Dialog despre suflet – ANSELM GRÜN: „Cu bătrânețea trupului nu se poate lupta, dar sufletul poate fi păstrat pururi tânăr”

– Călugăr benedictin german, a studiat inițial teologia, pentru ca apoi să se dedice neurologiei. E confesor și îndrumător spi­ri­tual, iar la conferințele pe care le susține asistă anual apro­ximativ 90.000 de oameni. Cărțile scrise de el – cea mai cunoscută fiind „Arta de a îm­bătrâni” – au totalizat un tiraj de circa 15 milioane de exemplare    –

„Sufletul nu se uzează ca un organ”

– În ultimul timp se vorbește foarte mult despre suflet, deși nimeni nu știe prea bine ce înseamnă de fapt. Există o definiție a lui?

– Cuvântul „suflet” derivă etimologic din „su­flare”, deci el are de-a face cu profunzimile omu­lui, cu tot ce este insondabil și mis­terios în el, cu uni­versul lui lă­un­tric. Pentru Platon, sufletul nu are vârstă, însă în filosofia creștină, su­fletul și trupul sunt strâns legate, între ele exis­tă o inter­co­nexiu­ne, iar su­fletul face ex­periențe și se dez­vol­tă, la fel ca și trupul.

– Ce deosebește un suflet tânăr de unul bătrân?

– Sufletul tânăr a făcut mai puține experiențe decât cel bătrân. Acesta din ur­mă a văzut și a trăit mai multe, și-a ago­nisit un tezaur de experiențe. Ar tre­bui să fie mai înțelept.

– Întâlnim oameni de 70 de ani care dau impresia că sunt tineri, după cum vedem și moșnegi de 30 de ani. Așadar, su­fletul nu pare să urmeze cursul bio­logic al îm­bătrânirii.

– „Moșnegii” de 30 de ani sunt oameni care nu se află în contact cu propriul lor suflet și de aceea n-au par­curs drumul până la capăt. „Tinerii” de 70 de ani, dim­potrivă, au stabilit o legătură strânsă cu sufletul lor, care îi face tineri, le păstrează tinerețea. Căci sufletul nu se consumă, nu se uzează ca un organ, ci se ma­tu­ri­zează și se îmbogățește, el are ca­pacitatea de a pro­gresa, de a se dezvolta în per­manență, în același timp rămânând tânăr și men­ținându-se „în stare de veghe”.

– E vorba de două procese desfășurate în sens con­trar: în plan fizic, potențialul omului se reduce oda­tă cu înain­ta­rea în vârstă, pe când în plan su­fle­tesc, el crește?

– Da. Dumnezeu ne oferă această consolare enor­mă, de care nu suntem, însă, prea conștienți. Cu bă­trâ­nețea trupului nu se poate lupta, dar su­fletul poate fi păstrat pururi tânăr. La oamenii care știu să facă acest lucru, nu există frică de moarte, iar viața devine din ce în ce mai frumoasă. Cu mult mai frumoasă și mai pro­fundă ca la început.

„Credința e drumul cel mai scurt către suflet”

– Ce părere aveți despre ideea că noi nu folosim mai mult de zece pro­cente din potențialul su­fle­tu­lui nos­tru?

– Sunt cu totul de acord. Sufletul mă îndeamnă să pre­supun că sunt mai mult decât o simplă mașinărie care funcționează. El cuprinde toate visurile unei vieți, ceea ce se află în adâncul ființei umane. Acolo dor­mi­tează un potențial imens, șansa unei vieți „însu­flețite”, adică vii cu adevărat. Cine se mulțumește doar să func­țio­neze e de fapt mort.

– Ce se poate face pentru a dezvolta poten­țialul nevalori­fi­cat al sufletului?

– Primul pas este întot­dea­una acela de a ne retrage în li­niște, îndreptându-ne atenția în­lăuntrul nostru cu întrebarea: „Ce se petrece în sufletul meu?”. Mulți se tem de acest fel de liniște. Este posibil ca la început liniștea să aducă la suprafață sentimente ca tristețea, dezamăgirea, suferința produsă de experiențe ce ne-au lăsat un gust amar, însă dede­subtul lor se găsește un zăcământ alcătuit din in­tuiții, din doruri și visuri, o bo­găție interioară pe care avem posibilitatea s-o redes­co­perim. Este „co­moara din ogor” des­pre care ne vor­­bește Biblia, ade­văratul sine al omului. Un sine la care nu se poate ajunge decât prin ru­găciune și Dum­nezeu. Credința e dru­mul cel mai scurt către suflet. Numai prin ea îți atingi profunzimile abisale ale ființei, locul în care sălășluiesc iubirea, speranța și bucuria.

– Ce posedă un om care a reușit să-și dezvolte potențialul sufletesc, ce comunică el fără cuvinte celor din jur?

– În față i se deschide un orizont larg, se simte liber, nu-i judecă pe alții, a aflat tainele lumii, s-a găsit pe sine, e plin de speranță și încredere. N-are porniri pe care ar trebui să și le reprime, nu se constrânge să gân­deas­că pozitiv, ci o face spontan. Radiază pace, pro­fun­zime și blândețe.

„Sufletul este locul unde omul intră în legătură cu divinitatea”

– Se poate dobândi o asemenea stare la orice vârstă sau este un privilegiu al oamenilor ajunși la mijlocul vieții?

– Există și oameni tineri care se maturizează foarte devreme și au experiențe de acest tip, însă pe măsura trecerii anilor, ne cresc șansele ca experiențele noastre de viață să se fructifice durabil în asemenea atitudini și comportamente. Fericirea e aurul rămas în sita vieții după ce impuritățile s-au spălat.

– Descoperirea pro­priei noastre bo­gății lă­un­trice este și o proble­mă de cre­dință? E posi­bilă și fără bunul Dum­ne­zeu?

– Fără teologie da, dar fără Dum­ne­zeu, nu. Nu ne putem simți îm­pliniți fără acel senti­ment al trans­cen­denței, al ace­lui ceva aflat mai presus de noi. Psihia­trul C. G. Jung a spus că n-a avut niciun pacient trecut de 35 de ani a cărui pro­blemă să nu fie, în ultimă instanță, una religioasă. Căci sufletul este tocmai locul unde omul intră în legătură cu divinitatea. Poate că el n-are nevoie de o credință concretă, dar în orice caz, trebuie să intuiască existența lui Dumnezeu.

– „Omul îmbătrânește de la sine. Însă depinde de el ca îmbătrânirea să-i reușească”, scrieți în ultima dvs. carte. Ce se poate, ce trebuie făcut, pen­tru ca îmbătrânirea să reușească?

– Trebuie să ne împăcăm cu noi înșine și cu istoria noastră personală. Aceasta include și re­gretul pentru ceea ce n-am realizat în viață, deplân­gerea propriilor noastre limite și imper­fecțiuni. Apoi, o serie de re­nunțări: la putere, la autoritate, la influență. Dincolo de ele, ne putem cultiva un nou sentiment al re­cunoștinței.

„Bătrânețea e minunată, dacă nu uiți că ea înseamnă să începi”

– Unii rămân întunecați și plini de mâhnire, fiindcă au în ei prea multă viață netrăită. Lor ce sfat le dați?

– Acestora le-aș spune că niciodată nu e prea târziu pentru a începe ceva. Dar și acest nou în­ceput ar trebui să fie precedat de o judecată la rece: pentru că te-ai reprimat, te-ai adaptat, te-ai mul­țumit să funcționezi, într-un cuvânt, ai dus o viață greșită. Însă și ceea ce n-ai trăit are un sens. Este invitația de a începe să trăiești corect. Asta nu în­seamnă să ai pretenția de a recupera totul. Așa ceva nu e posibil și ar fi, în fond, tot o gân­dire bazată pe principiul performanței. Însă în conul de umbră al vieții netrăite s-au acumulat lucruri care, acum, pot fi scoase la lumină.

– Care sfat, adresat oamenilor de vârstă mijlo­cie, vă place cel mai mult?

– O cugetare a teologului evreu Martin Buber: „Bă­trânețea e minunată, dacă nu uiți că ea în­seamnă să începi”. Căci bătrânețea nu presupune doar re­nun­țare și acceptare, ci și o mulțime de prilejuri de a în­ce­pe. Există noi perspective, noi provocări, noi po­­sibilități. Nimeni nu e prizonierul trecutului său. În ori­ce zi, fiecare om poate începe din nou. In­di­fe­rent de vârstă.

Pagini ilustrate cu desene de MIRCIA DUMITRESCU