ȘTEFAN CARAMAN (Regizor și dramaturg): „Vreau înapoi Dobrogea copilăriei”

– Prozator și dramaturg în porții egale e jucat cu succes, în toate ma­rile teatre ale țării. Trăiește la Tulcea, pe malul marii ape a Dunării, dar spu­ne că e mai degrabă scriitor terestru, decât acvatic –

Marfă bună

– Cam ce presupune să fii dramaturg în Ro­mânia zilelor noastre?

– A fi dramaturg, azi, este o luptă surdă cu directorii de teatru de stat, dar și o luptă cu propriile texte (agreez ideea că o mare parte din piese sunt de nejucat, dar asta se întâmplă în toată lumea). Dacă e să mă refer strict la mine, după cum știi, am avut șansă, noroc, oportunități, să îmi văd o mulțime de texte produse de o mulțime de teatre, fie ele de stat, fie private. Nu știu care e explicația. Una din ele poate fi că, spre deosebire de mulți autori dramatici români, eu am considerat că a fi scriitor de teatru înseamnă să stai pe lângă teatru. Adică, am cultivat relații cu lumea pestriță a teatrului, am fost la fes­tivaluri, am văzut ce și cum se face, m-am setat ca om de teatru și nu ca scriitor care produce replici, așteptând să îl caute cineva acasă, pentru a se lumina cu ele. Și, poate că nu e frumos să o spun tocmai eu, trebuie să ai și ceva marfă bună.

– De ce, dintre toate genurile literare, ai ales dramaturgia?

– Nu neapărat! Îmi place, deopotrivă, să scriu și teatru, și proză, mai ales că fiecare gen mă transportă în zone de simțire uneori diferite. De pildă, în proză mă pot arunca în foarte adânc, îmi permit orgii stilistice și tot soiul de năzbâtii. În teatru, însă, îți dă rețeta puternic cu rigla peste mâini. Acolo intervine factorul arhitectural, construcția, concizia, și trebuie sa te descurci creativ între pereții ăștia. Ce-ți rămâne ție este replica. În rest, matematică pe tot cuprinsul. Încerc să le satisfac pe amândouă, autor pervers ce mă aflu.

Fabuloasele secunde ale copilăriei

– Locuiești într-o zonă mitică, de-a dreptul: în Dobrogea. Ce povești fabuloase ai din Dobrogea copilăriei, adolescenței și maturității tale?

– Băi, Dobrogea asta (de Nord), e un loc tare con­trastant geografic. Adică, în aceeași regiune ai diorame cu: geo­gra­fie deltaică, geogra­fie maritimă, monta­nă, silvică, deșertică, de podiș… cam toa­te. Eu m-am născut la podiș, într-o loca­li­tate ceva mai de­parte de apă. Am desco­pe­rit Delta Dunării abia acum vreo 20 de ani. E drept, de atunci nu trece an să nu vizitez câteva zile Sulina (i-am dedicat una din cele mai noi piese de teatru pe care le-am scris) și de câteva ori îm­prejurimile, căci din Tulcea, dacă ai traversat fluviul, ga­ta, ești în Deltă. Fiecare secundă a copilăriei mele, petrecută aici, a fost fabuloasă. Vâ­nătoarea graurilor cu praș­tia, fuga în picioarele goale prin praful vacanțelor de vară, după căruțe sau re­morci, me­ciurile de fotbal între străzi (pe vremea aceea, satele erau populate, nu glumă, sunt decrețel, știu ce spun), brigăzile ar­tistice (da, aveau farmec), orele de la școala gene­rală, când tovarășul Mitrache ne lovea peste palme cu rigla, dacă nu știam lecția (încearcă asta azi, hi hi), prima îndrăgostire în clasa a 7-a, taberele pio­nie­rești (am fost la multe, erau mișto), petrecerile din familie, într-o vreme când oamenii chiar erau sănătoși, fericiți și indiferenți la huruitul apăsător al trecerii lumii. Acum, la ma­turitate, nu am prea multe de spus despre Dobrogea. Sunt trist că este una din cele mai depopulate zone din țară, că găsești rar pe cineva cu care să schimbi două vorbe, că a rămas aici o elită mediocră, limitată și lipsită de viziune, care mă face să mă simt aruncat într-un perpetuu exil. Nu-mi place Dobrogea de acum, vreau Dobrogea copilăriei mele înapoi. Acum!

Apus de soare la Sulina

– Ce reprezintă Dunărea pentru tine?

– O apă.

– Dar Delta Dunării?

– O altă apă. Glumesc. Delta Dunării este unul din locurile care mă țin aici. Visez un amurg al vârstei mele, petrecut la Sulina. Locul acela mi se pare magic și, de câte ori revin acolo, am tot timpul senzația că îmi ascunde ceva. Ceva ce trebuie să descopăr. I-am dat și o definiție. Singurul loc din lume cu șase zile de sâmbătă și una de duminică. Așa e și în Ceruri, am au­zit. Apoi, ape­le… dacă nu ai prins un apus de soa­re, undeva pe un lac, ai trăit de­gea­ba. Pot să mă dau marele scri­itor, dar n-o să reu­șesc niciodată să descriu ce simt atunci când mă gă­sesc acolo. Între cer și ape. Proba­bil, este o reflexie rătăcită a Para­disului.

– Cum te-a marcat uman și artistic vecinătatea fluviului și a mării?

– Cum ți-am spus, am crescut „la terasă” (așa se spune pe aici, la podiș), deci, contactul cu apa s-a produs târziu. Când m-am mutat la Tulcea, eram deja format. Textele mele sunt mai degrabă terestre, ca să zic așa, decât să fie acvatice.

– Crezi în marcajul pus de locul nașterii și al copilăriei, pe arta unui scriitor?

– Nu știu ce să spun. Cum am amintit mai sus, am văzut la unii au­tori un impact teribil al geografiei locului în care trăiesc, în textele lor. În ce mă privește, nu cred că există o mare traversadă între ce scriu și locul nașterii sau al copilăriei. Sau, dacă există, n-o văd eu. Ori­cum, dacă aș vedea-o, aș face ceva și aș sabota-o. Nu mi-ar plăcea să des­co­păr că sunt atât de limitat. Am crezut întotdeauna sau, cel puțin așa mi-am dorit, ca literatura mea, po­veștile mele, să atingă măcar un colț de univer­salitate. Să nu fie datate, localizate, sem­nalizate. Ce i se în­tâmplă lui Nic Labiș (per­sonajul meu din „Scri­sori către Rita”), acolo, la Ur­ziceni, unde l-am plasat, îmi place să cred că i se poate întâm­pla și unui Nik Labish din nordul Scoției, sau vreuni Nyk Llab-sh, de prin Indonezia. Lite­ra­tura mea este una a uma­nului, dincolo de link-urile sale cu lumea mate­rială. Pe aici, pe undeva, mă învârt…

O victimă: Delta Dunării

– Apropo de Deltă, ar trebui să fim îngrijorați de soarta ei?

– Da, orice îngrijorare este reală. În ultimii 30 de ani, s-au făcut foarte puține pentru Rezervația Bio­sferei Delta Dunării. Speciile de pești scad constant cantitativ, satele se depopulează continuu, sunt o mulțime de instituții care urmăresc braconierii, dar nu prind vreunul, proiectul cu bursa de pește a eșuat definitiv, programele de decolmatare sunt foarte rare, motiv pentru care Delta se „împământează” accelerat, și multe altele. Știi ce e Delta Dunării azi? O superbă tânără, furată de pe stradă, dusă de răpitori undeva prin lume și vândută cu bucata, pe bani puțini. Delta Dunării este o victimă. Eu așa am senzația. Știu că e la modă, acum, când îți răspund la întrebări, „grija” pentru faptul că vecinii ucraineni sapă prin canalul ăla al lor, Bâs­troe, și că, nah, ar distruge ecologic Delta. Pe bune? Dar toți turiștii care vin în fiecare vară, valuri-valuri, cu bărcile lor imense și cu motoare de ma­re putere, distrugând locu­rile de înmulțire a păsărilor și peștilor, fără să le facă nimeni nimic (pentru că sunt din ăia, „intan­gibili”)? Dar pensiunile construite de-a valma și aiurea, fără să respecte nicio regulă? Dar braconajul cronic, dar agri­cultura industrială, dezvol­tată acolo, pe vechile amenajări piscicole (și unde se tratează chimic, deși nu e voie)? Bine ca dăm în ne­norociții aștia de ucraineni. La noi, totul e rezol­vat.

– Textele tale sunt montate peste tot în țară. Ca dramaturg, cum te simți?

– La primele mele pre­miere, mă ascundeam pe un­de­va prin spate și boceam. Men­talitate de țărănuș ajuns la oraș. Apoi aveam emoții. Azi, mă rog să mai am vreuna. Jegul ăla de sentiment numit mân­drie se bagă în față, nu am ce să îi fac. Dar, una peste alta, mă bucur de fiecare montare nouă, mă inte­re­sează să iasă bine și, mai ales, mă bucur de un lucru pe care nu știu dacă l-am spus pe undeva vreodată. Uite, în fiecare teatru pe unde intru la producția unui spectacol de-al meu, cunosc oameni noi. Actori, re­gizori, secretari literari etc. E cea mai mare bucurie nu că îi cunosc, ci că, prin nu știu ce minune, rămâne o legătură foarte strânsă cu fiecare. Pe Romeo Ioan, care joacă în „Aeroportul” meu de la Timișoara, nu l-am văzut de vreo 10 ani. Dacă l-aș vedea acum, m-aș îmbăta de bucurie. Atât de tare a fost ziua aia, în care l-am descoperit jucând în spectacol. Și tot așa pot spune de Gavriil Pinte, de Cristi Iacob, de Liliana Pană, de Horațiu Mihaiu, de Doru Mareș, de Ștefan Peca, Carmen Vlaga, Radu Ghilaș, Mădălina Floroaica, Cătălina Mustață, Meda Victor, Răzvan Va­silescu, Maia Morgensten, Cristi Bajora, Alex Nagy, Sergiu Aliuș, Ștef Iordănescu, Marius Bo­dochi și atât de mulți alții. Dacă sunt mândru de ceva este că în cariera asta de dramaturg care, iată, se apropie de 25 de ani, am cunoscut atât de mulți oameni speciali, creativi, frumoși și interesanți.

– Unele piese ale tale sunt plasate într-un soi de spațiu de trecere. Fie că este vorba despre „Co­lonia îngerilor” unde, într-o cârciumă, chelnerii sunt toți în așteptarea morții, fie seria „Aeroport”, unde personajele sunt, și fizic, și spiritual, la o răscruce de drumuri. De ce te preocupă drumurile, întâlnirile, venirile și plecările?

– Da, m-ai prins, mă preocupă mult locurile de trecere, pentru că sunt un soi de puncte de inflexiune (dacă ai această noțiune din matematică). Aici nu vii din dreapta și mergi spre stânga, nu. Aici, vii din dreapta și te trezești că o iei în sus. Locurile de tre­cere sunt pline de tensiune, poveștile ard repede și mereu incomplet, e stres creativ, e luptă cu timpul și luptă cu sinele, e mișto. Am scris povești din aero­port, din gări, din parcuri; urmează să scriu una din hotel. Nu există loc în lume mustind mai mult a povești decât camera unui hotel.

– Ce planuri artistice ai?

– Nu prea am planuri acum. Nu am mai scris ni­mic nou de vreo trei ani. Muncesc foarte mult (pen­tru că viața este scumpă și grea, și dacă ești dra­maturg, și dacă nu ești), m-am izolat complet într-un turn, dar nu de fildeș, ci din lemn, la rădăcina căruia ardea cândva un foc puternic. Acum mă uit, văd niște cenușă, îmi spun că e ok așa, și intru iar în camera mea, ticsită cu o mulțime de fotografii, în care po­zează în diferite poziții nimicul. Sigur, am câteva povești în minte, aș putea să leg ceva bun, dar nu mai simt nevoia pe care o simțeam înainte. Mă întreb de ce, pentru cine… Demonul dinăuntru a obosit, sau poa­te s-a săturat sa-mi tot livreze, sau poate a murit, cine știe? O să văd.