Luni de zile, în vremea pandemiei, când nervii tuturor erau întinși la maximum, guvernanții ne-au liniștit, repetându-ne, obsedant, povestea frumoasă a fondurilor de „redresare și reziliență” – zeci de miliarde de euro care, pe lângă alocările tradiționale multi-anuale de la Bruxelles, aveau – nu doar să ne ajute să trecem cu bine peste necazurile aduse de pandemie, dar și să ne primenim țara, să recuperăm întârzierile față de cei care s-au mișcat mai cu talent în accesarea de „bani gratis” de la Uniunea Europeană. A fost o întreagă discuție legată de prioritățile României, care insista pentru bani de infrastructură, pe când direcțiile UE duceau în cu totul altă parte. Până la urmă, România a primit satisfacție, iar o bună parte a banilor UE au fost bugetați pentru autostrăzi, linii de metrou etc… În entuziasmul momentului, guvernanții nu s-au mai deranjat să ne vorbească despre obligațiile asumate la schimb cu primirea banilor. Pățită cu Ungaria și cu Polonia, care erau primele când era vorba să încaseze bani, și ultimele, când era vorba să respecte regulile jocului, Uniunea Europeană a schimbat placa: plățile urmau să se facă etapizat, pe măsură ce se bifează criteriile asumate, iar orice blocaj avea să ducă la pierderea tuturor banilor neplătiți. Scopul declarat al Comisiei Europene era să nu arunce banii, cu greu negociați, în condiții de criză, pe populisme ieftine, ci, dimpotrivă, pe accelerarea reformelor în domenii care scârțâie vizibil, fie la nivelul Uniunii, fie, în mod particular, la nivelul țărilor membre. Condițiile puse de UE nu sunt imposibile – ce cer birocrații de la UE sunt mai degrabă ajustări legislative. Să scrii niște legi impuse de UE prin PNRR, în schimbul a peste 30 de miliarde de euro: ar fi trebuit să fie o joacă de copii pentru guvernanții noștri, capabili să treacă ordonanțe de urgență „noaptea ca hoții”. Nu este! Unele dintre reformele cerute de birocrații de la Bruxelles ating tocmai intereselor conducătorilor noștri, fie indirect, cum e legea avertizorului de integritate (gândită să apere, printre altele, persoanele care deconspiră corupția din sistemul public), fie direct, cum e legea privind sistemul de pensii (care îi atinge pe toți cei care au sau care visează pensii speciale, practic întreaga oligarhie din fruntea statului român)!
Ajunși la faza livrărilor cerute de UE, guvernanții noștri dau din colț în colț. Ba că nu au semnat ei condițiile de acordare a banilor, ba că e criză și că vor mai multă înțelegere de la Bruxelles, ba că sistemul nostru de pensii speciale e „mai special”, peste puterea de înțelegere a birocratului de la Bruxelles. Scuze peste scuze, în timp ce două tranșe consistente pentru proiecte deja aprobate, care își așteaptă finanțarea, rămân blocate în conturile UE. Iritarea vizibilă, din ultimele zile, a înalților oficiali români vine și de aici. Au încercat să joace, pe model maghiar și polonez, dacă nu cartea băiatului rău, atunci măcar a băiatului deștept, față de mocofanul de la Bruxelles. Deocamdată, „băiatul deștept” are buzunarele goale și e la strâmtoare: pe de o parte, e presiunea primarilor care s-au lăudat deja cu proiecte finanțate prin PNRR, pe de altă parte, e presiunea sistemului, care își vede privilegiile afectate. Grea decizie, când în joc sunt vreo 25 de miliarde de euro. Curajoși când vine vorba să se bată cu pumnul în piept pe la televizor, liderii coaliției PNL-PSD sunt în fața unui gest de curaj care, indiferent de decizia lor, ne va afecta pe noi toți. Mult curaj!
