Ce mai face… AG WEINBERGER (Muzician): „Eu cu mine, în pace și creație”

De pe scenă, la birou

– De când n-am vorbit, am trecut peste o pan­de­mie și trăim spaima unui război. Cum te descurci? Ce mai faci? Cum te găseşte acest început de an?

– Plănuind. Încercând să anticipez puţin ce mă aşteaptă. De mai bine de un an, sunt în această nouă postură, de a lucra la Institutul Cultural Român, ceea ce este o provocare fascinantă. În primul rând, fi­ind­că eu abia acum înţeleg mecanismele oficiale ale seg­mentului cul­tural din România. Până în acest moment, la fel ca atâţia colegi din breasla muzicală, vedeam lucrurile doar din punctul meu de vedere, al celui care cântă pe scenă. Acum realizez că o făceam adesea cu aroganţă şi sfidare. Pe durata anului trecut, am învăţat foarte mult despre legislaţia în domeniul cul­tural şi mecanismele aplicării ei, am în­ţeles că eram nemulţumit fără motiv de anu­mite lucruri. Privesc altfel azi întreg sis­te­mul cultural, iar în cadrul ICR mă stră­duiesc să-mi onorez cum se cu­vine atribu­ţiile. Avem responsabilitatea să fa­cilităm reprezentarea culturii din România în stră­­inătate, să lucrăm cât mai bine, pentru ca lu­mea să aibă o imagine reală a culturii româ­neşti.

Consecvenţa e cheia

– Mai ai timp de muzică, sau activitatea de birou îți răpește tot timpul?

– Funcţia mea e temporară şi nu mă îngră­deşte de la nimic, nu există conflicte de interese prin care eu nu aş avea voie să cânt. Ba chiar sunt foarte productiv muzical. Pandemia mi-a deschis apetitul pentru compoziţie, din 2020 până azi, am scris două simfonii şi lucrez la a treia, patru quartete de coar­de, zece lucrări pentru pian, patru coruri, cân­tece în trei limbi, un musical în Budapesta (text şi muzică). La Teatrul din Craiova, încă se joacă „Ale­gerea”, un text inedit al Regelui Mihai, iar mu­zica este semnată de mine. Sunt în plin lucru la a do­ua carte de eseuri. Vezi, sunt chiar harnic, să nu mai spun că am învăţat un instrument nou: sintetiza­torul. Sunt de-a dreptul fascinat de versatilitatea tehnicii lui, de felul în care poate interveni în so­noritatea instrumentelor clasice. Mi-a deschis nişte orizonturi ale sunetelor înnebunitoare, şi astfel, studioul mi-a devenit un adevărat laborator de încercări estetice.

„Să rămână ceva după tine!”

– Inovezi, în timp ce lumea se în­toar­ce cu fața către trecut! Se-ascultă ne­bunește muzica anilor 80-90. Se pare că oamenii au nevoie de valori si­gure. Trăim vremuri foarte alune­coa­se. Ce crezi?

– În primul rând, cred că ai dreptate în ceea ce priveşte valorile sigure. Lu­mea pri­veş­te în trecut din cauza lipsei acute de fond a prezentului. Pe de altă parte, este o cicli­citate în orice, inclusiv în muzică, ceea ce duce inevitabil la aceste reluări ale modelor trecute. Cu­vântul cheie în acest sens este: con­secvenţa. Succesul acestor oameni şi în­toar­cerea publicului către ei vine din demni­tatea vocaţiei lor. Fii consecvent cu harul tău şi cu lucrurile în care crezi, indiferent de iluzia pieţei! Supravieţuiesc şi sunt credibili doar muzicienii care nu-şi abandonează vo­caţia, care nu se dau după mode. Evident, este grea consecvenţa. E grea mai ales când eşti în dificultate, când nu ai mijloace sau susţinere. Dar cu tărie, cu ceva abilitate socială, se trece şi peste asta. Oricât de dificil ar fi, eu cred că trebuie să fim consecvenţi cu ceea ce înseamnă demnitate umană şi demnitatea vocaţiei. Altfel, suntem doar nişte fluturaşi, zbu­răm fără noimă de la o floare la alta şi, mai grav, nu lăsăm nicio urmă. Indiferent de ceea ce faci, artă sau orice altceva, dacă o faci bine, vei lăsa cu siguranţă urmă pentru cei care vin după tine. Or, asta es­te cu adevărat re­compensa supremă pentru chinul consecvenţei: să rămână ceva după trecerea ta prin viaţă.

Omenirea se prostește

– Care crezi că sunt zonele muzicale care au rezistat cel mai bine în timp? Jazzul, rockul, mu­zica pop?

– Muzica sinceră! Pur şi simplu, se simte ce vine din adânc, faţă de o făcătură dictată de piaţă. Aici este şi diferenţa dintre muzician şi celebritate. Nicio celebritate nu are asigurat statutul de artist, dar un artist sincer poate oricând să devină celebru. Din păcate, aceste timpuri pe care le trăim favorizează celebrităţile, pentru că nu mai e vreme de conţinut. Va trece, va trece şi asta. Aşa cum spuneam, totul este ciclic şi va veni iar o perioadă care va favoriza conţinutul.

– Cum rezistăm până atunci?

– E în regulă, nu se moare din asta. Cei care ne punem această întrebare suntem puţini, ciudaţi, şi vom rămâne cu ele fără răspuns. Până la urmă, sun­tem cu toţii în aceeaşi oală, în aceeaşi „salată”, care e societatea prezentului. Omenirea e în decă­dere, morală, spirituală, cognitivă. Mai simplu: omenirea se prosteşte! Odată cu asta, dispar reperele şi, mai grav, ele sunt înlocuite de invidie. Trăim pe orizon­tală, fără filon, şi toată lumea poate să-şi etaleze pă­rerile pe Tik Tok, într-o iluzie numită „libertate”. De fapt, e marketing, nu libertate. Bineînţeles, aceas­­ta este nota generală a societăţii prezentului, dar, spre binele nostru, ei i se adaugă excepţiile. Ele sunt acolo, licăresc vizibil şi ne dau o speranţă. Re­pet, nu se moare din asta. Va trece, iar noi vom rezista aşa, întrebându-ne fără răspuns.

– Publicul tău cum arată? Cui simţi că te adresezi în concertele tale?

– În această perioadă a vieţii mele, când mai am ocazia să cânt într-un concert, mă concentrez mai mult pe mine, să cânt eu cât mai bine. Publicul, dacă e acolo, m-a mulţumit deja. Mi-e frică să mă uit la ei, ca să nu-i văd cu ochii-n telefoane. M-am mai vindecat şi de asta, căci eram mai arogant pe vremuri, chiar am dat lume afară din sală, dacă era cu telefonul în mână. Nu mai fac aşa ceva, pentru că am realizat că nu ei au vina, ci sunt doar victimele acestui „cancer” care a venit peste noi. Greşeam, nu mai fac, fiindcă mi-e frică să nu jignesc pe cineva – e un gest foarte urât să jigneşti. Dacă au plătit bilet şi ascultă muzica în felul lor, cine sunt eu să-i judec?! Am ajuns la concluzia că mai bine rămânem în această convenţie fragilă: eu îmi fac treaba pe scenă cât pot de bine, iar lor le sunt recunoscător că vin. Nu mai vorbesc atât de mult la concerte precum obişnuiam, nu mai ţin discursuri. Doar cânt.

„Tinerii de azi sunt mai proaspeți. Îmi plac”

– Cu tinerii cum te ai? Simți o ruptură între generații?

– Aş numi-o mai degrabă neînţelegere. Nouă ne e greu să rezonăm cu generaţia care s-a născut cu mintea adaptată tehnologiei, inter­ne­tului. Noi considerăm că ei greşesc făcând asta. Dar suntem la fel de „vinovaţi”, fiindcă noi am inventat această lume. Gene­raţia noastră a inventat inter­netul, la vremea noas­tră era ceva revoluţionar, cu care ne mân­dream, cu care promiteam că schim­băm viitorul. Iată schimbarea! Hmmm, ia să vedem, oare ce era revoluţionar pentru pă­rinţii mei, în anii ’60, când eram eu de vârs­ta tinerilor de azi? Să mă gândesc puţin… Chitara! Da, fiindcă până la gene­raţia Wood­stock, acordeonul era instru­mentul familiilor noastre. Apoi a venit chitara, prin ea „co­municau” puştii ca mine, iar părinţii se uitau ciudat. Azi, puştii comunică prin internet, iar noi ne uităm ciudat. Apropo de cei foarte tineri – eu nu cred că ei mai sunt în aşa mare pericol. De fapt, generaţia anilor 2000 a fost cea cu adevărat sacrificată, în opinia mea. Ce a venit după îmi par mai determinaţi şi mai asumaţi. Ei nu mai cred în cultura cor­po­ratistă, care i-a stricat pe părinţii lor. Poate înainte nu am fost aşa atent la aceste aspecte, dar acum ei sunt cei care vin cu pro­iecte la Institutul Cultural. Au lucruri frumoase de realizat şi un mod special de a le prezenta. Sunt altfel, mai proaspeţi, îmi plac. Tot pe ei îi văd şi la şcolile în care mai fac câte o vizită. Îi observ cum se ra­por­tează la cei din jur. Aproape că nu mă mai in­tere­sează ce spun şi ce fac, când îi văd cu câtă sigu­ranţă calcă pe stradă. Au o determinate aparte, nu mai sunt ghiocei – adică acei oameni supuşi, cu ca­pul plecat. Aşadar, ciclicitatea din muzică şi modă se aplică şi pe plan social. Doar răbdare să avem.

„Douăzeci de concerte pe an îmi ajung”

– AG, oriunde te-ar duce pe tine drumul vieţii, noi tot ca muzician te iubim. Mai ții în brațe chi­tara?

– Îţi mulţumesc pentru afecţiune! Sigur. Bineîn­țeles! Chitara este parte din mine. Este aici, aproa­pe, când îmi vine vreo idee, către ea întind mâna. Chiar şi când scriu o simfonie, cu chitara verific câte o armonizare, un interval. E ca un stilou pentru mine, un instrument de scris. Pe lângă asta, tot cu chitarele mă însoţesc în concerte, mi-am păstrat legătura aproape organică cu acest instrument. Cânt solo în ultima vreme, dar tot nu mă abat de la etica profesiei. Mă pregătesc înainte de concert, am grijă să fiu cât pot de bine. Evident, cu noua mea pro­fesie, cu scrisul, cu studiul pentru doctorat, tim­pul mi-e limitat, deci, am redus numărul de concerte. Nici vorbă de optzeci pe an, câte aveam odată, îmi ajung douăzeci. Recunosc că mai există un aspect în ceea ce priveşte concertele: nu mă mai duc în orice condiţii. Adică, nu mai cânt în locuri în care trebuie să mut două mese ca să-mi fac loc într-un colţ. Concertez cu tot dragul oriunde, dar în nişte condiţii pe care cred că mi le-am câştigat prin vârstă şi notorietate. Nu e vorba de bani, nu e vorba de vanitate, ci doar de o amabilitate a primirii. Pe de altă parte, sunt foarte încântat muzical în ultima vre­me. Am spus că am descoperit sintetizatorul, aşa că îl utilizez în nişte combinaţii care mă încântă grozav. Mă redescopăr, în condiţiile în care ori­cum nu mă mai regăseam în cântăreţul de blues care m-a consacrat. În anii optzeci, credeam că aceas­ta era muzica libertăţii sociale, eram ca un revoluţionar, dar, de fapt, cântam ceva ce nu mă re­prezenta. De ce? Pentru că muzica aceea, a Ame­ricii, nu poate fi a mea. Ce ştiam eu?! Acum am mai îmbătrânit, în­ţeleg mai bine lucrurile, mă detaşez şi încerc să nu mă mai definesc ca gen muzical, nu mai vreau să fiu încadrat în etichete. Oricum, nu mă potriveam prea bine momentului, pentru că azi suntem într-o adevărată „renaştere festivalieră”. Festivaluri unul peste altul – funcţionează, pentru că sunt o afacere profitabilă, dar şi un bun comu­nicator socio-politic. Vargas Llosa spunea că seco­lul XXI va fi veacul spectacolului, şi avea dreptate. Eu nu mă exclud, doar că încerc să-mi fac un alt festival, al meu, care să dureze tot anul. Eu cu mine, în pace şi creaţie.

– La experiența pe care o ai, privești în urmă (vorba filmului) cu mânie sau bucurie?

– Nu e o regulă aici, fiindcă în artă te ridici, cazi, străluceşti, te împiedici, sus, jos. Arta e bucu­rie în aceeaşi măsură în care e depresie. Câteodată, nu e rău să fii depresiv, să te dai cu capul de pereţi, pentru că din această luptă porneşte o altă aventură. Dacă ai fi mereu sus, ori ai înnebuni, ori te-ai plic­tisi. Un lucru e sigur, totuşi: fiecare artist are poves­tea lui, iar frumuseţea stă în singularitatea acestei poveşti. De aceea spun că nu există o regulă, ci doar o poveste unică. Eu cred că vieţile noastre depind de fiecare dintre noi, individual. Suntem respon­sa­bili de propria existenţă. Da, există timpuri în preaj­ma noastră, care ne provoacă într-un fel sau altul, iar acestea sunt conjuncturi pe care nu le putem ocoli sau controla. În schimb, trebuie să le facem faţă, iar asta depinde în cea mai mare măsură de fiecare. Cum ne raportăm la vremuri, cum con­vie­ţuim cu ele, toate vor fi „scrise” în această po­veste de care vorbeam: povestea unică a fiecăruia dintre noi. Dacă ne-am concentra individual la asta, atunci întreaga societate ar avea de câştigat.