Trei prieteni

Am trei prieteni nespus de dragi: Tanu, Pepe şi Leon. Prie­teni buni între ei şi ata­şaţi de mi­ne, pentru că i-am îngă­duit în casa şi în viaţa mea. S-au cuibărit atât de bine în obiceiurile mele zil­ni­ce, încât nu mai pot lua nicio de­cizie fără să mă gândesc şi la ei sau fără să mă gândesc în pri­mul rând la ei. Dar să vi-i prezint şi dvs., ca să ve­deţi cu cine am eu de-a face.

Primul este Tanu, un motan bătrân, porto­caliu, cu ochii verzi, și-atât de mare, că atunci când se aşează într-un fotoliu nu mai în­cape nimeni pe lân­gă el. Dacă Ta­nu şi-ar mai aduce aminte de pri­ma zi petre­cută cu noi, nu cred că ar putea spune prea multe lu­cruri, atât era de spe­riat. N-a văzut decât picioare şi pa­puci, pen­tru că n-avea curaj să-şi    ridice căp­şorul când ne apro­pi­am de el. Dar el nu-şi amin­teşte de ase­menea ni­micuri, este sub dem­ni­ta­tea lui de mo­tan bătrân să-şi recu­noască momentele de slă­biciune trecătoare. Cum şi-ar mai înfoia el coada, în faţa mâţe­lor din vecini, dacă s-ar afla cum­va că atunci când l-am luat de la ve­chii stă­pâni trei zile a stat ascuns după dulap, plângând şi suspinând? Acum are alte griji, mult mai im­­por­tante, cum ar fi torsul în la mi­nor, căci e stă­pânul locului pri­vi­legiat de lângă cuptor, pe care îl pă­răseşte doar ca să mai tragă câte o raită în jurul ca­sei, s-o salute pe Ţiţa, pi­sica tărcată a vecinilor, şi să tra­gă cu ochiul la cui­bu­rile de rân­du­nele, aştep­tând să vadă mişcare pe-aco­lo, pentru că atunci ştie că nu mai e mult şi vin zilele primăverii.

Al doilea prieten al meu e Pepe, un căţel auriu, cu gu­ler şi plastron alb, de ga­lă. E de talie mică, cu puţin mai mare ca Tanu, cu care sea­mănă la culoarea blănii şi pe care-l res­pectă necon­di­ţio­nat, pentru că are drep­­­tul pri­mu­lui ve­nit. Pepe a ajuns la noi printr-o în­tâm­plare tristă: primul lui stă­pân s-a însu­rat, iar ne­vasta pe care a adus-o a­ca­să n-a ac­ceptat pe lân­gă ea un câi­ne care nu e de rasă no­bilă. Oricâte gium­buş­lucuri a fă­cut, oricât a fost de cu­minte, oricât şi-a aple­cat căp­şorul, când într-o parte, când în alta, ori­cât îi întindea lăbuţa în semn de mul­ţumire, n-a putut-o nimeni în­du­pleca şi soar­ta i-a fost pecet­luită! „Afară! Afară! Afară!”. A­cesta a fost refre­nul zilei în care i s-a hotărât soar­ta. Cum era să-l las pe Pepe singur şi-al nimănui? L-am luat la mine şi am acum un tovarăş neo­bosit de drumeţii. În prima zi când a intrat în casa noastră, Tanu şi-a încruntat sprâncenele şi şi-a învâr­toşat coada a război, dar când a înţeles că Pepe nu e deloc interesat de fotoliul în care-şi face el siesta, că nu-i face ochi dulci Ţiţei, că se dă la o parte atunci când se în­tâl­nesc, că-l lasă pe el să mă­nânce întâi, şi-abia apoi se a­pro­pie și el de far­furia cu bunătăți, când le-a înţeles pe toate aces­tea şi mai ales când a pri­ceput că ni­ciun pe­ricol nu-i vine din­spre Pe­pe, s-a reîn­tors la ve­chile lui ta­bie­turi, fără griji.

Al treilea prieten e Le­on, un câine uri­aş, care a apărut în curte într-o di­mi­neaţă. Nu ştiu de unde vine şi al cui este, vecinii nu l-au mai văzut până a­cum, nu ştiu care e nu­mele lui real, dar pentru că are culoarea nisipie a unui rege leu, l-am bo­tezat Le­on. Părea mort de foame, şi când i-am pus mân­care s-a apropiat la început timid de cas­tron, apoi a hăpăit din trei în­ghiţituri totul, a venit lângă mine şi şi-a pus capul pe piciorul meu, în semn de mul­ţu­mire. Măr­turisesc că afec­­țiunea lui sin­ceră a fost moti­vul pentru care am hotărât ca Leon să facă parte dintre prietenii mei necuvântători. Şi mi-a arătat apoi, în zilele care au ur­mat, că nu m-am înşelat în privinţa lui. Pe cât este de uriaş, pe atâta este de blând şi de în­ţelept. Leon se com­portă cu în­ţele­gere    senio­rială faţă de Tanu şi Pepe. Se uită la ei cu răbdare şi-i lasă să treacă primii atunci când le deschid uşa, ca să-i primesc pe toţi la „can­tină”. Într-o seară, i-am stri­gat la masă, dar Leon n-a venit. Atunci Pepe nu s-a apro­piat de mân­care, a ieşit din casă lătrând şi peste câteva minute s-a întors îm­preună cu Leon, dând amân­doi din coadă bucu­roşi. Am înţeles că în­cepu­seră să se împrie­tenească, să se ajute unul pe altul şi mă gân­desc că dra­gostea cu care i-am pri­mit în casa mea i-a făcut şi pe ei să uite de fri­că, de spaimă şi de agre­siuni. Da­că ar trebui să-i definesc pe cei trei prieteni ai mei prin câte un singur cuvânt, acum, după ce am petrecut ceva vre­me îm­­preună, le-aş spune Me­lan­co­licul Tanu, Pepe cel Mo­dest şi Ca­va­lerul Le­on. Iar dacă ei, prietenii mei ne­cuvân­tă­tori, n-au nimic îm­potrivă, m-aş ală­tura lor, sem­nând bucu­roasă,

MARIA AJDER