O dimineață cu… VAVA ȘTEFĂNESCU: „Oamenii ar trebui să danseze zilnic”

– Este una dintre marile noastre dansatoare și coregrafe, un om care a găsit în dans un fel propriu de-a fi. Dar Vava Ștefănescu e și un om al inițiativelor: conduce cu mână sigură Centrul Național al Dansului și, în ultimii ani, a pus pe picioare un proiect ambițios: Academia de Dans și Performance. Despre mișcare și cafea, di­mi­neața, în pași de dans –

– Ați dansat în dimineața asta, Vava Ștefă­nescu?

– Nici nu se pune problema să nu dansez în vreo dimineață. Când dansez, îmi informez corpul des­pre starea pe care o am, iar el mă informează la rândul lui pe mine, aflu despre cum mai sunt în relație cu mine însămi și cu ceilalți. Așa că dansez oricând am un pic de timp și un pic de spațiu.

– Asta înseamnă că dansați și la birou?

– Dansez și când spăl vasele. Tot timpul dansez. Dar, pentru mi­ne, dansul contemporan nu e gim­nastică. El presupune un mă­nunchi de gânduri. Întâi, încerc să-mi fluidizez toate tensiunile, din călcâie până în cap. Nu sunt mișcări de încălzire, sunt o dan­satoare care nu se încălzește îna­inte de spectacol. Eu doar trec cor­pul printr-un continuum de forme, ca o notă prelungă, fără un ritm. Corpul își caută singur ce are nevoie. Azi dimineață, de pildă, am făcut tot felul de extensii de brațe, de gesturi ample, de elibe­rare, care îmi lăsau impresia de nemărginire. Caut în dans acele mișcări care mă pot ajuta și su­fletește, care pot deveni mici insu­le luminoase în perioadele stre­sante ale vieții. Caut mișcările care îmi aduc bucurie.

– Putem provoca bucuria dansând?

– Absolut! Chiar recent am citit o frază care mi-a plăcut mult, că fericirea nu e ținta unei vieți, ea e modul prin care putem trăi din plin această viață. E unealta care ne poate ajuta să ne ducem mai frumos, mai împlinit existența. Și atunci, de ce să nu căutăm starea aceasta de bine, de fericire? De ce să nu o provocăm, lucrând cu propriul nostru corp? Pe mine, una, dansul m-a salvat. Sunt noro­coasă să am la îndemână această unealtă, dansul m-a ajutat de atâtea ori să merg mai departe.

– Cum de ați ales să studiați dansul într-o vreme în care nici măcar nu avea parte de mare vizibilitate în România?

– La nouă ani, când am plecat din Buzău la București, n-am plecat pentru dans contemporan, nici nu știam ce e ăla. Am plecat pentru că părinții aflaseră că la București e o școală de balet mai bu­nă. Erau anii ‘80, cu cozi la alimente și întreruperi de lumină, niște vremuri foarte tulburi pentru Ro­mânia, care l-au făcut pe tata să exclame exasperat: „Ce bine că Vava e acolo și dansează!”

– Ca și cum ați fi putut transfigura prin dans tot cenușiul acelei epoci?

– Da, vedea șansa extraordinară pe care o aveam de a scăpa de toată presiunea socială, dan­sând. El însuși era un dansator excepțional. Mama dansa și ea foarte frumos. Nu erau dansatori pro­fesioniști, tata era veterinar, mama era biolog. Dar cred că de la ei am rămas cu modelul acesta: că un bărbat trebuie să fie tandru și să dan­seze. Cred că un om care nu dansează e un om trist, care-și taie singur craca de sub picioare, care nu-și dă voie să trăiască in­tegral, cu toate simțurile. Dansul ne pune pe o șină bună în lumea asta în care trăim, ne face să desco­perim infinite universuri în noi. Sunt convinsă că mulți dintre cei care nu dan­sează pentru că le e rușine au, în secret, aspirația aceasta de a dansa. Și mai cred că nu toată lumea trebuie să facă perfor­manță, dar toți oamenii ar trebui să danseze zilnic, indiferent cum, ce și mai ales unde.

– Care este cel mai straniu loc în care ați dan­sat?

– În Alimentara, la Bra­șov, printre rafturile cu ali­mente. A fost spectacolul care, la începutul ca­rierei, mi-a adus foarte mul­tă consacrare, pe care apoi l-am desfăcut, l-am declinat în nenumărate for­me, până la cea de dans ra­diofonic. Acolo, la Alimen­tara, dan­sul meu era și parte dintr-un studiu făcut cu niște studenți la socio­logie, des­pre cum iei în dans ceea ce îți oferă spa­țiul, despre cum schimbă spațiul ceea ce vrei tu să spui și despre ce lași tu unui spațiu, după ce ai dan­sat. Sunt teme ca­re mă pre­o­cupau în perioa­da aceea. Pe de-o parte, pentru că pre­dam „Com­poziție în spații date”, la facultate. Pe de alta, pentru că mă in­te­resau spațiul și artele plas­tice, în general. În co­pilărie petrecusem mult timp în atelierul Lenuței și al lui Aurel Vlad, cu care eram prietenă de familie.

– Dans radiofonic. E posibil așa ceva, Vava Ștefănescu?

– Dansul radiofonic e o idee care m-a vizitat acum 27 de ani și pe care am încercat să o pun în practică cu Răzvan Exarhu, la „ProFm”. Am tot revenit asupra ei, dar nu a avut încă parte de o producție propriu-zisă. Până la sfârșitul carierei sper să ajung să o realizez. (râde)

– Între timp, funcționați ca ma­nager al Cen­­trului Na­țio­nal al Dansului, ceea ce presupune mai puțin timp pentru dans și mai multă biro­crație, nu?

– Da, pentru că e mult de cons­truit, e mult de îm­părtășit, e multă mun­că de convin­gere a autori­tă­ților că investiția în dansul con­tem­poran merită, e com­­plicat să gă­sești mereu resur­se pentru ceea ce lip­sește din acest do­meniu. Din ­punc­tul ăsta de ve­dere, avem vocația de a crea lucruri de la zero. Centrul Național al Dansului nu are an­te­cedent instituțional.

– Iar acum sunteți la a doua ediție a Aca­demiei de Dans și Performance. Are aerul unei facultăți, dar e ceva mai efemeră. Ce este ea, de fapt?

– Până nu demult, cine voia să se formeze în dans contemporan se ducea spre Viena, Berlin sau Pa­ris, adevărați poli artistici ai acestei arte. În Viena, cel puțin, sunt studiouri peste studiouri, au loc și câte 40 de ateliere pe zi, cu dansatori renu­miți. M-a chinuit gândul ăsta. Mi-am zis: „Dar de ce să ne ducem noi acolo, când pot să vină ei la noi?”. Așa s-a născut Academia, dintr-o idee la care am lucrat timp de șase ani. Mi-am dorit să aco­perim exact acel segment care lipsea în pregătirea dan­satorului. Azi, avem un Liceu de Coregrafie, unde se face puțin dans contemporan, din care cei mai mulți ies balerini, nu dansatori, și nu se pot du­ce de­cât la Operă să lucreze. Și mai avem facultate unde se face coregrafie, unde înveți, practic, să de­vii coregraf. Dar să te antrenezi, să te instruiești mai departe în dans contemporan nu prea aveai unde.

– Frumusețea acestui proiect stă și în faptul că îi pune pe dansatori în contact cu mari dan­satori de afară. Am văzut câteva nume cu adevă­rat remarcabile.

– Avem un board de dansatori internaționali re­numiți, printre cei mai buni din lume, la ora ac­tuală. Cu ei am stabilit și programa de studiu. Dar cu adevărat extraordinar este că după acest prim an de pregătire corporală și teoretică, cursan­ții noștri dau audiții și pot intra direct în producții inter­na­ționale, care vor circula în festivaluri. Încep o viață artistică profesionistă. Or, am observat asta de nenumărate ori, când încep să lucreze cu un co­regraf, infor­mația se cristalizează și fac brusc un salt de nu-i mai recunoști.

– Vă propun să ne întoarcem la dimineața de azi. Și mai ales la cafea. Când o beți, înainte sau după ce dansați?

– Dimineața am o întreagă rutină pe repede înainte: fac sendviciurile, dădăcesc copilul înainte de școală, mă pregătesc pentru ziua de lucru. Dar între toate astea se strecoară și multă cafea. Eu nu beau o cafeluță dimineața. Eu beau un litru. M-am obișnuit cu acest boosting de adrenalină, de care am nevoie până seara târziu.

– Adică până când vă opriți din dansat?

– Un dansator nu se oprește niciodată din dan­sat. Nici chiar când fizicul îl trădează. Dansul rămâne acolo, în interiorul lui. La fel de valabil e și inversul si­tua­ției: dacă îți strici un ge­nunchi, nici ca­pul nu-ți mai funcționează la fel. Ai impresia că-ți lipsește jumătate de cre­­ier. Vă spun din experiență: corpul și capul sunt mai legate decât am vrea să credem.