Orașul de la țară – DUMBRĂVIȚA

– Printre comunele care au prosperat după revoluția din 1989, se numără și Dumbrăvița, în mare parte datorită vecinătății cu Ti­mișoara, marele oraș din vestul țării. Traiul este urban, însă așe­za­rea de oameni bogați mai păstrează ceva din farmecul rustic de odi­nioară. Cum a ajuns Dumbrăvița în topul celor mai bogate comune din România? –

Statistică uluitoare

Urc într-un taxi, în Piața 700 din Timișoara, și îi spun șoferului să mă ducă la Dumbrăvița, în fața primăriei. Ne luăm cu vorba și nici nu-mi dau sea­ma când ajungem la destinație. Între Timișoara și Dumbrăvița nu există câmp liber, o fâșie de teren care să le despartă: limita dintre cele două unități te­ritorial-administrative este o… stradă. Da, o stra­dă lungă de câțiva kilometri, care își schimbă de­numirea din loc în loc: str. Phoenix, str. Grigore Ale­xandrescu, str. Constructorilor. Doi vecini care locuiesc de o parte și de alta a străzii, atât de apro­piați încât își pot trimite unul altuia avioane de hârtie sau pot să schimbe câteva vorbe de la bal­con au apartenență administrativ-teritorială dife­rită: unul locuiește în Timișoara, altul în Dumbră­vița. În birourile primăriei comunale nu intri după cum te taie capul. Trebuie să faci o solicitare, să vină un funcționar să te preia. Dacă ești un cetățean cu anumite probleme de rezolvat, apelezi la ghișeul unic, plus alte câteva ghișee, care sunt deschise per­manent pentru tine. Viceprimarul localității, Sergiu Grui, mă conduce spre birou, o încăpere lu­minoasă, mobilată simplu. Pe o masă, o planșă cu harta Dumbrăviței. „În 1990, erau în sat apro­xi­mativ 2.000 de locuitori. În 2023, suntem 20.000 de locuitori. Peste zece ani, dacă acest ritm de creș­tere se va păstra, vom fi 40.000”, îmi spune tânărul viceprimar, care s-a mutat în Dumbrăvița din Timișoara, cu mai mulți ani în urmă. De fapt, creș­terea spectaculoasă a populației acestei comu­ne, situată pe o palmă de pământ între Pădurea Verde și râul Beregsău, a avut loc în ultima de­cadă: în 2011, erau aici sub 8.000 de locuitori. Acum sunt 20.000, cum am spus. Cei mai mulți dintre locuitori sunt timișoreni care au abandonat traiul în marele oraș și s-au stabilit aici, unde e mai mult spațiu de mișcare, e aer curat, un mod de viață care se apropie mult de cel din suburbiile orașelor americane. Ei tră­iesc într-o comună, dar stilul de viață și activi­tățile lor sunt orășenești. Mulți sunt antre­prenori sau lucrează în firme în poziții de top. Pe măsură ce au cumpărat terenuri agricole și au construit locuințe, Dumbrăvița rurală s-a restrâns până aproape la dispariție.

Un miracol edilitar

Obârșia Dumbrăviței are gust de paprika și ritmuri de csárdás. La sfârșitul secolului XIX, autoritățile de la Budapesta (era în toi epoca dua­lismului austro-ungar) au decis să înfiin­țeze în Banat câteva așezări cu populație adusă din Ungaria. Indiferent care au fost motivele, mai mult sau mai puțin oficiale, 133 de familii din orașul Szentes au fost convinse să se stră­mute pe terenurile din nordul Timișoarei, după ce zona fusese, în mare parte, despădurită ( Pă­durea Verde actuală este o rămășiță a unor codri mult mai întinși). Noul sat s-a numit chiar așa, Pădurea Verde (Vadászerdő). În 1911, la cererea repetată a locuitorilor, așeza­rea a primit numele oficial de Újszentes (Sen­teșul Nou). După Al Doilea Război Mon­dial, a fost folosită denumirea în română, Sen­teșul Nou, apoi Sântești și Uisenteș, iar în 1950 i s-a spus Dumbrăvița, și numele acesta i-a rămas până în prezent. Ciudate sunt căile istoriei și ale toponimiei: satul ungurilor din marginea Pădurii Verzi a primit, în cele din urmă,    o denu­mire românească de origine slavă! În anii agricul­turii colectiviste, nou-veniți din diferite zone ale țării s-au pricopsit în Dumbrăvița cu loturi de casă date de autorități și s-au împământenit aici, pe la marginea de apus a vechiului sat. În 1973, a fost construită prima școală cu predare în limba ro­mână, după ce, timp de aproape un secol, a func­ționat aici o școală cu predare în limba maghiară, la care se înscriau, însă, și elevi români. Pe atunci, Dumbrăvița era încă o așezare țărănească, localni­cii, legumicultori harnici și vestiți, vindeau tomate și verdețuri în piețele Timișoarei. Între satul din marginea Pădurii Verzi și capitala Banatului    se în­tin­deau lanuri de porumb. În jur erau holde de grâu, răzoare cu ceapă verde. A venit revoluția din decembrie 1989, retrocedarea terenurilor agri­cole, apoi tranziția spre capitalism și, în cele din urmă, capitalismul adevărat, cu puzderie de firme, cu bănci, cu afaceri imobiliare și firme de construc­ții. Atunci s-a pornit valul de orășeni spre Dum­brăvița. În 2013, un studiu sociologic făcut la Bucu­­rești prezenta Dumbrăvița drept cea mai bogată comună din România!

Biciclistul de la semafor

Pe un arc de timp de 100 de ani, românii au ajuns majoritari: peste 70%. Maghiarii sunt în procent de aproximativ 14%, restul – alte minorități etnice: sârbi, șvabi, etc. Comuna este, în același timp, și multiconfesională. Localnicii conviețuiesc în pace, o caracteristică, de altfel, a întregii regiuni bănățene.

Stau în biroul viceprimarului și vorbim despre Dumbrăvița, care, afară, trebăluiește. Încă se cons­truiește aici, sunt blocuri la roșu, comuna este în expansiune. Recent, primăria a obținut două fi­nanțări prin PNRR, pentru construirea unui centru de colectare a deșeurilor cu aport voluntar și pentru renovarea clădirii primăriei (cu o vechime de 100 de ani), în valoare totală de 5,2 milioane lei. Tot cu bani din PNRR va amenaja 6 km de piste de bi­cicletă, având la dispoziție un buget de 2.406.176 lei, fonduri europene. Cu 1.106.000 lei alocați de Ad­ministrația Fondului pentru Mediu, vor fi înființate stații de încărcare a mașinilor electrice. Una, înfiin­țată de primărie, cu ceva timp în urmă, este func­țională. În Dumbrăvița sunt deja 500 de mașini cu motor electric. În baza unui proiect comun cu Ti­mi­șoara, ar urma să fie deschisă o linie de trolei­buz, electrică, pe strada principală, până la capătul Dumbrăviței. Mai e de lucru pentru asfal­tarea stră­zilor: comuna are nu mai puțin de 160 de km de străzi. „Nu vă temeți că Timișoara va ridica pre­ten­ții, într-o bună zi, și va voi să vă înghită?”, întreb. „Cred că sunt discuții pe acest subiect, dar asta nu se va putea decide decât prin referendum”, îmi răspunde viceprimarul, care mă conduce înapoi în holul de intrare în primărie, acolo unde cetățenii depun actele la ghișeul unic. Traversez strada largă și intru în parcul vast, dominat de Biserica refor­mată, construită în 1898, pentru ungurii stră­mutați atunci din Szentes. Turnul se ridică mân­dru peste puzderia de vile și blocuri construite în ultima decadă. Alături, lăcașul de cult ro­mano-catolic nu are turn, este o ciudățenie ar­hitecturală, în timp ce biserica ortodoxă are un turn modern, fără cupolă! Plec într-o incursi­une prin labirintul Dumbrăviței, descopăr o casă veche, țărănească, martor al începuturilor, dar și vile camuflate de vegetație. „Toate aces­tea se întâmplă fiindcă oamenii vor să fie fericiți”, îmi spun.    Mai merg un pic și zăresc un domn în vârstă, ținând o bicicletă de ghidon, la semafor. E încă roșu și alerg să-l prind, să nu apuce să încalece, la verde, și să se ducă. Sper să aflu o poveste senzațională despre Dum­brăvița, de la acest locuitor în etate, pe care-l cred de-al locului, născut aici. „M-am mutat abia de doi ani aici”, mă tuflește răspunsul lui. „Păi, de obicei tinerii se stabilesc aici”. „Da, eu am venit aici din Gorj, ca să fiu aproape de fiica mea, stabilită în Germania, să mă poată vizita. Noi suntem șvabi”. „Și eu sunt născut în Gorj”, îi spun, ca să mă împrietenesc cu el, simțind că sunt pe cale să prind o poveste unică. „La Târgu Jiu aveam prieteni, ne vizitam, ie­șeam la petreceri. Aici, mai schimb o vorbă-două cu vecinii și cam atât”. Simt că e nefe­ricit. Ochii i se umezesc, dar își stăpânește emo­ția. Sare pe bicicletă și se pierde prin labi­rintul Dumbrăviței, cu povestea lui tăcută cu tot.