Călătorie în lumea de dincolo

– Știința redeschide dosarul morților clinice imi­nente. Cum trecem din viață în moarte? Răspunsuri noi, prin cer­cetări de excepție –

Primul om de știință care a abordat, ca temă de studiu, problema trecerii de la viață la moarte, a fost medicul american Melvil Morse, pediatru într-un spital de urgență pentru copii. Cercetările lui au revoluționat con­cepțiile existente până atunci despre viața de din­colo. Om de știință sceptic și riguros (nu­me­le lui figurează în cele­brul dicționar „Best Doc­tors în America”), care și-a petrecut o mare parte a vieții testând medicamente contra cancerului, s-a bucu­rat de o reputație nedez­mințită în mediile știin­țifice. Studiile sale asu­pra fenomenului morții iminente, rezultate pe baza a sute de experiențe trăite de copii, au fost publicate în cărți devenite bestsellers, precum și în reviste de specialitate.

Cum a înviat Sara

Marea aventură a doctorului Morse a început astfel: o fetiță în vârstă de 7 ani, Sara, a fost trans­portată cu elicopterul la spital, victimă a unui stop cardiac și respirator, în urma unei ruperi a ficatu­lui. Sara a stat mai multe zile într-o comă profun­dă, înainte de a-și reveni. „Am stat cu ea de vorbă câteva luni mai târziu”, scrie doctorul Morse. „Nu își amintea că a leșinat la ea acasă, nici că a fost transportată cu elicopterul. Își amintea în schimb perfect că s-a întâlnit cu bunica ei, care murise cu mult timp înainte, și că a stat de vor­bă cu ea. Știe că totul s-a întâmplat în timpul stopului cardiac, pentru că a auzit infirmierele agitându-se în jurul ei. De fapt – concluzionează doctorul – Sara nu a avut nicio amin­tire, până când creierul ei s-a oprit. În clipa aceea, ea a perceput o altă realitate, auzind în același timp tot ce se petrecea în jurul ei, în momentul în care creierul nu mai avea cum să prelucreze informațiile pe care le primea de la urechi. La început, am crezut că Sara delira din cauza lipsei de oxigen a creieru­lui. Eram orbit de cunoștințele mele științifice, conform cărora conștiința depinde de un creier în stare de funcționare”.

Intrigat de povestea Sa­rei și de cele ale altor copii care s-au găsit în situația morții iminente, doctorul Morse a petrecut cinci­spre­zece ani stând de vorbă cu ei. El a avansat o ipoteză care a dat peste cap con­cep­ția medicinii neuro­lo­gi­ce: „La ce servește partea dreap­tă a creierului?”, s-a întrebat el. Partea stângă găz­duiește funcția vorbirii, a raționalității, a logi­cii. Dar partea dreap­tă la ce servește? Când este acti­vată în mod artificial, pacientului îi sunt pro­vo­cate senzații stranii, asemănătoare cu cele trăite în timpul experiențelor NDE (moarte clinică).

Bunica din cer

După o jumătate de secol, problema expe­rien­țelor apărute în pragul morții sunt reluate de oa­meni de știință din America și Germania. Preo­cupați să nu alunece într-o zonă ezoterică sau mistică, ei își bazează argu­mentele, la fel ca și doctorul Morse, pe cazuistică de spital. Punctul de pornire e clar: când inima încetează să bată, omul devine inconștient în circa zece secunde. După aproximativ 30 până la 60 de secunde, el încetează să mai respire și se consideră că este mort din punct de vedere clinic. Creierul trece pe un mod de economisire a energiei și nu mai dă semne de activitate.

Dar ce trăiesc oamenii aflați într-o asemenea stare? Mai au vreo formă de conștiență? În câteva cazuri reușite de resuscitare, unii dintre ei poves­tesc că au trecut prin niște experiențe deosebite. În cadrul unui studiu amplu, realizat la Uni­versi­tatea Harvard, pacienții au relatat că au avut senti­mentul că s-au desprins de trup. O femeie a po­vestit că s-a întâlnit cu bunica ei, care decedase anterior, și că a primit de la ea următorul sfat: „Trebuie să te duci înapoi”. Nu­mite, odinioară, „cazuri de moarte clinică iminentă”, astăzi, rela­tările despre ce se întâmplă la granița dintre viață și moarte sunt numite, în general „experiențe în pragul morții”. Pentru medicul american Sam Par­nia, conceptul este prea vag. „Calitatea studiilor științifice efectuate în acest domeniu este înspăi­mântător de redusă”, spune Parnia. El și-a propus să schimbe acest lucru.

Experiențe incredibile

Doctorul Parnia conduce un la­bora­tor în care studiază resusci­tarea în medicina de urgență, în cadrul Univer­sității din New York, aflată în Man­hattan. El vrea să știe ce nivel de con­știință este activ în timpul procesului morții, cât timp mai este activ creierul uman și timp de câtă vreme ar mai putea fi salvat. În cadrul celui mai mare studiu întreprins până acum pe această temă, medicul a examinat pa­cienții în timpul resuscitării și le-a cerut să-și împărtășească experiențele trăite la granița dintre viață și moarte.

„Ratele de succes în cazul resus­ci­tă­rii sunt îngrozitor de re­du­se”, spune Parnia. Doar cir­ca 10% dintre oameni su­pra­viețu­iesc în SUA unui stop cardiac dacă nu sunt spitali­zați. Însă cei care supravie­țuiesc vorbesc despre expe­riențe incredi­bile. „Chiar și în circumstanțe nor­male, mulți oameni întâmpină greutăți în a-și aminti anumite lucruri”, spune Parnia. „În acest caz, avem de-a face cu pacienți cu amintiri foarte cla­re și perfect coerente din în­treaga lor viață”.

În anii 1970, psihiatrul american Raymond Moody a descoperit 15 elemente care carac­teri­zează experiența morții clinice. Între acestea, se numără plutirea printr-un tunel, o experiență ex­tracorporală, întâlnirea cu alții, contactul cu ființe de lumină, reamintirea întregii vieți. Dar de ce apar aceste experiențe? Sunt simple halucinații sau se întâmplă altceva?

Odinioară, acest subiect era luat adesea în derâdere și trecut în categoria chestiunilor ezote­rice. Dar între timp, experiențele legate de moar­tea clinică nu mai reprezintă o temă de nișă. Cer­cetătorul german Jens Kugele a publicat în urmă cu câteva luni o lucrare intitulată „Grenzarbeiten auf der Nullinie” („Lucrări în domeniul de graniță al morții clinice”). Majoritatea medicilor care se ocupă de acest fenomen nu-și propun însă să rezolve vreo enigmă spirituală sau metafizică. Ei își doresc, înainte de toate, să descopere cât timp au la dispoziție oamenii pentru a fi readuși la viață atunci când se află în pragul morții.

Dezghețați și înviați

În toamna lui 2019, inima lui Audrey Schoe­man a încetat să bată. Britanica, pe atunci în vâr­stă de 34 de ani, a fost surprinsă de o furtună de zăpadă pe când făcea o drumeție în Pirinei și și-a pierdut cu­noștința. Schoeman a intrat în moarte clinică. Soțul ei nu-i mai putea detec­ta respirația sau pulsul. A durat două ore până când au venit ajutoare. Tem­peratura lui Schoeman scăzuse la 18 grade Celsius. Ea a fost transportată cu avionul într-un spital din Barce­lona. Din fericire, medicii curanți știau că frigul poate frâna moartea celu­lelor cerebrale. În loc să-i declare decesul, ei i-au reîncălzit britanicei sângele, încetul cu încetul, și au resus­citat-o aplicându-i electroșocuri. Dintr-o dată, inima femeii a început din nou să bată – la șase ore după intrarea ei în moarte clinică. „Nu sunt o persoană religioasă. Dar asta e o minune”, avea să spună ea mai târziu.

Moartea vine încetinel

Interesul pentru experi­ențele trăite în pragul morții i-a fost stârnit neurologului german Jens Dreier, în urma practicii de spital. Medicul tra­tează pacienții care s-au confruntat cu hemoragii ce­re­brale la Spitalul Uni­ver­sitar Charité din Berlin. Unii dintre ei suferă câteva zile mai târziu un atac vascular cerebral. Pentru că mulți dintre pacienții aflați în această fază se află în comă, Dreier trebuie să-i supravegheze prin intermediul unui monitor. Primul semn de avertizare în cazul unui accident vascular cerebral este o descărcare a celu­lelor nervoase, care seamănă cu o furtună. Dreier numește acest proces un „tsunami cere­bral”. Dar Dreier nu a observat un asemenea fenomen doar în cazul AVC-urilor sau al trauma­tismelor cranio-cerebrale, ci și în creierele muri­bunzilor. Celulele nervoase nu mor imediat, iar ca să reziste, au nevoie de energie, care trebuie furni­zată din exterior. „Pentru celulele cerebrale este grav să rămână prea mult timp în acest stadiu în care sunt descărcate. Viața lor depinde de-un fir de păr. În cazul unui stop cardiac, atunci când nu se încearcă resuscitarea, și tem­peratura corpului rămâne normală, celulele încep să moară după cinci până la zece minute. Dar atunci când resus­citarea este făcută la timp, pacientul supravie­țuiește unui asemenea «tsuna­mi cerebral» și are șanse să se însănătoșească pe deplin”.

Acesta este și motivul pentru care neurologul contrazice ipoteza conform căreia experiențele din pragul morții ar fi un fel de călătorii tem­po­rare în lumea de dincolo. „Niciunul dintre pa­cienții aceia nu a fost cu adevărat mort”, spune Dre­ier. „Aceste experiențe în pragul morții se petrec într-un moment în care celulele nervoase sunt încă vii, însă funcția lor este puternic afec­tată”.

În schimb, neurologul se declară impresionat de cât de mult pot schimba experiențele în pragul morții viața celor care le trăiesc. Se pare că aproa­pe toți percep experiențele mistice ca fiind pozitive. Dreier își amin­tește de o pacientă care a vorbit cu el după ce și-a revenit din comă. Ea s-ar fi întâlnit în timpul procedurilor de resuscitare cu mama ei. Experiența ar fi fost una plăcută, iar ea nu și-ar mai fi dorit să revină la viață, dar a trebuit totuși să o facă. „Des­crierea ei a fost convin­gătoare pentru mine”, spune Dreier.

Aventuri în subconștient

Medicul american Sam Parnia încearcă să eva­lueze asemenea experiențe într-un mod sistematic. El a inițiat un proiect în care e ajutat de medici din 25 de spitale din SUA și Marea Britanie. Pen­tru situații de urgență, ei sunt echipați cu un rucsac care măsoară oxigenul din creier, un mini EEG (electroencefalogramă) pentru măsu­rarea activității cerebrale, cu căști și un iPad, care poate fi atașat de un suport mobil deasupra capului pa­cientului. Cu ajutorul acestor acce­sorii, medicul dorește să afle în ce măsură sunt conștienți pacienții în timpul resuscitării. El intenționează să publice primele rezultate într-o revistă de spe­cialitate.

„Știm din domeniul anesteziei că pacienții aflați în comă pot prezenta semne de învățare și procesare in­conștientă a informațiilor”, spune Parnia. „Asta înseamnă că ei ar putea avea o dimensiune ascunsă a con­știen­tului – lipsită de dureri sau suferințe – chiar dacă nu își amintesc de asta”. În cadrul acestor studii, me­dicii le-au dat de pildă pacienților aflați sub anestezie să asculte înre­gistrări cu diverse cu­vinte, precum înșiruirea unor sortimente de fructe sau numele unor orașe. După ce se trezeau, pa­cienții cunoș­teau mai bine aceste cuvinte decât per­soanele aflate într-un grup de com­parație. „Ei le-au învățat inconștient și le-au memo­rat”, a expli­cat Parnia.

Amintiri din lumea de dincolo

Între timp, cercetătorii au stat de vorbă cu 28 de pacienți care au supraviețuit unui stop cardiac despre experiențele lor. 11 dintre aceștia au relatat că au amintiri conștiente despre reanimare. 20% dintre ei au susținut că au avut o experiență trans­cendentală, în care au călătorit într-un loc cu lumină, unde au fost așteptați.

Parnia a putut împărți aceste relatări în cinci ca­tegorii: o privire înapoi plină de învățăminte asupra vieții, desprinderea de propriul corp, în­drep­tarea către o destinație unde se simt ca acasă și întâlnesc oameni care-au murit, și procesul de revenire la viață. „Niciunul dintre acești oameni nu îl cunoaște pe celălalt”, spune Parnia. „Și to­tuși experiențele lor se aseamănă într-un mod uluitor”.

Creierul, extremă urgență

Ce i se pare deosebit de interesant lui Parnia este că „atunci când cineva trecea printr-o ase­me­nea experiență, asta se putea constata din afa­ră”. Potrivit medi­cului american, până în momen­tul în care resuscitarea reușește, măsurarea curen­tului cerebral arată preponderent doar o linie zero – așa cum ne-am aștepta atunci când cineva a tre­cut pragul către moarte și este în comă. „Dar în anumite intervale de timp, am putut observa apa­riția unde­lor cerebrale, care apar în mod normal doar la oamenii vii, când parcurg pro­cese lucide de gândire, când accesează unele amintiri sau parcurg procese cog­nitive de ordin superior”.

Din punctul de vedere al lui Parnia, aceste măsurători indică faptul că în timpul procesului morții, creierul se găsește într-o situație extremă. „În mod normal, nu-l folosim la întreaga capa­citate. Fie că plătim facturile sau luăm copiii de la școală, folosim exact atât cât e nevoie pentru a rezolva problemele cotidiene”. Medicul e de părere că, atunci când murim, unele frâne la nivel cerebral dispar, iar creierul poate deveni chiar deo­sebit de activ. „Căpătând de pildă un acces concomitent la toate amintirile stocate”.

Ridicarea din moarte

Din perspectiva lui Parnia, noile descoperiri ar trebui neapărat să schimbe practica medicală. El dorește ca medicii să nu renunțe prea devreme, să încerce mai mult ca până acum să resusciteze pacienți aparent morți. „Suntem declarați morți de către medici, în decurs de cinci sau zece mi­nute, pentru că ei cred că am decedat, dar creie­rul nostru nu este mort. Trebuie să dezvoltăm noi tratamente, pentru a putea readuce la viață un om care nu are leziuni cerebrale”. Cu trata­men­tul și medicamentele potrivite, funcția cere­brală ar pu­tea fi restabilită fără a afecta calitatea vieții!

O constatare importantă, de care se folosesc deja unele clinici, este aceea că frigul ajută la în­cetinirea morții celulelor cerebrale, așa cum a demonstrat cazul britanicei Audrey Schoeman.

Parnia s-a luptat el însuși, mai bine de o oră, poate chiar două, pentru o resuscitare: „S-a întâm­plat pentru că pacientul era tânăr și am sperat că îl putem readuce la viață. Am avut succes. Nu s-au produs leziuni cerebrale”.