdeauna din ce am simțit în interior. Și să nu crezi că nu am trecut prin suferință și boli… Ohooo! Dar supraviețuirea a venit mereu dinăuntru. Am avut și șan­să. Viața a fost darnică cu mine, mi-a dat harul ăsta de a sim­ți, de a simți mult și de-a mă bucura pen­tru lucrurile mici. Da, probabil că ce mă ține tânără în spirit e forța de-a mă bucu­ra… Pentru că e o forță în asta… Eu, dimineața când mă trezesc, ascult cocoșii. Mă doare spatele, mă trezesc cu junghiuri în bazin și trebuie să aștept cel puțin 10 minute pe marginea patului, înainte să mă ridic, ca nu cumva să ame­țesc. Dar, în tot timpul ăsta, ascult cocoșii. Și cum îi aud, cum intră soarele în casă! Și, odată cu soa­rele, bucuria. Asta contează pentru mine! Mă bucur că, uite, m-am trezit și mă bucur că mă bucură via­ța de afară! Ce dacă mă doare spatele, ce dacă iau pastile ca să nu-mi joace feste inima și colesterolul și diabetul?! Sunt în viață și am încă poftă de ea! Iar cor­pul mai obosește și el, e fi­resc, că doar mă tot poartă de atâta vreme, nu? Cât să se țină și el, că n-o fi arbore se­cular!? Îi sunt foarte recunos­cătoare acestui corp! Mi-a fost o gazdă bună și îmi este în conti­nuare. Și îl respect, m-a slujit cu credință în toți anii vieții mele. Și îl iubesc, pentru că știu că fiecare zbâr­ci­tură, fiecare neputință a lui e semnul că a trăit din plin. L-am tocit pentru că l-am fo­losit. Nu mai pot dansa cu so­țul meu, dar, cândva, am dan­sat până se rupeau podelele sub noi. Nu mai pot zâmbi fără să nu mi se încrețească toată fața, dar tocmai ăsta e semnul că o viață am zâmbit din tot sufletul, cu gura până la urechi. Nu mai pot să fac un kilometru fără să mă opresc să-mi trag sufletul, dar știu că niște zeci de ani, picioarele mele au mers ore și ore, oriunde. Iar dacă mi se întâmplă să am o zi mai proastă, o zi în care să mă gândesc că n-o să mai fiu mult pe pământ, mă gândesc la copiii mei. Am doi copii mari, fata are 48 de ani și băiatul 42. Ei sunt prelungirea vieții mele, averea mea! Las ceva în urma mea, las doi adulți frumoși, cres­cuți cu dragoste de viață. Nu e lucru puțin să lași în urma ta niște oameni în care ai pus toată iubirea de care ai fost în stare, pe care i-ai educat și care, ui­te, azi sunt niște oameni împliniți, care au la rân­dul lor copii. Nepoțeii mei, bucuria mea! Și mai e și iubirea soțului meu, o iu­bire lungă cât 50 de ani, dar ca­re ne-a ținut vii pe dinăuntru și ti­neri. Nu știu cum s-a întâmplat asta, n-am niciun secret pentru o căsnicie fericită, dar știu că și acum, când îmi caută mâna prin somn, simt acolo aceeași vibrație pe care am simțit-o prima oară când m-a luat de mână, acum 50 de ani. Cam asta e, cam atât știu. Aaa, în­că un lucru: când o fi să mă lase corpul ăsta de tot, i-am pro­mis lui Dumnezeu că o să fiu demnă și o să fiu liniștită… Am luat din viața asta tot ce a avut ea mai bun: răsărituri de soare, cântecul coco­șilor când se crapă de ziuă, sunetul vântului printre frun­ze, satisfacția că am sădit flori, pomi și legume, că n-am făcut rău nimănui cu vrerea mea și că am încercat, cât am putut, pe unde trec să rămână lu­mină. Iau cu mine fericirea că am primit iubire și că am dat iubire. Din bel­șug. Poa­te că, pen­tru unii, lucru­rile astea sunt niște mă­runțișuri, dar pen­tru mine, lu­crurile astea au fost totul. Gata, atât, putem să înche­iem.

ANDRA OCNARU