Au făcut vâlvă, zilele trecute, niște imagini surprinse în apropierea Teatrului Național din Cluj, zonă aflată într-un amplu proces de renovare pe fonduri europene. Statuia marelui om politic Iuliu Maniu, nu de mult amplasată acolo în urma unei donații private, fusese trântită pe jos: stătea în calea ambițiosului proiect de înfrumusețare a zonei! Reacția vehementă a opiniei publice a fost impresionantă și a acoperit, în bună măsură, gustul amar lăsat de „Doreii” de la firma de construcții, care n-au avut atâta minte să reazeme de un zid statuia ori să o pună pe picioare, provizoriu, undeva unde nu îi încurca. Lucrurile s-au rezolvat după câteva telefoane venite „de sus”, iar statuia lui Maniu a fost pusă la locul ei. Dar, într-un oraș în care în urmă cu niște ani, până și băncile erau vopsite în tricolor, șocul a fost cât se poate de dur. Că toate astea s-au întâmplat în preajma împlinirii a 150 de ani de la nașterea lui Iuliu Maniu și la comemorarea, pe 5 februarie, a 70 de ani de la moartea sa martirică în închisoarea în care îl aruncaseră comuniștii este, probabil, doar o coincidență. Dar ea deschide o rană veche: România nu a făcut și nici nu face destul, în timpul scurs de la căderea comunismului, pentru cultivarea memoriei unora dintre cei mai mari oameni de stat din istoria ei. Sau trebuie să ajungem până acolo, încât să scriem în caietele de sarcini ale licitațiilor, cum ar trebui să se poarte muncitorii cu statuile istorice? Curajului și inspirației lui Iuliu Maniu îi datorăm, în mare măsură, organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, implicit împlinirea Marii Uniri și dramul de democrație și de civilitate care au inspirat clasa noastră politică în interbelic. Un om care, în ciuda ezitărilor sale politice, rămâne cel mai luminos model moral al epocii sale, merită mai mult din partea celor ce trăim azi, în țara pe care el doar o visase.
De fapt, îi suntem mai datori de atât lui Iuliu Maniu, al cărui loc de îngropăciune din curtea temutei închisori de la Sighet e și azi un mister. În 30 de ani, torționarii din închisorile comuniste, care între timp au murit, n-au fost deranjați măcar cu o întrebare legată de crimele pe care le-au săvârșit. S-au dus la Domnul, și unii dintre cei care s-au luptat pentru găsirea mormântului lui Maniu, așa se face că, în timp ce România prosperă și se înnoiește, în timp ce știința explorează noi teritorii, noi nu știm încă unde e îngropat unul dintre eroii noștri naționali. Aruncăm bani pe o grămadă de lucruri fără niciun folos, dar nu găsim resurse pentru o cercetare temeinică a gropilor comune din închisorile comuniste. Ba le mai punem și bețe în roate „nebunilor” care vor să întreprindă totuși ceva. Până nu vom face din recuperarea trecutului nostru și din punerea în valoare a eroilor lui, un „plan de țară”, întâmplări precum cea de la Cluj vor fi nu excepții, ci practici ale ignoranței în care ne complacem ca societate.
