Prof univ. dr. IRINA HOLDEVICI: „Unde nu este dragoste, nu e nimic”

„Primul ghiocel, prima iubire”

– Poeții spun că primăvara e anotimpul iu­birii. Oare în condițiile atât de aspre ale vieții noastre de azi, când marea pro­ble­mă e bucata de pâine, mai există loc pentru dragoste?

– Eu sunt convinsă că da, pentru că, așa cum spune un text vechi și sfânt, „acolo unde dra­goste nu este, nimic nu e”. Și mai cred că acesta este singurul lucru care ne menține cu ade­vărat speranța. Evident, înțeleg prin iubire mai mult decât iubirea sexuală dintre parteneri, înțeleg și iubirea maternă, paternă, iubirea de prieteni, dragostea de țară, de profesie, de artă, de natură. Pe de altă parte, am senzația că iu­birea cântată de poeți, iubirea aceea romantică și pură, nu mai este la modă, iar faptul că nu mai e la modă nu e bine; ar trebui să revină, pentru că, dacă nu trăim și nu exprimăm senti­mentul iubirii, avem toate șansele să devenim alienați, să ne îmbolnăvim și să ne pierdem pe noi înșine.

– În mod normal, modelul iubirii ar trebui învățat în familie. Mai sunt părinții de astăzi capabili să ofere această lecție?

– Este foarte greu de răspuns la această în­trebare, deoarece familii armonioase și familii mai puțin armo­nioase au existat întotdeauna. Dacă un copil se naște într-o familie armo­nioa­să, în care părinții sunt echili­brați și trec peste greutățile vieții, indiferent câte pro­bleme au, modelul acesta funcționează. Fa­­mi­lie ar­mo­nioasă înseamnă înțe­legere, ajutor reciproc, dra­gos­te și mai înseamnă o colaborare con­struc­tivă. Vremurile pe care le trăim sunt într-ade­văr zbu­ciu­mate. Există mult stres, multă ne­sigu­ranță, dar cred că ceea ce trebuie să ne rămână în suflet este speranța. Dacă nu avem speranța de mai bine, atunci – într-un fel – ne autosabo­tăm. Și-apoi, unui copil nu trebuie să-i oferi doar protecție fizică, ci și o ambianță afectivă în care să se dezvolte frumos. Iubirea nu se poa­te substitui prin nimic. Lipsa ei naște… monștri.

– Presa și mai ales internetul produc o mare ofertă erotică, cel mai adesea de o ca­litate îndoielnică. Este acesta un pericol pen­tru ado­lescenți?

– Într-o oarecare măsură – da. Din nefericire, noi am luat din lumea occidentală latura super­ficială, nu pe cea bună (hărnicia, seriozitatea, dăruirea). Am luat mai degrabă excesul de sex, valorizarea excesivă a aspectului fizic, a banilor. Acestea ne conduc în final la alienare. De aceea, multe persoane tinere se refugiază în droguri, al­cool, au o viață mai puțin morală, și-n final, insa­tisfacția este a lor. Internetul nu face decât să transmită niște modele. Or, la o vârstă fragedă, când copiii și adolescenții nu au un sistem foarte clar de norme și de valori, evident că tind să co­pieze ceea ce văd.

– Criteriile materiale – banii, mașina, vila – sunt ingrediente tot mai prezente în noile rețete ale iubirii. Făt-Frumos nu mai vine pe cal, ci în­tr-o mașină 4×4, cu celularul lipit de ureche și ochelarii de soare pe nas…

– Așa este, dar asta nu-nseamnă și fericire. În absența unei relații au­tentice de comuni­care, in­clusiv a unei relații sexuale bune (pentru că o re­lație se­xuală bună nu funcțio­nează decât dacă are la bază dra­goste și comu­nicare), conviețuirea va dura puțin. Tinerii pot avea satisfacții, dar fericire adevărată – nicio­dată. Poate în procent de 1 la un milion sau 10 la un milion să existe o potrivire, și de bani, și de iubire.

– Există un sfat legat de adevărata iubire care să le fie tinerilor de ajutor?

–    I-aș sfătui pe tineri să se aplece mai mult spre credință, spre religia în care s-au născut. E im­portant să înțeleagă că latura materială este im­portantă doar până la un punct. Dacă ne îndreptăm atenția excesiv asupra banilor, a acumulării ma­teriale, devenim în­străi­nați, un fel de roboți umani care aleargă de colo-colo și până la urmă nu se aleg cu nimic. E bine ca tinerii să meargă la bi­se­rica tradițională căreia-i apar­țin, să iu­bească na­tura, copiii, animalele, florile, iar rezultatul va fi pozitiv. Trebuie să-și îndrepte aten­ția spre binele din ei, spre ceea ce-nseam­nă deschi­dere, dăruire, generozitate, și mai puțin spre acumulare neloială de bogăție. Voi încheia cu o povestioară orien­tală. Era odată un maestru yoghin din Tibet, care a ajuns într-un mare oraș occidental. S-a plim­bat el pe străzi, s-a uitat la vitrine și la un mo­ment dat a ex­cla­mat: „Doamne, câte lucruri de care nu am nevoie sunt pe lumea asta!”…