Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

COSTION NICOLESCU: „Eu cred că țăranul român este o stare de spirit”

Elogiu țăranului român

Încet, încet, civilizația țăranilor noștri se stinge. Și în trup, și în spirit. Satele vechi, cu case din lemn, dispar, tradițiile devin festi­valuri, meșteșugurile devin exponate muzeografice. Dar cea mai dureroasă pieire e aceea a spiritului satului românesc, un spirit identitar, marcat de o mare și profundă credință în Dumnezeu. Un spirit „slăvitor”, cum spune COSTION NICOLESCU, pe care l-am rugat să vorbească despre ce pierde lumea românească de astăzi prin dispariția țăranului și a satului tradițional.

„Țăranul român și biserica au fost una”

– Domnule Costion Nicolescu, satul tradițional românesc e pe ducă, și odată cu el o parte impor­tantă a identității noastre naționale. Ce credeți că ne rămâne de la țăranul român?

Și se duc, pe rând, pe rând… (Foto: Dumitru Budrala – 3)

– După ce „Muzeul Țăranului Român” a fost inaugurat, creatorul lui, marele pictor Horia Bernea, a spus un lucru uluitor: „Eu am făcut acest muzeu ca pe o icoană a țăranului român”. Lumea a privit la el cu destulă mirare, francezii au spus, chiar, că Horia Bernea este în curs de a elabora o nouă muzeografie, pentru că muzeul făcut de el rămâne un unicat. Ceea ce Horia Bernea a spus despre muzeul său presupu­ne două lucruri. În primul rând, o anu­mită sfințenie a țăra­nului, pentru că asta repre­zentăm în icoa­nă – pe Dumnezeu și sfinții lui. Dacă nu ești sfânt, nu poți să fii reprezentat într-o icoană. În al doilea rând, expresia lui Horia Bernea presu­pune că țăranul ro­mân, generic vor­bind, îl reprezin­tă pe Dumnezeu, ne spune ceva despre el. Acest fapt cred că este des­tul de evi­dent pentru oricine este de bună credință.

– Și unde credeți că s-a păstrat această sfințenie a țăranilor noștri? În ce putem să o recu­noaștem?

Costion Nicolescu

– În primul rând, în biserică. E clar că țăranul și biserica au fost una. În is­toria noastră, nu au existat nici biserică fără țărani, nici țărani fără biserică. De altfel, noi avem date mai concrete despre popo­rul român, din momentul în care avem date concrete despre biserica lui. De aceea, tot ce s-a realizat genial în satul românesc, toate minunățiile pe care le putem vedea la Muzeul Ță­ranului Român sau la Muzeul Satului sau în orice loc din țară unde satele s-au mai păstrat nealterate, toate s-au făcut pentru că satul a fost impregnat în duhul bisericii, în jurul căreia s-a și constituit. Nu poți con­cepe o biserică românească fără țăranul român. Sfinții români pe care i-am cano­nizat și pe care îi canonizăm și astăzi au fost țărani. Mânăstirile noastre, care repre­zintă o esență a bisericii, au fost de factură țărănească. Ceea ce este firesc, pentru că noi am fost o societate preponderent rurală. Eu cred că țăranul român nu este o clasă socială, ci o stare de spirit. Părintele Dumitru Stăniloae îi certa în „Te­legraful Român” pe cei din vremea lui care aveau o atitudine dispre­țuitoare față de țăranul român, față de viața lui, considerată primitivă, față de neștiința lui, cei care îl considerau un om prost. Sigur, au fost și alții care i-au văzut strălucirea. Iar părintele Du­mitru Stăni­loae îi dojenea pe contemporanii lui din anii 30, spunându-le să înceteze să mai creadă că munca fizică, cu care se trudeau țăranii noștri tot timpul, te pune în imposibilitatea unei gândiri nuan­țate cu privire la viață, la lume, la moarte sau la Dumnezeu. Dimpotrivă, spunea părintele, acest tip de muncă fizică îți lasă mintea mai liberă și, în felul acesta, ai timp să reflectezi, să te apropii cu inima și cu gândul de Dumnezeu. Acest lucru ni-l spun, de fapt, și viețile marilor sfinți sihaștri, care ce făceau? Ca să se poată ruga mai bine aveau, fiecare, o ru­codelie, adică o anu­mită lucrare a mâinii, repe­titivă, care, prin con­cen­trarea pe o anu­mită acțiu­ne, le elibera mintea spre rugă­ciune. De aceea, lumea țăra­nului român, a muncilor simple, care eliberau gândul, era o lume aproape de Dumne­zeu și prin asta era o lume a lui Dumne­zeu.    Nu l-am pome­nit aici întâm­plător pe părintele Du­mi­tru Stăniloae. L-am amintit pentru că dân­sul, marele teo­log al secolului XX, care a conferențiat în marile centre uni­ver­sitare ale lumii, care coresponda și îi cunoștea pe marii teologi din țară și străinătate, rămă­sese, în fond, un ță­ran, până la sfârșitul vieții lui: în vorbă, în toate. Dacă te uitai la mâinile lui, ră­măseseră mâini de ță­ran. Vedeai în el no­blețea țăranului nostru, care stră­lucea prin min­tea și viața lui.    Să știți că eu nu vreau să idea­lizez. Sunt con­știent că lumea țăranului nostru nu era o lume de sfinți, care nu mai păcătuiau și totul era perfect, făceau numai lucruri frumoa­se, bune. Nu. Nu cred că era așa. Dar chiar dacă lumea țăranului român nu era o lume de sfinți, ceea ce ei gândeau, cântau, făceau, trecea printr-un filtru colectiv, care decanta totul. În felul acesta, se transmitea din generație în generație doar ceea ce era excepțional de bun, de frumos, de apropiat de Dumnezeu, chiar dacă țăranii, în parti­cular, nu mergeau toți la bise­rică și nu erau niște sfinți.

– O sită a binelui și frumosului…

Femei în vechiul port jinăresc

– Da, întreg satul, care era strâns în jurul bise­ricii, funcționa ca un filtru care, în timp, lăsa să treacă doar lucrurile bune, frumoase. Era exact ca la băieșii care treceau prin site nisipul din albia râu­lui și îl cerneau cu răbdare, până când din el rămâ­nea numai aurul. Așa funcționa societatea țărăneas­că față de valorile de tot felul, inclusiv cele morale, care deveneau implicite. Societatea românească a fost foarte diferită de cea protestantă, unde codurile morale au fost foarte aspre. Astăzi vedem unde au dus acele coduri severe, în partea cealaltă, într-o libertate a exceselor. Asta cred că este impor­tant să subliniem – anume că, dincolo de asemă­nă­rile dintre popoare, că toți suntem oameni de la un capăt până la altul al lumii, a exis­tat ceva deose­bit în satul românesc. A existat un caracter personal al culturii noastre țărănești, un caracter pe care l-aș numi slăvitor. Adică, dorin­ța țăranului român, spusă sau nespusă, era de a-L slăvi pe Dumnezeu. Și de aici, toată „nebunia” asta a lui, de a împodobi totul, orice lucru care îi cădea în mână. Un băț simplu este suficient pentru orice furcă de tors, nu ai nevoie de mai mult, e suficient să fie curat ca să îți faci treaba cu el, dar țăranii noștri nu se mul­țu­meau cu asta. Există furci împodobite extraordinar, în care sunt încrustate ore în­tregi de muncă și de gân­dire. Pentru că nu erau împodobite la întâm­plare. Când țăranul își împodobea bățul pentru furca de tors, el medita la semnele pe care le sculpta. Trebuie să te gândești la Dumnezeu, ca să sculptezi cruci în lemnul furcii de tors. Și la fel făcea cu orice lucru care îi cădea în mână – cu pecetea pusă pe pâini, cu obiectele din casă, vase, veșminte, țesături. Lucrul ăsta ne arată că toată cultura țărănească a fost o cultură a Învierii. Pentru că Învierea înseam­nă, până la urmă, o explo­zie de bucurie, de jubilare, de slă­vire, înseamnă, până la urmă, slăvirea lui Dumne­zeu. Și asta, în mijlocul suferințelor de tot felul! Toată lumea știe că istoria noastră nu a fost deloc ușoară – am fost atacați de peste tot, țăranii s-au apărat cum au putut, adesea otrăvindu-și fântâ­nile și fugind în păduri, ca să-și găsească, la întoar­cere, casele arse. Dar din asta el a zămislit această cultură a Învierii. Și gândiți-vă că toată această cultură ex­traordinară a țăranilor români a fost făcută pe lucruri extrem de perisabile – pe o coajă de ou, de pildă.   

„Dacă ștergem satul, nu mai rămâne nimic”

– Cultura slăvitoare de Dumnezeu a țăranilor, cum spuneți așa de frumos, i-a molipsit pe mulți intelectuali români, generații la rând. Mulți și-au făcut din asta un crez…

Ziua morților

– La noi, primul rând de intelectuali moderni a fost fie provenit din rândurile țăranilor, fie a avut foarte multă reverență față de țăranul român. Să ne gândim la discursul de primire în academie al lui Rebreanu sau al lui Blaga – care au fost dedicate țăra­nului român. Oamenii aceștia mari ai noștri au simțit moștenirea spirituală a satului, pe care au și valorificat-o. Pentru că, dacă ștergem satul nostru, nu mai rămâne nimic. Nici măcar biserica, pentru că biserica noastră, așa cum am spus, nu a existat decât în și prin sat. Această moștenire o putem prețui și o putem duce mai departe sau, ca niște fii risipitori, o putem pierde. Eu cred că noi am fost chemați, în momentul în care am intrat în contem­poraneitate, să valorificăm moștenirea primită de la țăranii noștri. Și au fost zone și timpuri când am făcut asta, de pildă, în interbelic, cu stilul neoro­mânesc. Care ce face? Vine la începutul secolului XX și, pe fondul unei arhitecturi cu mijloace mo­derne, încearcă să pună o amprentă românească. Dacă lucrurile ar fi mers în această direcție, inau­gurată de câțiva mari arhitecți (mă gândesc la Ioan Mincu, de pildă), nu am fi avut astăzi Bucureștiul acesta amărât. Astăzi, noi nu continuăm nimic din toată această moștenire. Țăranul român ne-a dat da­tele de identitate spirituală, care astăzi se pierd. Ca om, ca neam, trebuie să ai o identitate spirituală.

Icoanele țărănești nu pot fi copiate

Case cum nu o să mai fie nicicând

– Țăranul român ne-a dat și un anume fel de sfinți, sfinții români pe care i-am canonizat au fost toți, la origine, țărani. Sunt figuri foarte diverse, de la simpli mireni, precum Moș Gheorghe Lazăr, cioba­nul pelerin, până la monahi sihaștri culți, precum Ioan Ia­cob, pustnicul poet din Țara Sfân­tă. Prin ce credeți că sunt diferiți sfinții noștri țărani, față de sfinții altor neamuri ortodoxe? Au ei vreun spe­cific?

– Eu cred, și nu numai eu, mi-au spus-o, de exem­plu, și francezii convertiți la ortodo­xie, că sfin­ții noștri români se disting de cei ai altor nea­muri, printr-un extraordinar echilibru. Chiar și pustnicii noștri nu sunt extremiști. Nu-i vezi ca pe as­ceții occidentali sau din alte părți, mergând la extreme. Nu, sfinții noștri țărani merg spre Dum­nezeu până unde pot să meargă. Au o familiaritate, aș spune chiar o prietenie cu Dum­nezeu, care nu cere forme de exprimare duse la paroxism. Ei vorbeau cu Hristos, cum vorbim noi cu prietenii când le spunem cât de mult ținem la ei. Aș spune că Dum­nezeu a fost foarte darnic cu noi, românii, pentru că ne-a dat daruri subtile, avem un fel de putere de a trăi smerit în istorie. Firescul acesta al nostru cred că se trage și din faptul pe care l-am remarcat deja – că biserica noastră româ­neas­că era foarte aproape de sat, iar satul a fost foarte aproape de biserică. De aceea, pentru cei care au fost călugări, trecerea din lumea satului în lumea monahală nu a fost un salt extraordinar, ci o continuitate – când au venit în mânăstire, au adus cu ei în chilie și satul românesc, de la obiecte și datini și până la un anume fel de a vorbi cu ceilalți. Horia Bernea spunea că tot creștinismul satului românesc este foarte aproape de creștinismul primar, acea copi­lărie a creștinis­mului, în care era și ardoare, și mai puțină con­ceptualizare, și sinceritate, și multă bucurie. La începu­turi, creștinismul a fost ca desenul unui copil, care nu e făcut după un program, e ceva spontan, copilul desenează cu multă bucurie, uneori și cântă atunci când desenează. Ei bine, tipul acesta de firesc și de candoare se poate vedea în toți sfinții noștri țărani.

Duminica la biserică (Foto Kosei Miya – 2)

Noi, astăzi, sun­tem obiș­nuiți, încă din școală, să învățăm multă teorie și apoi să punem toată această teorie în practică, cu un program, de-am ajuns să facem la fel și în biserică. Ca să facem ceva, orice, noi credem că trebuie să ne școlim! Or, școala te și îndepăr­tează de miezul lucrurilor, pentru că le pune în niște scheme și definiții. Pe când la sfinții noștri țărani, totul este simțire, intuiție și un contact cu lucrurile la rădăcina lor. E mul­tă simplitate în legătura lor cu Dum­nezeu, dar noi știm că și Dum­nezeu este simplu. Iar ei și-au lucrat aceas­tă simplitate, care s-a revărsat într-o cultură de o frumusețe uimi­toare. Noi, și să vrem să ajungem la aceas­ta simplitate, și nu reușim, pentru că ne punem întrebări, ne împrăștiem. Dar, dincolo de această simplitate sau dato­rită ei, exprimarea culturală a credinței țăranului român este ului­toare. Pare ușor de copiat, la prima vede­re, dar în realitate este imposibil. Poți să încerci să copiezi o icoană țărănească, dar nu-ți va ieși. E o simplitate care nu mai exis­tă în noi. Horia Bernea a făcut la Muzeul Satu­lui o paralelă între arta țăranilor noștri și arta din primele catacombe creștine: pare naivă această artă, dar dincolo de această naivitate transpare un contact direct, puternic, cu Dumnezeu. În această artă a ță­ra­nilor noștri omul este, pur și simplu, în Dum­ne­zeu. Și, încă odată, este în Dum­nezeu în chip firesc. Nu vezi la ei un program de sfințenie, așa cum găsim la alții, cu o rânduială a rugă­ciunii care crește ordonat, de la o zi la alta, fie că îți vine sau nu să o faci. Nu, la sfinții noștri țărani, rugăciunea izbuc­nește spontan. Sigur că acum țăranul nostru s-a împuținat, dar încă îl mai găsești, dacă îl cauți, cât mai departe de zăpăceala civilizației. Undeva, încă a mai rămas ceva, o urmă, iar acea urmă e prețioasă, pentru cei care știu să o prețuiască. Cine nu știe, pace bună… Pentru mine, e o mare bucurie să merg și să privesc aceas­tă lume țărănească. E ca atunci când am intrat pentru prima dată în Mu­zeul Țăra­nului Român, făcut de Horia Bernea. Am avut senzația că am intrat într-o biserică. El reușise să dea acest senti­ment – că lumea țăranilor noștri a fost o lume cuprin­zând biserica, și asta cred că ar trebui să știe orice român. Că ne tragem dintr-un spațiu spiritual sacru. Și trebuie să păstrăm acest duh și asta nu se poate decât în biserică.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian